UE plus/versus Statele Unite: filosofia politică, realitatea economică și urmările posibile

Declarațiile lui Trump sunt șocante și contradictorii. Ies din orice practică politică și maschează orice intenție reală, creând în mod deliberat un spațiu de imprevizibilitate în care el, ca vector SUA, să poată folosi orice tehnici de negociere. Mai mult, nimic nu e definitiv în declarațiile și în acordurile pe care le semnează, iar totul e o negociere permanentă.

Reacția la asemenea declarații incendiare este oarecum obligatorie. Sistemul global este construit pe o minimă predictibilitate, care, astfel, este dinamitată. Agresivitatea împotriva unor state europene și a Uniunii ca entitate politică (unele venite direct din Biroul Oval, altele transmise de oficiali și oficioși ai regimului – existând totuși ipoteza retractării) au dus la replici dure pe malul nostru al Atlanticului și la o neliniște generalizată în diverse comunități. Escaladarea unor asemenea declarații nu face însă bine nimănui.

Totuși, dincolo de declarațiile ofensive și contradictorii, dincolo de argumentele plauzibile sau praf-în-ochi, există totuși unele certitudini. SUA, oricine ar fi la Casa Albă, nu își permite un conflict deschis cu Europa. După cum nici Uniunea Europeană nu își permite și nu are nimic de câștigat dintr-un conflict cu SUA. Interesele celor două entități geopolitice încă sunt în mare parte convergente, iar interdependența economică e majoră.

Interesele americane: și uniune și fragmentare

În mod real SUA nu își poate dori dispariția Uniunii Europene, iar viziunea lui Trump, care nu transpare în declarații, dar care este economică în esență, vizează cel mult un hijacking, o deturnare a pieței comune.

Aici, într-adevăr, există un punct de ruptură între viziunea europeană și cea americană. Dacă interesul europenilor și al statelor europene este de creștere a integrării, până spre forme de federalizare efectivă, interesul (actualilor) reprezentanți SUA este de a izola statele europene și de a trata cu ele prin bilaterale asimetrice. Dimpotrivă, federalizarea Europei ar crea o contrapondere coerentă, „cu un singur număr de telefon”, care ar putea să dialogheze (aproape) de la egal cu SUA. Însă, dincolo de interesul de a bloca federalizarea și chiar de a slăbi actuala formă de integrare, Statele Unite sunt direct interesate în păstrarea unei piețe comune în Europa, prin care companiile americane să aibă acces pre-conformat la sute de milioane de consumatori.

Deci interesul Washingtonului este (sau pare a fi) revenirea la un UE pre-Lisabona, o epocă în care dimensiunea politică era vag schițată, la fel cea juridică, iar despre dimensiunea militară (distinct de NATO) nici nu putea fi vorba. De asemenea, nici nu puteau fi luate în discuție politici de mediu ambițioase, care să pună sub presiune capacitatea de modernizare a economiei globale (și implicit a celei americane).

Reglementările europene și modelul american

De fapt, în stilul „pick the cherry” al actualei administrații americane, care valorifică la maxim aspectele convenabile cu un aparent dispreț față de inconveniente (încercând plasarea lor în sarcina „partenerilor”), chiar și structura UE de la începutul anilor 2000, aproape exclusiv economică, ar trebui ajustată negativ, în sensul deregementării și desființării unor normative esențiale. De exemplu, de mult timp Uniunea Europeană a interzis agricultura modificată genetic, ceea ce închide, practic, piața europeană pentru produsele industriei alimentare americane. Mercosur, din acest punct de vedere, este o dublă provocare pentru sectorul primar al economiei de peste ocean.

Însă nu doar în domeniul agricol reglementările europene sunt inconvenabile companiilor americane. Spre deosebire de alte economii din lume, UE a impus reguli stricte pentru aproape toate domeniile de activitate. Pentru companiile europene provocarea a fost majoră, însă accesibilă, prin programele de finanțare din diverse domenii și regiuni. Asemenea finanțări, fie că au fost direcționate spre investiții, fie spre consumatori (incluzând consumul intermediar din lanțurile de producție) au conturat un model economic destul de diferit de cel american.

În SUA reglementările sunt minimale și chiar domenii esențiale (cum e piața bursieră) sunt prea puțin controlate dincolo de bugetul de profit și pierderi. Cât privește cadrul normativ, pentru majoritatea industriilor el se bazează pe autoreglementare. Asta înseamnă că marii actori din diverse segmente economice stabilesc ei înșiși cadrele generale ale activității, având ca principal cenzor nu statul american, ci presiunile opiniei publice și sancțiunile juridice. În același timp, statul american, asumându-și un rol minimal, colectează din economie, prin taxare, o cotă mult mai mică din PIB și, în contrapartidă, oferă foarte rar finanțări către companii. Iar când o face, ea este exclusiv în domenii definite ca strategice.

