Foarte mulți dintre ei au nevoie să fie ascultați și nu au avut parte de asta nici acasă, nici la școală. Când au simțit că Asociația GO-AHEAD vine printre ei cu ateliere de dezvoltare personală, cu partea de mentorat, unde ei se exprimă, comunică, au reușit să prindă încrederea pe care ar trebui să o aibă în fiecare zi, dar nu au în cine. (Tedy Necula)
„Ce ai făcut la școală?” Documentar-manifest Asociația Go-Ahead, 2024
Tedy Necula este regizor și producător de filme și reclame inspiraționale. Este cunoscut pentru abordarea sa unică și capacitatea de a comunica povești puternice prin intermediul videoclipurilor. Portofoliul său impresionant include colaborări cu companii precum Fan Courier, Chevrolet, UNICEF, Consiliul European, Orange Romania, Unilever, Apa Nova, JRC Germany și Blue Heron Foundation. Filmele sale rulează pe Netflix și Amazon Prime.
Ce te-a condus la realizarea documentarului „Ce ai făcut la școală?” și cum ai descris acest proces?
Mi-am început cariera acum 10 ani cu documentare și campanii sociale. Am mai făcut în 2013 un alt documentar, „Ba se poate”, despre liceele cu procent mic de absolvenți de BAC. Când am aflat despre proiectele GO-AHEAD și am văzut că activează în sfera asta, am zis că mi-ar plăcea să explorăm mai mult împreună. Mi-a fost la îndemână. Am fost speaker la un eveniment al lor în Suceava și le-am propus să avem un film cu care ei să atragă apoi sponsorizări. Orice mod de conținut video care implică un ONG înseamnă fundraising. El poate utiliza filmul pentru a strânge bani pentru a implementa alte proiecte. Atunci, eu le-am propus ideea și lor le-a plăcut pe loc. Au găsit un mod de a susține finanțarea filmului, după care ne-am aliniat la generația comunicantă, să știm unde vrem să ajungem și mi-a plăcut să descopăr varietatea temei. Vezi pe parcurs unde e mai multă implicare din partea școlilor, unde e mai puțină. Am filmat în cel puțin 12-13 școli, dar proiectul a ajuns în mai multe, în Satu Mare, Oradea, Suceava, Gura Humorului, București, Dâmbovița, Constanța ș.a. Filmările au durat vreo 3 luni, în care am muncit circa 15 zile pe lună.
Ai avut și revelații pe parcursul celor trei luni de filmări?
Mi-a plăcut maxim să descopăr la Suceava un complex tehnologic (Colegiul Național „Petru Mușat”, n.e.), care are mai bine de 2.000 elevi. Sunt unii care au terminat școala de maiștri și acum conduc complexul și l-au dezvoltat supertare, prin proiecte câștigate, prin finanțări. Imaginează-ți că au făcut o clasă de sudură cu simulator digital.
E ceea ce am putea numi performanță…
Și nu doar asta. Un sudor câștigă mai mult decât un director de liceu. Am găsit 6-7 persoane din clasa asta și când i-am intervievat au zis că ei fac școala de sudori ca moștenire de familie. Se adeverește ceea ce se anunță, anume că partea tehnologică va lua locul digitalului ca importanță, pentru că pe zona de skill-uri digitale s-a ajuns la o saturație. Cum zice și Chinezu (Cristian China-Birta, n.e.) în film: „cine dracu` ne mai învață să mai batem un cui?”
Cum a ajuns Chinezu să apară în documentar? A fost un artificiu de marketing?
Ai fi zis, dar nu neapărat. Agenția lui și a lui Robert susține de mult timp asociația GO-AHEAD prin training cu elevii în alte proiecte. Mi-a plăcut mix-ul dintre ei. Chinezu vine dintr-o generație în care tehnologicul era necesar. Iar Robert a suferit de bullying într-un liceu semiteoretic. Nu e nimic întâmplător. Sigur că filmul, ca orice documentar fain, are și partea de discurs din zona adiacentă lui.
Cum ați reușit să îi faceți pe tineri să se dezvăluie într-un timp atât de scurt?
Foarte mulți dintre ei au nevoie să fie ascultați și nu au avut parte de asta nici acasă, nici la școală. Când au simțit că Asociația GO-AHEAD vine printre ei cu ateliere de dezvoltare personală, cu partea de mentorat, unde ei se exprimă, comunică, au reușit să prindă încrederea pe care ar trebui să o aibă în fiecare zi, dar nu au în cine. Deși ne cunoscusem probabil în ziua aia, cineva ne-a spus că a simțit nevoia să se deschidă în fața echipei de proiect pentru că a văzut că avem intenții bune. Noi le-am spus din capul locului că nu ne interesează să facem știri, să arătăm drama. Vrem să arătăm exemple de oameni care, deși provin din mediul tehnologic, au același potențial mare de a crește oriunde vor ei.
Ați pregătit cumva copiii înainte și după filmările care au avut și implicații emoționale?
