Probabil că, în mentalul colectiv, ne gândim la țărani ca la acei oameni care trăiesc conectați cu natura și a căror viață depinde de muncile agricole. În fapt, din ce în ce mai puțini cresc animale sau cultivă pământul în mod tradițional. Cum ne-am putea reprezenta corect imaginea locuitorilor de la sate în realitatea anului 2025?
Este bine să disociem între arhaic, poate chiar patriarhal, și autentic. Adesea, acest din urmă atribut este aplicat ca o emblemă a arhaicității când de fapt, nu doar etimologic, a fi autentic însemnă a fi tu însuți, nefalsificat, inconfundabil. Or, aceste trăsături nu sunt date o dată pentru totdeauna: lumea, civilizația, viața cotidiană însăși au fost și rămân în perpetuă schimbare, sunt influențate de factori decisivi, dar și de circumstanțe și contexte cărora este necesar ca oamenii să le facă față. Orice civilizație se află deci în căutare de echilibru, dar și de inovare pentru a progresa și a se afirma.
Deposedați acum șapte decenii de proprietățile agonisite și chivernisite pentru a asigura un trai echilibrat și a fi transmise ca moștenire deodată cu numele și cu acel modus vivendi caracteristic, repuși în drepturi după eșuarea comunismului, țăranii de azi nu mai sunt țărani: nu mai pot, nu mai au cum și nici nu mai vor să fie. Teoria antropologică spune că deprinderile de muncă se transmit de la o generație la alta, în vreme ce tradițiile orale fac obiectul dialogului la nivelul a două generații îndepărtate în timp; altfel spus, a face agricultură și păstorit, a toarce, țese și coase se învață de la părinți, dar proverbele, cântecele, narațiunile vin de la bunici. Jumătatea de veac de comunism a mărit distanțele intergeneraționale prin multiple strategii și instrumente, unele necesare, precum accesul la educație, alte nocive, precum absorbția tineretului în marile centre industriale. Și prin una, și prin cealaltă, s-a țintit crearea „omului nou”, un om al spațiului urban, puternic atașat de valorile, perspectivele și configurația acestuia, deloc nostalgic și cât se poate de deschis către schimbare. Exact opusul celor rămași acasă. Nu voi dezvolta aceste idei pentru că ar fi foarte mult de dezbătut însă voi da un singur exemplu, cel al navetistului. Fie că mergea dinspre sat înspre uzină, fie dinspre un cartier urban spre o școală rurală, fermă, dispensar sau parohie el sau ea era – și rămânea – un individ plasat pe un limen – nici aici, dar nici acolo.
Cei mai mulți dintre muncitorii de origine rurală au rămas în orașe și după eșecul nesfârșitei tranziții postdecembriste. Alții au revenit, reticent, în satele de origine încercând să reînnoade firul unor tradiții care li se păreau întrucâtva străine, deci să reînvețe a fi țăran. Cei mai mulți însă au migrat în căutarea unor soluții de viață pe măsura noului mileniu.
Cu toții pot fi socotiți țăranii actuali, dar niște țărani altfel: și cei care au devenit fermieri deprinzându-se cu mecanismele financiare comunitare și cu exigențele pieței, și cei care se călăuzesc în conceperea traiului după principiile autarhice străvechi, cultivând cât au nevoie pentru subzistență, și cei care, plecați departe, care revin o dată pe an la cositul fânului sau la culesul viilor, și cei care doar expediază agoniseala în euro pentru a construi acasă vile multietajate, fastuoase, care să-i impresioneze pe consăteni.
Și totuși, este țăranul de ieri sau de azi virtuos?
Țăran, în special țăranul european, este, de fapt, un construct cultural cu adânci rădăcini de peste un secol și jumătate. Observați că utilizez singularul, pentru că este vorba despre o imagine cu valoare de simbol. Această imagine străbate cel puțin din epoca romantică și, fiind atât de veche și de intens susținută filozofic, literar și, mai apoi, sociologic și etnologic, s-a impregnat în conștiința noastră. Toate trăsăturile – pe care unii dintre noi chiar și astăzi i le atribuim – țin de o anumită percepție și de anumite clișee preformate: țăranul este bun pentru că este credincios iar Dumnezeu îl iubește; țăranul este harnic și priceput, căci din roadele muncii sale ne hrănim cu toții; țăranul este statornic iubitor al gliei străbune pe care n-ar părăsi-o niciodată; țăranul este drept, este pașnic, este iubitor de frumos… Dincolo de aceste calități pare să nu mai existe excelență pentru că el le întrunește pe toate întocmai ca un erou mitic.