Rolul piețelor financiare: modele divergente

Ca urmare, profilul economic al UE și al SUA a devenit unul destul de diferit, deși principiile sunt (sau au fost) similare.

Globalizarea a adus provocări importante pentru companiile care au reușit emergența la statutul de internaționale. Ultimele decenii au dus la crearea în toate aceste companii a unei funcții inexistente până recent, aceea de agent (sau avocat) de conformare. Diferențele și chiar divergența dintre reglementările existente pe diverse piețe din lume, normele și standardele diferite, pun probleme de conformitate pentru mai toate tipurile de producție. În plus, au adus chiar la o viziune etică asupra industriilor și la concepte de responsabilitate corporativă, care în esență se traduc prin creșterea costurilor și scăderea profiturilor.

Multe dintre companii, inclusiv cele americane, au mers pe calea conformării voluntare; forțând la limită reglementările din toate țările în care activează, dar foarte rar trecând de limita acestora. Totuși, acumularea unor asemenea reglementări pe alocuri divergente și perspectiva înăspririi cadrelor normative, împreună, creează probleme potențiale companiilor din SUA, unde presiunea profitabilității este maximă tocmai pentru că rolul statului este minim.

Însă companiile americane sunt doar un aspect al rolului central pe care piața financiară îl are în America, mult mai important decât în Europa. Piața bursieră nu este doar un mediu de atragere a investițiilor de către corporații. De partea cealaltă, a investitorilor, se află (nu exclusiv, dar cu o pondere importantă) multe fonduri sociale. Fără pensii de stat și fără asigurări sociale semnificative, întregul sistem asiguratoriu american se bazează pe randamentul capitalurilor bursiere. Scăderea randamentelor (indusă de reglementări) are impact nu doar asupra companiilor, ci și asupra investitorilor individuali și colectivi, asupra întregului sistem de natură asiguratorie, deci la nivelul întregii societăți americane.

Prin opoziție, UE a mers pe calea consolidării prin intervenția statelor a unor fonduri de pensii, asigurări medicale și asigurări sociale, impunând și praguri de venit minim garantat. Toate aceste mecanisme reduc presiunea asupra unei profitabilități extreme a companiilor întrucât piețele financiare europene extrag doar surplusuri până la urmă dispensabile. Pe de altă parte, existența altor mecanisme de finanțare este și ea de natură să reducă presiunea asupra piețelor financiare. Se conturează astfel un mediu economico-social destul de diferit. Nu doar reglementarea piețelor, produselor și serviciilor, ci însăși filosofia (sau mecanica) financiară creează bariere de adaptabilitate. Și nu doar Statele Unite au dificultăți în a înțelege sau a accepta sistemul european.

Brexit: traumă și avertisment

Un caz-limită este reprezentat de ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Brexitul este trauma istorică ce a marcat perioada recentă și care încă afectează capacitatea UE de a lansa proiecte majore de creștere a integrării. Referendumul care a consacrat ruperea UK-ului de UE a avut loc în 2016, cu o jumătate de an înainte ca Donald Trump să câștige primul mandat de președinte în SUA. Evenimentele sunt deci independente, dar nu lipsite de o corelație. Iar un prim nivel de similaritate este dat de contestarea modelului european.

Argumentele campaniei pro-Brexit au fost, s-a dovedit ulterior, mai toate false și tendențioase, lipsite de realism economic și pragmatism social. Totuși, dincolo de campania publică, Marea Britanie avea în mod real unele interese divergente față de Uniunea Europeană. Acestea fuseseră constant exprimate în cei 47 de ani de membership european prin poziționarea europarlamentarilor britanici conservatori în grupuri distincte, mai degrabă eurosceptice (după expresia de azi), defavorabile extinderii UE, precum și contra intensificării integrării. Iar acest interes esențial venea din legăturile (pline de oportunități) cu țările Commonwealth-ului, succesor al Imperiului britanic, și greu de echilibrat cu standardele și modelul european.

Urmarea Brexitului a fost o creștere masivă a emigrației din aceste țări, în condițiile unei emigrații negative din țările UE (stoparea migrației fusese principalul argument pro-Brexit). De asemenea, unele acorduri ale Angliei cu fostele colonii au ferit Londra de un șoc economic care ar fi putut s-o destabilizeze după ieșirea din UE.

Totuși, la nivel de filosofie politică și politici publice, nimic esențial nu s-a schimbat. Unele politici, cum e cea agricolă (un alt cal de bătaie în discursul pro-Brexit) au căpătat alte accente (nu cele pe care și le imaginau fermierii), dar au rămas destul de aproape de modelul european. Iar integrarea comercială, geopolitică și potențial militară s-a păstrat la cote ridicate, demonstrând că percepția publică nu reflectă fidel interese naționale pe termen lung și că necesitățile economice reale primează în cele din urmă. Iar modelul accesibil Marii Britanii este mult mai asemănător cu cel european decât cu cel din SUA.