Le-am dat apă (râde). Știau despre ce era vorba când filmam, dar nu am avut mari regii. E o generație născută cu camera în mână, care comunică zilnic pe Tik Tok sau alte rețele. În cadrul proiectului am creat un curs online dedicat elevilor, curs de comunicare video și de cum să creezi conținut video sănătos. Atunci, au fost copii care au participat la curs. O parte din selecție a fost făcută și, așa, cine a fost mai activ în partea de curs a fost mai dispus să împărtășească la filmări. Desigur, în combinație cu rezonanța pe care o are povestea copilului. Unii copii s-au deschis mai tare, alții mai puțin, dar au fost niște interviuri unde nu am sondat foarte tare în viața lor emoțională. Nu am căutat să arăt drama, deși ea era acolo. Am vrut să evidențiez potențialul și pozitivul din acești copii. În plus, atunci când asociația vine cu specialiști cu pregătire psihologică, consilierii ajută. Ei au reușit să scoată de la tineri cele mai urâte cuvinte auzite de la alții, de exemplu. Inclusiv pe mine m-au îngrozit, chiar dacă sunt obișnuit cu o grămadă de subiecte de genul ăsta, m-a trecut un fior pe șira spinării.
Dacă nu ești de-al lor, nu se deschid. Nu am fost singur, am fost cu o echipă, dar niciodată nu am pus un copil în fața camerei fără să legăm un raport, chiar dacă asta înseamnă câteva ore, o zi sau două. Mai întâi trebuie să înțelegi ce e acolo. În plus, i-am rugat, prin asociație, pe fiecare în parte să își scrie povestea înainte, să avem deja habar despre sensibilități, ca să nu încălcăm limitele personale. E minimul de documentare pe care îl fac, dar e nevoie de autenticitate și sinceritate. Cu locațiile a fost la fel, i-am filmat în interiorul școlii, în afara ei, ca să fie reprezentativ pentru ei, nu pentru că așa îmi place mie să fac regie. Am ținut ca ceea ce făceam să îi descrie cât mai bine.
De ce îl numești documentar manifest?
Toți avem preconcepții, e clar. Și poate că ar trebui să le schimbăm. Un domn din partea Ministerului Educației ne-a spus: „dar voi ați fi de acord să vă dați copilul la un liceu tehnologic?” Cred că dacă skill-urile copiilor sunt în acea zonă, e în regulă să îi încurajezi să ajungă la un astfel de liceu. De ce ești considerat super-deștept dacă intri la Politehnică, dar dacă, cu 4 ani mai înainte, ai intrat într-un liceu tehnologic lumea crede că ești prost?
Pe cine inspiră documentarul?
Dacă proiectezi filmul la liceu, poți doar să arăți copiilor exemple de reușită și să dai steluțe celor care au participat la proiect. Mie mi-ar plăcea ca filmul ăsta să fie arătat elevilor din clasele a VII-a și a VIII-a. Paradigma deschiderii la minte ar aparține acestor copii și părinților lor. Acolo se fac alegerile sau măcar în acel moment ar înțelege adulții că nu este o tragedie dacă ajunge copilul la un liceu tehnologic. Cei mai mulți ajung acolo pentru că așa au notele, dar filmul acesta ar deschide un dialog real între elevi și părinți. Proiecțiile au început la ciclul de liceu, pentru că acolo asociația a avut intrarea mai bună. Acum încercăm să penetrăm și zona de gimnaziu.
Apoi, am văzut la filmări copii care aveau abilități în alte zone, învățau sudură și ar fi fost buni fotbaliști, dar nu au avut nicio șansă să se dezvolte în direcția aptitudinilor lor native. Dacă am reușit să le lărgim orizonturile prin acest proiect, dacă am însămânțat în copii ideea unui potențial, pe care ei să o valorizeze apoi într-un context de creștere, cred că asta e o schemă valabilă, inspirațională.
Au fost școlile și părinții reticenți ca acești copii să apară în film?
Au fost unii, da. Dar nu vreau să pun accent pe tema asta pentru că nu ne cramponăm în ea. Sunt școli care merg pe mentalități vechi și unde nu vezi mare performanță sau implicare, unde conducerea crede că e mai bine să păstreze low-level. Le propui să le promovezi liceul într-un film și ei spun că nu pot veni cu un autocar de copii la premieră. Unii nu au înțeles magnitudinea proiectului.
Cum au reacționat copiii prezenți la proiecții când au văzut în film colegi foarte capabili de la licee tehnologice și dotările, uneori spectaculoase, din aceste instituții?
Dacă faci numai Mate-Info și ai în față doar un calculator, ți-ar plăcea să pui mâna pe un strung sau un nit. Copiii au foarte multe întrebări după film. Se naște un debriefing acolo, acesta e și scopul cu care mergem cu documentarul prin țară și nu îl urcăm cu un link pe Internet. Filmul tulbură niște ape și avem nevoie de dialogul de după. Unii sunt curioși să descopere mai multe detalii, alții nu sunt obișnuiți să vadă un film de o oră și jumătate. Eu am experiența caravanelor în licee și, cu toate filmele, inclusiv cu cele de ficțiune, cum e „Coborâm la prima”, nivelul de dialog e foarte sus de la clase mici. Dacă ei simt că vii către ei deschis, că vrei să împărtășești ceva cu ei și să îi asculți, se naște o formă de debriefing și chiar debate uneori.