Toate acestea, deși contrazise de realitatea trăită, cât și de ficțiunea literară, de vestigiile vernaculare, cât și de consemnările savanților din secolele anterioare s-au perpetuat din dorința de repere și modele. Datele etnografice și sociologice privind igiena, sau mai curând precaritatea acesteia, concepțiile și moralitatea, plasate între rigiditate și devianță, conservatorismul dus până la absurd și spiritul vindicativ au fost extrem de puțin invocate. Puțini dintre noi, dar chiar și dintre cei care ne-au format, atașează modelului ideal realități istorice care „contravin”: tentația migrației, începând cu „roirile”, adică acele coborâri ale vetrelor satelor de pe înălțimi în zone mai blajine, apoi „colonizările” ariei subcarpatice de către ungureni și mergând până la exodul țăranilor ardeleni și bănățeni peste Ocean, atrași de mirajul american, abandonarea ocupațiilor tradiționale pentru un trai mai bun în zonele industriale, de exemplu, în Valea Jiului și în Munții Măcinului, în pragul sec. XX, aderarea la alte confesiuni decât cea ortodoxă, conviețuirea seculară cu minorități etnice și ajustarea trăsăturilor identitare – rămân undeva pe fundalul definirii „țăranului tradițional”.
Ce rol mai are țăranul român în organizarea socială de astăzi?
Vorbind despre țăranii actuali, consider că raportarea la viața socială are o foarte amplă deschidere; ei nu mai trăiesc într-o lume autarhică, încapsulată, ci sunt conectați la tot ceea ce înseamnă globalizare, de la accesul la informație la o mare mobilitate. Să ne gândim doar la drumurile pe care, în mod tradițional, le parcurgeau femeile de-a lungul vieții lor: la târgul săptămânal, la rude din alte sate, poate într-un pelerinaj religios, mai apoi, la școlile de la oraș unde își purtau copiii, la un spital. Bărbații aveau parte de marea, unica încercare a vieții lor: stagiul militar. Prin urmare, puține informații și deprinderi noi puteau pătrunde în viața lor.
Astăzi, însă, prilejurile de a depăși limitele satului, dar și imboldurile interioare sunt mult mai multe și așa se face că ei pot să se raporteze la multiple modele, valori, instituții, se informează și compară informațiile primite pentru a acționa altfel decât mai de demult, caută alternative pentru a progresa și a fi în pas cu schimbările societății. Bunăoară, producătorii agricoli de aici, din bazinul legumicol al Capitalei, nu numai că au sisteme sofisticate și bine puse la punct pentru a produce după cerințele consumatorilor, dar, după ce au aderat la programe comunitare, au înțeles foarte clar diferența dintre produsele eco și cele bio și, pentru a fi mai eficienți, au renunțat complet la activități cronofage precum transportul și vânzarea. Acum, majoritatea au contracte cu marii retaileri, cu depozitele en gros și chiar cu lanțuri de alimentație, primesc comenzi online individuale, rulează sume mari prin bănci comerciale utilizând internet banking, folosesc inventiv comunicarea de marketing și astfel satisfac habitudini de odinioară prin mijloacele eficiente ale tehnologiei actuale. Strănepoții păstorilor sibieni, novăceni, rucăreni, care, pe la jumătatea secolului al XIX-lea încă mai practicau transhumanța amplă, au astăzi cea mai bine pusă la punct rețea de prelucrare a laptelui și cărnii a cărei interfață o constituie magazinele de desfacere ireproșabil gestionate în marile orașe.
Deci, țăranii continuă să fie o categorie importantă în România de astăzi?
Da, țăranii continuă să producă, să asigure o parte din hrana noastră cotidiană și prin asta continuă să infirme previziunile tendențioase ale clasicilor marxismului care vedeau în gospodăria țărănească „o greutate de plumb de care mişcarea muncitorească se împiedică pretutindeni”. De altfel, recensământul din 2021 arată o diferență sustenabilă între populația urbană și cea rurală: 9,9 milioane față de 9,1 milioane de locuitori. Încercând o glumă, aș spune că încă mai suntem un popor de țărani, dar, așa cum scrie o foarte bună antropoloagă din Transilvania, un popor de „țărani smart”.
Cum s-au transformat în ultimele decenii spațiile interioare și exterioare ale caselor țărănești, în funcție de utilitatea lor?