Federalizarea UE: modelul-țintă și foaia de parcurs

Pe de altă parte, Uniunea Europeană, în loc să profite de dispariția Marii Britanii din lista de membri (britanicii acționând constant ca o frână contra federalizării), a resimțit Brexit-ul ca pe o traumă și a stopat cea mai mare parte a eforturilor de intensificare a integrării. Situația a fost agravată de cele două catastrofe majore – pandemia și invadarea Ucrainei –, dar și de existența unor guvernări eurosceptice în unele state membre, cum e cazul Ungariei. Toate acestea au făcut ca principala preocupare să fie una de containment, de prezervare, în defavoarea unor acțiuni politice decisive, cum ar fi eliminarea veto-ului dintre instrumentele regulate de decizie comunitară.

Mai multe inițiative s-au blocat astfel una după alta datorită unor ezitări și inconsistențe de viziune. Europa cu mai multe viteze (care, potențial, ar fi creat o federație europeană în centrul UE, dar ar fi marginalizat o serie de state care refuză moneda unică, inclusiv România, și ar fi redus finanțarea coeziunii). Armata europeană. O politică externă comună. Poate un program cultural-identitar consistent. De asemenea, instituții și mecanisme juridice, de ordine publică ș.a. au fost întârziate și au fost dimensionate la o scară sub necesar.

Mai grav este că încă lipsesc modelele clare despre ce ar însemna creșterea integrării. Federația Europeană este evident că nu poate fi o copie a modelului federal american. Nici a celui rus. Ambele datează din alte epoci istorice și reflectă alte modele culturale și geopolitice. Federația Europeană, stadiul superior al UE, nu poate fi la fel de centralizată și nu poate accesa aceleași mecanisme. Îi trebuie o schemă proprie, care încă nu a fost propusă, și care să permită inteligent și flexibil multiculturalismul și multilingvismul, care sunt datul esențial al proiectului european.

Dilema apărării europene

Armata europeană, distinctă de NATO, dar, de dorit, parte sau minim co-partener al acestuia, este o altă problemă majoră. În mod real, un Minister al Apărării Europene nu este posibil în actualul și proximul context geopolitic. Însă aparenta fragilizare a NATO, prin unele declarații, dar și acțiuni ale americanilor, repune pe agendă opțiunea militară a UE.

Aparentă – pentru că, dincolo de „poziționări”, NATO rămâne un organism integrat și funcțional, iar creșterea bugetelor și a investițiilor în domeniul militar conturează o consolidare, nu o slăbire. Pe de altă parte, programul ReArm, prin care statele europene vizează o creștere a puterii convenționale care să descurajeze agresivitatea Rusiei ridică el însuși miza în colaborarea/competiția dintre UE și Statele Unite. Companii de pe ambele maluri ale Atlanticului vizează aceste bugete, iar regulile impuse de europeni ca o mare parte din acești bani să fie cheltuiți în dezvoltarea de capacități (și licențe) europene nu este de natură să liniștească competiția dintre Washington și Bruxelles.

În acest context, chiar și intervenția americanilor din Venezuela, arestarea lui Maduro, a fost citită ca având (și) semnificația de a demonstra supremația sistemelor de armament americane – fie pentru a impresiona potențialii cumpărători europeni, fie pentru a impresiona potențialii rivali chinezi și ruși.

Totuși, dincolo de fumigene (și show-room-uri), europarlamentarii au ajuns să dezbată tot mai concret întrebarea: dacă o Armată Europeană e imposibilă, ce e totuși posibil? Inclusiv europarlamentarii români sunt semnificativ implicați în schițarea de soluții. Ca și în cazul federalizării, forța militară comună se întrevede pe un model colaborativ, cu participări și intensități asimetrice, însă profund angajate, obținându-se astfel o potențială stabilitate și programabilitate.

Efectul-surpriză: relansarea ideii europene

În rezumat, statement-urile venite de peste ocean au avut capacitatea de a mobiliza, ca reacție contrară, diverse grupări federaliste și de a relansa cu totul conștientizarea necesității unui nou level de integrare europeană. Modelele-țintă încă nu sunt elaborate, dar chiar și în aceste condiții debutul lui 2026 poate fi considerat încurajator pentru ideea europeană. După toată întârzierea din ultimul deceniu, federalismul european iese din inerție și încearcă forme de coagulare și organizare rapidă. Viteza e extrem de importantă.

Evident că o asemenea tendință nu este de natură să liniștească relația dintre SUA și UE. Cel puțin la nivel declarativ, administrația americană dorește un UE mai slab. Obținerea unui răspuns contrar ar fi de natură să tensioneze și mai mult o relație care deja are note contondente.