Filmele inspiraționale mi se par minoritare în peisajul cinematografic românesc. Poate mă înșel, dar tu cum îți găsești locul printre colegii de breaslă?
Vedem toți cum comportamentul publicului s-a modificat după pandemie. Vrem mai mult să râdem dacă plătim bilet. Vedem asta și în teatru, dar mai ales în cinema. Dacă e comedie ai public, dacă nu e comedie măcar să fie cu influenceri. Cu toate astea, nu cred că fac filme atipice. Nu consider că fac filme minoritare ca gen. Am preocuparea asta de a mă balansa între ceea ce vezi și ceea ce e dincolo. Cred că asta mă definește. Să descopăr ce e dincolo de primul layer. Asta nu înseamnă că nu aș încerca și o altă nișă în viitor. Încerc să scot maxim din ce pot face, să fac filme dinamice. Nu am un stil al meu, am doar o intenție a mea, de a face filme inspiraționale. Fac filme la un nivel minim regizoral, vreau să fiu optim și să simt emoția. Nici nu mă joc cu bugetele ca să vânez anumite cadre. Dacă știu că esența filmului e acolo, nu mă cramponez în ambiții regizorale, altfel sunt filme care așteaptă și ani până când există interes pentru ele și echipa obține un buget pentru producție.
Nu am probleme să obțin finanțări. Mă consider un antreprenor în industrii creative. Știu să fac să fie atractivă o poveste și să mulțumesc finanțatorii prin expunere, nu ca să îi bag în față, ci ca să activez publicul. Kaufland mi-a finanțat 2 filme până acum pentru că mergem în 40 orașe și punem filmele față în față cu elevi, cu studenți. Țin la componenta asta de business a filmului și nu fac producții care să nu fie pentru public. De asta nu sunt invitat la festivaluri. Dacă vrei să ai un producător local ca să nu mai bați singur la uși, pe el trebuie să îl mulțumești cu premii. Eu mi-am asumat condiția mea de a răzbate de unul singur și îmi doresc să oglindesc publicul prin ce fac.
Tu ce ai făcut la școală, Tedy?
E o întrebare clasică pe care o primim acasă și răspunsul și mai clasic este: „Bine”. Eu am făcut Mate-Info, am fost un elev eminent cu note de 5 și 6 la toate materiile care aveau cifre (râde). Diriga mea derula proiecte europene și din clasa a IX-a mi-a propus să filmez niște scurtmetraje. De mine asta s-a lipit din tot liceul, am avut parte de comunitate și de socializare cu adolescenții. Întreabă-mă ce am făcut în școală și nu mai știu nimic în afară de partea video.
Vorbește-mi puțin despre cursurile de producție video pe care le-ai inițiat. Cum îți îndeplinesc ele așteptările și ce planuri de viitor ai?
Din pandemie am pornit cursurile. Sunt mulți care vor să lucreze cu mine, dar nu au buget. Așa că am zis să văd cât de mult pot să dau valoare, astfel încât cursanții să poată lucra singuri ceea ce deprindem împreună. Urmează un program de mentorat pentru cei care vor să pornească un business din video. Sunt mulți care își cumpără camere, aparate, dar nu știu să aibă clienți. Va fi un program despre a-ți găsi de ce-ul. Eu nu cred că poți pleca cu de ce-ul în minte, cred că trebuie să îl descoperi pe parcurs. Realizarea mea a fost că, prin ceea ce fac, eu dau curaj. Dacă asta e menirea mea, hai să fac un program prin care să dau curaj oamenilor să își doboare teama de expunere. Dacă te uiți prea mult la tine s-ar putea să te apuce depresia. Mai bine privești la ce provoci în oameni, la ce își iau alții de la tine. Eu cred mult în acțiune ca să îți descoperi curajul. Motivația nu vine din cer, ci din lucrurile care îți ies.
Te ascult și mă gândesc la cât de mult contează această idee pentru elevii care nu știu ce să facă în viață și care au impresia că trebuie să își cunoască deja Drumul încă din adolescență…
Nu ți se pare că asta este o idee indusă dinafară? Unul dintre cele mai triste lucruri pe care le întâlnesc la adolescenți și la copii, mai nou, e faptul că se simt pierduți. Când vezi că un copil de 8-9 ani spune că se simte pierdut, e foarte trist. Vârsta asta e în scădere față de anii trecuți. Pentru că acelui copil nu i s-a dat curajul să experimenteze și să eșueze. Nu poți face totul oau, chiar dacă vrei să găsești o cale sigură, ea nu există. Nu cred în intenția de a face performanță din prima, pentru că nu poți ști ceva din capul locului, e nevoie să experimentezi, să încerci, să exersezi. Să știi să eșuezi și să mergi mai departe.
Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu
(Foto: Asociația Go-Ahead)