Confirgurația arhitectonică s-a schimbat radical de mai bine de cinci decenii, în acele așezări în care s-a practicat migrația sezonieră internă la muncă, urmată de cea în UE. Caselor construite cu materiale tradiționale în tehnici foarte vechi li s-au opus, mai întâi ca o excepție, mai apoi ca o modă de invidiat, construcții impunătoare, cu configurație îndrăzneață, utilități și finisaje de ultimă oră.
Oașul și parte din Maramureș și Bucovina de sud epatează prin asemenea vile, unele, influențate de baroc și rococo, tinzând spre titulatura de „palat”. Altele, copiate după planimetria și accesoriile centrelor de afaceri, putând fi confundate lesne cu minihoteluri. Numeroasele camere nu mai au funcționalitatea bine precizată, ci slujesc mai mult materializării proiectelor ambițioase și rămân adesea complet nemobilate. Cele mai multe dispun de un spațiu restrâns de cultivare și chiar de destindere, nu mai au vechile anexe sau acareturi care nu și-ar mai avea rostul pentru că, de fapt, majoritatea sunt nelocuite, căci proprietarii s-au stabilit între timp în Occident. Vorbim astfel despre unul dintre aspectele notabile ale culturii migrației. Ele rămân într-un fel martori ai trecerii prin lumea satului românesc a oamenilor care astăzi s-au stabilit pe Riviera Franceză, în Valencia, pe undeva prin Peninsula Italică sau, mai aproape, în Balcani.
Care credeți că sunt elementele care ne definesc astăzi identitatea națională? Credeți că traversăm o criză din acest punct de vedere sau că, din contră, suntem capabili să ne redefinim valorile în ciuda unei piețe globale care poate avea, câteodată, și tendințe de uniformizare culturală?
Recurg din nou la teoriile antropologice care statuează patru coordonate ale etnicității sau identității etnice. Dacă vorbim despre țăran ca exponent al identității, constat că toate condițiile sunt îndeplinite: atribuirea categorială sau plasarea într-o paradigmă etnică, trasarea frontierelor identitare, conștiința originii comune materializată în limbă, confesiune, teritoriu și mituri de întemeiere și, în fine, reliefarea prin markeri identitari exteriori: vestimentația, repertoriul oral și interiori: sistemul de credințe și valori, normele sociale. Toate sunt cât se poate de vii și productive. Formele de manifestare sunt o altă chestiune care ține de mentalitatea influențată de progresul istoric al societății, de asumarea celui științific și mai ales tehnologic.
Există, după cum lesne se poate observa, o tendință de invocare a tradiției în toate: rețetele bunicii sunt promovate pe canale video și la posturi tv, obiecte din podul casei de la țară sunt etalate ca relicve ale vieții de odinioară, se cos cămăși după modele și „izvoade” locale, tehnicile fiind asiduu promovate în tutoriale pe rețelele de socializare în care activează cluburi feminine modelate după șezătorile de neveste și fete din satele vechi. Mai mult ca oricând, circulă și prosperă în același mediu credințele legate de „calendarul babelor”, iar instituțiile patrimoniale dedică evenimente fastuoase unor sărbători care, în urmă cu trei decenii, abia erau redescoperite în lucrări de sinteză etnografică. Efervescența aceasta a ajuns până la cele mai înalte sfere ale puterii decizionale, astfel, Dragobetele și Mărțișorul concurează orice mare sărbătoare laică, ziua de Rusalii a fost declarată zi liberă laolaltă cu altele „cu cruce roșie” din calendarul ortodox, iar de Sânziene, printr-o mișcare abilă de marketing cultural-identitar, s-a impus Ziua Universală a iei celebrată în toate ambasadele și filialele ICR de pe mapamond. Conchid că da, suntem capabili să ne definim valorile și să fim conștienți de importanța lor, totul este să știm cum să le gestionăm pentru a nu aluneca nici într-un paseism nepotrivit mileniului III, nici într-o excesivă folclorizare care poate degenera rapid în kitsch.
Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu
Foto: Rusești, județul Cluj. Copyright: revista Cultura
Narcisa Știucă este etnolog și profesor universitar în cadrul Facultății de Litere a Universității din București, secția Studii Culturale, cu o experiență profesională universitară de peste 3 decenii. A fost director al Muzeului Costumelor Populare din România și cercetător științific principal în cadrul Centrului Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale.
Citește mai departe
- Teatru ca pe vremea lui Shakespeare: Naționalul craiovean pleacă în caravană prin orașe și sate - 18 aprilie 2025
- Momentul politic în analiza psihologului Andreea Talmazan: electoratul și candidații la președinție - 8 aprilie 2025
- Interviu cu Dragoș Ilie - 18 decembrie 2024