Totuși, dacă SUA își urmăresc interesele – în defavoarea rivalilor, dar și în defavoarea prietenilor – aceeași atitudine este de așteptat și din partea țărilor europene. Washington-ul (sau, concret, Donald Trump) ar prefera să negocieze individual cu fiecare stat membru UE. (Și, în plus, să aibă acces pe piața comună). În schimb, oricare dintre statele UE știe că pierderea unității europene le-ar pune într-o situație defavorabilă în aceste negocieri. O asemenea poziție de inferioritate ar duce la rezultate nedorite – cu atât mai mult cu cât Trump nu este un negociator comod și nici unul preocupat de acorduri echilibrate.

Imperativul „mai multă Europă”

Interesul statelor europene (și al oricărui cetățean european care înțelege lumea în care trăim) nu poate fi decât „mai multă Europă”. Orice altă variantă înseamnă conservarea și exhibarea vulnerabilităților unei Europe fragmentate, în care orice hotărâre e dificilă și orice acord sisific.

Chiar și privit în contrapartidă cu MAGA, exclusiv prin interese și punând în paranteză orice valori și principii, răspunsul european nu poate fi un iluzoriu MEGA (Make Europe Great Again) tocmai pentru că stadiul de organizare etatistă este cu totul altul în Europa. UE nu are nicio vârstă de aur (reală sau iluzorie) la care să se întoarcă pentru a se regăsi. Nici măcar statul lui Carol cel Mare, care, nu demult, a servit ca metaforă în localizarea instituțiilor europene. „Măreția” Europei sau orice label simbolic i-ar fi substituit nu poate fi decât în viitor și în acțiuni comune care să treacă, elegant și pragmatic, peste fragmentarea din epoca medie și din era națiunilor divergente.

Iar lucrurile sunt cu mult mai simple pentru că Europa nu se află doar în(tr-o relativă) competiție cu tradiționalul său partener, Statele Unite, ci cu mulți actori globali – China, Rusia, India, Indonezia, Brazilia, plus țări tot mai diverse dintr-o Africă emergentă. Fiecare dintre statele UE are avantaje în această lume globală, dar și dezavantaje mai mult decât evidente: demografie negativă, decalaje în cercetare și inovare, incapacitatea de a se lansa în domeniile de vârf tehnologic, un deficit cronic pe multe categorii de resurse (inclusiv cele de energie convențională). Chiar și excluzând din ecuație SUA, prea puține dintre statele europene pot de unele singure să obțină acorduri avantajoase sau cel puțin echitabile în lumea de azi și în cea care se conturează peste un deceniu sau două. Doar împreună, ca entitate bine integrată și funcțională, UE (sau FE – Federația Europei), statele din Europa pot fi un actor global plauzibil.

UE ca asset strategic, inclusiv pentru SUA

Oricât de intimidantă ar fi poziția Casei Albe sau oricât de ofertantă ar putea să devină pentru unele forțe politice europene, relația Washington-Bruxelles nu poate acoperi întreg spectrul de interese al Europei. Statele Unite rămân cel mai dezvoltat economic stat și cel mai avansat militar, dar poziția sa, oricâte artificii s-ar face, reprezintă o pondere de la an la an mai mică în PIB-ul global și în echilibrul geopolitic. Chiar dacă nu ar fi dispusă să facă o asemenea alegere, UE trebuie să vadă dincolo de relația cu americanii și să acționeze într-o lume tot mai concurențială, care, inevitabil, o obligă la coerență.

Chiar și în relația euro-atlantică, UE este un asset, o investiție valoroasă. O eventuală dizolvare a UE ar fi în dezinteresul real al Statelor Unite. Oricât și-ar dori rolul de conducător al orchestrei, Trump e conștient că nu poate fi el însuși omul-orchestră. Și că dacă ar fi – rolul său ar fi mai degrabă comic: suflând în muzicuță, întinzând acordeonul și ținând cu talpa pedala de la tobe. Lumea e mult prea complexă și, dincolo de declarații disruptive, rolul global al SUA poate fi asumat doar prin parteneriate. Ca urmare, poate își dorește un UE slăbit, mai puțin competitiv pe scena globală – economic, ideologic și tehnologic – care să accepte un leadership american; însă nu un UE disolut. Și, în cele din urmă, un UE puternic este o alternativă totuși mai convenabilă pentru SUA decât unul inexistent.

Pragmatismul prevalează asupra ideologiei

Nu am amintit principiile, valorile și metodele politice care par un factor de divergență în relația euroatlantică pentru că în acest moment ele nu contează cu adevărat în calculul geopolitic. Cel puțin la Casa Albă, exaltarea hillbilly a lui Vance, exaltarea plutocratică a lui Musk sau cea misticoidă a diverselor grupuri de sprijin sunt tolerate atât timp cât fac titluri de presă și – potențial – coagulează electorat. Ele nu transpar însă în acțiunile politice majore ale SUA, care se mențin într-o sferă de pragmatism (cu unele note excesive), justificat de indicatori macroeconomici și strategici destul de transparenți și, deci, previzibili.

La acest nivel – al intereselor fundamentale care pot fi măsurate strategic și prin indicatori macro – așa-zisa prietenie ruso-americană este mai puțin plauzibilă decât în titlurile de presă sau în postările de pe rețelele sociale.

Puncte limitate de convergență SUA-Rusia

Există, totuși, unele puncte de convergență. Afirmarea forței militare ca factor important în relațiile geopolitice favorizează cele două state intens militarizate. Chiar dacă Rusia nu este în fond o forță de același calibru cu Statele Unite, ponderea segmentului militarist este singurul său atu într-o lume în care resursele ei energetice contează tot mai puțin, iar pentru resursele minerale există alternative. Rusia nu are capitalul, nici voința și cunoașterea pentru a se repoziționa altfel într-o lume, cum era cea de ieri, în care comerțul e atotputernic și unde inovația devine factorul diferențiator. Ultimul stat rămas neschimbat din epoca imperială a lumii, Rusia își joacă în Ucraina ultima șansă de a rămâne un actor global relevant, poate chiar propria disoluție.

SUA lui Trump, deși infinit mai puțin deschisă către conflicte militare deschise și de lungă durată (Trump susține că a încheiat opt războaie!), este totuși interesată în afirmarea factorului militar ca argument de negociere. Asta doar întrucât are o forță militară intimidantă, care poate fi folosită ca argument polisemantic în aproape toate situațiile de tensiune sau conflict. De ex., simpla amenințare cu retragerea din Europa (sau chiar din NATO) sunt argumente forte în intimidarea Europei. UE încă nu are o forță care să reprezinte o descurajare clară și sigură în fața agresivității rusești. Așadar, la pachet cu acțiunile lui Putin, interesele americane capătă un levier în reechilibrarea (sau dezechilibrarea) relației atlantice.

Dincolo de asta, Rusia lui Putin și militarismul pe care ea îl promovează sunt factori nesemnificativi la Washington – dacă excludem amenințarea nucleară. Iar dacă nu o excludem, orice calcul politic și geopolitic este de prisos întrucât oricare dintre puterile nucleare poate arde planeta de mai multe ori. Distrugerea reciprocă este asigurată de decenii iar, întrucât multe dintre tratatele de neproliferare nu au fost și nu vor fi reînnoite, ea va fi relansată în anii următori. În acest moment, statele lumii nu au forța și inteligența necesare pentru a elimina cu totul amenințarea atomică, astfel încât singura soluție este înarmarea la cote de neimaginat. Însă opțiunea folosirii acestor arme ține de domeniul distopic: fără supraviețuitori, nu pot exista în niciun caz câștigători și perdanți.

Politicile de mediu: punctul de cotitură

Pe lângă disponibilitatea militară (convențională), un alt punct apropie interesele americane de cele rusești. Printre cauzele subterane ale invaziei rusești în Ucraina a fost și noua politică de mediu din Uniunea Europeană. Decizia de a reduce și de a elimina combustibilii fosili afectează din plin capacitatea de export a Rusiei. Vânzarea acestora în Uniunea Europeană a reprezentat cea mai bună sursă pentru excedentul comercial de după venirea lui Putin la Kremlin.

Provocând o urgență și o situație tensionată, Moscova a reușit să umfle prețurile în primii doi ani de război și să obțină creșterea veniturilor nete din vânzările Gazprom către Europa. Dar, în cele din urmă, nu a reușit decât să grăbească Green Deal-ul și să stimuleze trecerea spre regenerabile a țărilor UE – fix obiectivul pe care și-a dorit să-l împiedice. Iar asta duce la slăbirea întregii capacități economice a Rusiei. (Pe fond, lucrurile sunt chiar mai complexe, rușii considerând că sunt favorizați de încălzirea globală, creșterea gradientului termic extinzând aria zonelor locuibile și deschizând non-stop pentru navigație ruta nord-asiatică).

Din cu totul alte motive, care țin de stocul potențial de hidrocarburi, dar și de capacitatea relativ redusă a economiei americane de a se reinventa păstrând în același timp cote înalte de profitabilitate, SUA lui Trump s-a opus acordurilor de mediu. În 2021, președintele Biden a readus SUA printre semnatarii acordului de la Paris, dar pe 20 ianuarie 2025 Trump a reinițiat procesul de retragere, care va deveni efectiv zilele acestea. (Spre deosebire de SUA, Rusia încă rămâne semnatară a acordului, chiar dacă acțiunile sale încalcă în mod constant obiectivele acestuia).

Interese incompatibile pe termen lung

Însă, dincolo de asemenea convergențe (și dincolo de unele grupuri de sprijin care au acțiuni comune), SUA lui Trump și Rusia lui Putin au interese incompatibile. Fost spion, Putin și-a putut imagina un singur model economic de succes: stimularea cu obligațiuni de stat a industriei de război. Economia și politica americană sunt însă infinit mai complexe. Trump e în stare să facă afaceri și pe timp de pace; poate chiar exclusiv pe timp de pace. De aici și graba lui de a încheia războiul din Ucraina, aproape indiferent de urmări și consecințe. Din nefericire, de partea cealaltă, Putin nu știe dacă poate supraviețui politic momentului când tratatul de pace va fi semnat, iar starea de urgență va fi retrasă în Rusia, relevând starea reală a economiei interne și, în același timp, permițând reluarea adunărilor și manifestărilor publice.

În ceea ce privește iluzoria reîmpărțire a lumii în sfere de influență, despre care adesea se vorbește cu destulă patimă, ea este doar un element din perdeaua de fum. Chiar și fără americani, UE reprezintă o putere economică și militară net superioară Rusiei, singurul asterisc fiind că trupele și armele europene nu sunt testate în conflicte reale. La acest capitol, SUA nu ar avea mai nimic de oferit Rusiei, apărarea Europei fiind asumată de europeni. Însă – și mai important – Rusia nu ar avea absolut nimic de oferit americanilor.

Elefantul din cameră: China

Însă în relațiile euroatlantice elefantul din cameră nu este Rusia, ci China.

Cu mult înainte de Trump, Washingtonul a conturat China drept cel mai mare rival al Statelor Unite, iar momentul când China a devenit cel mai mare exportator mondial a fost un jalon de alarmă pentru SUA. Urmarea logică a fost ca America să-și întoarcă fața de la Atlantic spre Pacific, pe malurile căruia se întâlnește nu doar cu RP Chineză, ci și cu Rusia. Această mutare de accent, de una singură, era de natură să destabilizeze NATO și să-i scadă ponderea în interesele strategice americane. Ca urmare, chiar și fără Trump, SUA își dorește pe malul de răsărit al Atlanticului un partener comod, fără riscuri și fără probleme, pentru a-și putea concentra acțiunile pe celălalt ocean. Iar UE este departe de a fi un asemenea partener, atât în realitate, cât și în visele oricărui politician, de oriunde din lume.

Retrogradarea sa la stadiul de piață comună și bilateralele SUA cu fiecare stat european nu ar fi nici ele de natură să stabilizeze regiunea, dimpotrivă. Relansarea statelor naționale, în acest moment istoric, nu ar face decât să explodeze vechi conflicte înghețate (sau nerelevante într-un spațiu de dezvoltare comun). Sarcina SUA de a fi arbitru într-o asemenea Europă, cum, declarativ, pare că își dorește, ar epuiza rapid capacitatea diplomatică și interesul american. Inclusiv pentru afaceri ar fi extrem de defavorabil, iar profitul obținut dintr-o ipotetică creștere a exporturilor americane ar fi nesemnificativ față de barierele comerciale, monetare, legislative și politice care ar veni la pachet. Dacă scopul este să obțină liniștea pentru a se orienta spre Pacific, mai degrabă un UE puternic și intercorelat prin capitaluri și companii, ca și în prezent, este o soluție mult mai fezabilă. De fapt, singura pertinentă.

Ascensiunea Chinei: provocare comună

De cealaltă parte, China este un actor geopolitic particular, greu de definit și greu de contracarat.

De la reintrarea ei în rândul lumii, în anii 1980, după secole de absență ostentativă, modelul sui-generis de comunism capitalist mixat cu filosofii tradițional-religioase a dus la constituirea unei forțe economice redutabile, capabilă să se reinventeze și să se redimensioneze din mers. Cu un consum intern extrem de redus, folosind o forță de muncă ieftină, dar abundentă și bine calificată, China s-a concentrat pe exporturi și imperialism financiar.

Primele decenii au fost marcate de producția de dumping, care a sufocat pentru multe industrii capacitatea de producție din afara Asiei de Est. Totuși, în același timp, aproape pe nevăzute, China a conturat un ambițios și redutabil program de cercetare, care în prezent îi oferă supremație în multe tehnologii – robotizare în primul rând. Nici nu mai contează că la origini acest program s-a bazat pe piraterie și furt tehnologic din statele occidentale. În prezent, China înregistrează anual cele mai multe brevete și este lider incontestabil în multe industrii de avangardă.
De asemenea, imperialismul financiar o face un actor geopolitic. Cu multiple programe de investiții în țările lumii a treia (și finanțări extrem de scumpe în esență, dar oferite fără a impune mari garanții), companiile chineze au obținut poziții privilegiate într-un număr enorm de state, din Asia Centrală în Africa și în America Latină.

Dincolo de asta, China s-a manifestat numai și numai ca o forță economică. Deși, teoretic, și-a dezvoltat capabilități militare redutabile, în niciun moment nu a părut interesată de opțiunile militare. În cazul ei, armata pare sută la sută un factor de descurajare. Nici măcar participarea la misiuni de pace nu a trezit prea mult interes la Beijing.

Dimpotrivă, ca principal câștigător al globalizării, interesele sale manifeste au vizat permanent prezervarea acestei globalizări. Dimpotrivă, mai interesată a fost de a obține poziții relevante în organizațiile internaționale, de unde să determine prezervarea mediului existent și, eventual, cu sprijinul clienților africani și sud-americani, să obțină o influență pe măsura forței ei economice și comerciale. Într-adevăr, situația încă îi este extrem de convenabilă, iar orice schimbare a echilibrelor îi poate afecta nu doar ritmul de creștere (!), ci și perspectivele pe termen mediu.

Pe actualul model, ascensiunea Chinei pare de neoprit. Pentru celelalte state, riscul este dat tocmai de capacitatea Chinei de a se ajusta și reinventa din mers. Care ar fi echilibrele comerciale, monetare și politice pe care le-ar impune o Chină devenită lider mondial? În mod clar, percepția asupra libertăților individuale și a drepturilor colective este una diferită și divergentă. Însă, obiectiv, riscurile în cazul ei sunt potențiale, nu actuale, ca în cazul altor superputeri.

Tactici coercitive și provocări asimetrice

Totuși, China a demonstrat în repetate rânduri că își poate folosi atuurile economice ca factor de coercițiu. De exemplu, controlul aproape total asupra metalelor rare a fost folosit împotriva unor state europene. Beijingul a interzis exportul unor asemenea metale și chiar al produselor care le integrează ca retaliere pentru taxe vamale impuse unor produse chinezești și chiar ca instrument de presiune pentru retractarea unor declarații politice.

Atât SUA, cât și Europa au avut o relație ambivalentă cu China. (La fel și Rusia, a cărei poziție globală este erodată tocmai de ascensiunea Chinei, dar, cu toate acestea, încearcă transformarea ei într-un partener strategic.)

Companiile americane și cele europene au investit masiv în China în multe momente. Totodată, importurile de produse chinezești sunt inevitabile, date fiind prețurile extrem de ofertante. Însă prețul real a fost dispariția multor ramuri industriale din Europa și din SUA, imposibil de recuperat astăzi. Ceea ce s-a pierdut, așadar, este autonomia strategică, iar impactul este unul de luat în seamă. Atât timp cât sfera produselor chinezești cu prețuri imbatabile era redusă la produse low-tech, cu un randament economic scăzut și costuri de mediu, riscul a fost mai puțin resimțit. Însă intrarea Chinei în produsele înalt-tehnologice – precum autovehiculele electrice, energiile verzi și AI-ul – afectează potențialul celor mai rentabile industrii de pe malurile Atlanticului.

Un alt element este favorizarea corupției la nivel internațional. Dacă în China corupția se pedepsește cu moartea, nu același lucru se întâmplă când asemenea acte se petrec în alte țări. Coruperea unor decidenți și a unor guverne străine este privită cu îngăduință de PCC și, aparent, chiar încurajată. Acest mod de a face afaceri creează un avantaj competitiv neloial companiilor chinezești, dat fiind că asemenea practici sunt sancționate atât în Europa, cât și în America, inclusiv când ele au loc peste hotare.

Din aceeași tabelă cu riscuri induse de ascensiunea Chinei face parte și capacitatea acesteia de a participa sau de a susține războiul hibrid la care sunt expuse democrațiile occidentale. Poate nu chinezii au inițiat asemenea acțiuni, dar de foarte multe ori instrumente și infrastructuri chinezești se află în centrul multora dintre atacuri.

Similarități între China și UE

În mod paradoxal, UE și China au avut poziții similare pe câteva dosare cu reverberații majore. Ambele entități au avut de câștigat din globalizare (deși proporția nu este nici măcar apropiată). Ambele mizează în principal pe dezvoltarea economică și comerțul liber (cu nuanțe diferite). Ambele exclud soluțiile violente și poziționările belicoase (iarăși, cu nuanțe diferite, din moment ce China oferă un backup generos Rusiei, al cărui război în Ucraina totuși nu îl aprobă, dar fără a trece de un nivel vag-declarativ).

În plus, alături de UE, China este un susținător al acordurilor climatice. Iarăși, nuanțele și accentele sunt diferite. În timp ce UE stabilește cote ferme și norme clare pentru reducerea emisiilor, China acționează din sensul contrar, construind un sistem energetic regenerabil redutabil, care deja este cel mai amplu din lume. Chiar și motivația esențială din spatele susținerii acordurilor de mediu este similară la Bruxelles și la Beijing: ambele entități politice dispun de prea puține resurse energetice convenționale și sunt complet dependente de importuri. Situația ar urma să se degradeze și mai mult prin inevitabila creștere a necesarului energetic.

Însă de la un punct aceste similitudini sunt formale. La nivel comercial, produsele chinezești le scot de pe piețe pe cele europene. Inclusiv de pe piețele proprii. Implicarea Chinei în tehnologiile de vârf creează o concurență redutabilă companiilor europene în ultimele domenii pe care reușiseră să le prezerve.

În plus, capitalurile chinezești nu sunt unele care participă la dezvoltare și prosperitate. Dacă europenii, ca și americanii au investit constant în dezvoltarea de unități de producție în China, chinezii nu procedează în contrapartidă. Profiturile obținute obținute oriunde se întorc inevitabil în China, unde se regrupează toată capitalizarea obținută de firmele chineze. Totodată, rareori participă la crearea de locuri de muncă în alte țări dacă angajații nu sunt chinezi. Economia UE și cea chineză nu sunt complementare, ci intens concurente, după cum concurent este și modelul de dezvoltare umană pe care cele două entități îl promovează.

Dincolo de retorică: interese similare

Atât SUA, cât și UE resimt negativ ascensiunea Chinei, mai ales când este vorba de tehnologiile de vârf. Însă un front comun este greu de făcut din tot felul de motive. Companiile din toate statele au interese consistente în China. Totodată, în multe sectoare economice, alternativele locale sunt mult mai scumpe sau imposibil de finanțat. Nu în ultimul rând, atât SUA, cât și Europa își vede afectată capacitatea de a exporta bunuri de prestigiu, cu o valoare adăugată mare, care să echilibreze balanța comercială nu doar în Extremul Orient, ci și în multe alte state intrate sub influență chineză.

În esență, atât în relația cu Rusia, cât și în cea cu China, problemele sunt comune pe ambele maluri ale Atlanticului.

Ca urmare, declarațiile belicoase, inițiate pe malul vestic, dar la care rezonează și voci de pe malul estic, nu pot avea un efect real asupra relațiilor atlantice. Ele creează un spațiu de manevră și de negociere în cazul a tot felul de teme ajunse pe agendă, dar sunt legate de interese punctuale, nu de unele strategice. În mod real, cel puțin pentru deceniile următoare, SUA și UE sunt entități strâns legate politic, economic și în bună măsură ideologic. Poate că cele două entități își pot dezvolta strategii și obiective divergente. Totuși ce le unește e mult mai relevant decât ce le desparte.

UE și SUA reprezintă varietăți ale aceluiași model economic neoliberal. În Europa acesta a evoluat printr-o supraveghere extrem de atentă (poate excesivă uneori) a piețelor și printr-o implicare activă a factorului etatist nu doar în reglementare și supraveghere, ci și în planificare și modelare. În SUA, piața a fost lăsată să își genereze singură atât echilibrul, cât și limitele, iar factorul regulator a fost justiția. Mult mai permisivă și productivă, economia americană a generat o stratificare socială mai amplă și mai competitivă, inclusiv linii dure de separare între diversele comunități.

Însă, cu toate diferențele existente, în mod esențial modelul rămâne același. Europa și SUA sunt dialecte diferite ale aceluiași limbaj. Convergența și complementaritatea lor sunt constante a căror expresie este dată de numărul imens de proiecte comune și de deschiderea majoră pentru afacerile transatlantice, față de care limitele existente pot reprezenta inconveniențe, dar nimic major, care să nu poată fi depășit.

Viitorul: între tactică și strategie

Suntem însă într-o epocă în care declarațiile politicienilor, chiar și în mediul diplomatic, nu mai descriu intenții și interese reale, ci sunt piese dintr-un mecanism amplu de negociere, în care să-ți ascunzi obiectivele este mai relevant decât să ți le descoperi. Expresiile tari au intrat și ele în peisaj. Viralitatea mesajelor, propulsată prin asemenea expresii, este un indicator de vizibilitate.

Să îți păstrezi calmul și să poți vedea jocul din spate cere nervi tari și informație bine înțeleasă și bine structurată. Dar, chiar și așa (sau cu atât mai mult), escaladarea expresivității verbale nu este soluția optimă, ci identificarea, prin toată ceața mediatică, a obiectivelor, valorilor, dorințelor și speranțelor, în funcție de care statele, politicienii și electoratul își definesc bottom-line-urile plauzibile, țintele tangibile și spațiul de încheiere satisfăcătoare a unui acord.

Și, evident, o epocă în care a devenit necesar să planifici atingerea propriilor obiective luând în calcul inclusiv în scenarii în care partenerul de dialog, oricât de amicală ai prezuma că e discuția, include totuși în repertoriul său de tactici surpriza și ambuscada.

Poate că unii europeni așteaptă mid-term-ul din noiembrie, care ar putea schimba majoritatea din Congresul american. Poate și Elon Musk pândește alegerile de anul viitor din Marea Britanie și din Franța. (În această toamnă sunt alegeri și în Rusia, dar pe acelea nu le așteaptă nimeni). Însă toate aceste tensiuni nu dovedesc decât o viață politică ahtiată după atenție și ecou. În realitate lucrurile sunt cum sunt, iar blocul euroatlantic are o stabilitate care nu izvorăște din voința politică, ci din necesitate.

Ilustrația articolului: imagine din întâlnirea liderilor europeni și NATO cu Donald Trump la Casa Albă în august 2025. Sursa imaginii: Guvernul Italian (Președinția Consiliului de Miniștri)