| Un interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |
Auăleu a câștigat premiul AFCN pentru antreprenoriat cultural în 2017. Cum a contribuit această distincție la dezvoltarea și promovarea activității voastre?
A fost exact ca atunci când nu aștepți niciun colet pentru că nu ai comandat nimic, dar te sună curierul. A fost o surpriză total neașteptată, mai ales că nu mai participam de ceva vreme la festivaluri-concurs cu premii, nu eram în goană după statuete. Financiar vorbind, cultura în România este o industrie mică, premiile aferente acestei industrii trec aproape neobservate în afara breslei. Uneori fac bine, alteori mai puțin, iar câteodată chiar reușesc să hrănească niște orgolii. La noi nu s-a schimbat mai nimic post-premiu. Lucrurile au mers mai departe exact ca înainte.
Arta are un caracter din ce în ce mai nomad, delocalizat. Din ce în ce mai des, ea migrează din spații convenționale în spații neconvenționale. Voi păreți destul de conservatori din acest punct de vedere. De la poziționare și până la dimensiune, care este pentru Auăleu importanța locului în care își desfășoară activitatea de peste 18 ani încoace?
România este foarte, foarte convențională cu privire la locurile de desfășurare pentru acte culturale. Lumea se raportează la teatrul din centru, fiindcă mai toate teatrele din țară sunt în zona centrală, precum bisericile. Trist e că după Revoluție s-au construit în cartierele țării mii de lăcașe de cult și zero teatre.
Noi am început într-un garaj de 19 mp și o curte a unei case din spatele Gării de Nord, lângă Stadionul CFR, intrarea sportivilor. Mai hardcore de atât mai greu întâlnești. Între timp ne-am mutat într-o casă tip locuință, spațiu total atipic pentru teatru, în care încă ne desfăsurăm activitatea. Cred că e încă cea mai mică sală din țară, are 50 de locuri, o dimensiune care mie îmi place foarte mult. Mult mai important, însă, decât spațiul fizic în care un teatru își desfășoară activitatea îmi pare a fi spațiul psihic. Spun asta fiindcă încă mai cred că se poate face teatru în orice loc de pe lume, am jucat spectacole și la pârnaie și pe malul oceanului, dar nu asta primează. Important e locul pe care teatrul îl ocupă în mintea spectatorului, importanța pe care o are ideea de teatru, nu spațiul fizic. E ca în amor, locul tradițional e patul, dar parcă e mai atractiv ce se poate întâmpla în afara lui.
Spuneai într-un interviu că ai numi spectacolele voastre de teatru show-uri. Explică-mi puțin de ce ai spus asta?
În limba greacă cuvântul „teatru” definește locul din care spectatorii privesc, înseamnă auditoriul, sala, lojele, stalul etc. În limba română termenul este folosit eronat. Actorii „fac teatru”, iar spectatorii „merg la teatru”. Bucătarii fac mâncare, iar înfometații merg la mâncare în loc să meargă la masă, locul în care se mănâncă. Noi nu facem teatru, facem spectacole și nu e stricto senso vorba de spectacole teatrale, așa cum sunt ele asumate în accepțiunea largă a publicului – doi actori își rostesc unul altuia replici în mijlocul scenei. Am încercat să mă detașez de forma aceasta caducă a teatrului. Prefer ca atunci când spectatorii vin la noi să vină la un show, nu la teatru. Show-ul e mai promițător decât teatrul, nu are pretenții de artă înaltă, chiar dacă o conține.
Care este funcția pe care i-o atribui teatrului în prezentul anului 2023?
Aceeiași pe care a avut-o întotdeauna, nimic schimbat. Cea mai bună dimensiune a acestei funcții (după nivelul meu de valori) este dată de Shakespeare. Teatrul ca oglindă a timpurilor. Datoria noastră este de a păstra această oglindă cât mai neaburită. Acum, bineînțeles, există tot felul de oglinzi, de cristal, concave, convexe, unele prezintă realitățile mai distorsionat, mai alterat, mai nu știu cum, dar părerea mea este că reflexia cât mai clară este pe primul loc în fișa postului. Restul e vorbărie de workshop sau de aplicație de finanțare.
Cum s-a schimbat publicul teatrului independent de-a lungul celor 18 ani de activitate?
Aș spune că aproape radical. În 2005 aveam spectatori eminamente tineri, adolescenți, liceeni, studenți. Acum, după 18 ani, publicul este foarte variat, avem audiență generală, de la 5 ani la cărunții cei mai cărunți. Copiii au început să își aducă părinții sau bunicii care la rândul lor își aduc prietenii taților, mamelor, soacrelor, verișoarelor, cuscrilor, rubedeniilor. Un fenomen pe cât de fascinant, pe atât de natural. Nu am mers pe o strategie de atragere a publicului, de conștientizare ș.a.m.d. Am lăsat show-urile să își facă treaba și atât.
Vedem o explozie de evenimente culturale în Timișoara anul acesta. Tu ai fost destul de sceptic în declarațiile tale cu privire la ce s-ar întâmpla cu viața orașului din 2024, când nu va mai fi Capitală Culturală Europeană. Infrastructura nu evoluează în tandem cu evenimentele din acest an?
Așa e, e o explozie de evenimente în 2023.Cred însă că 2024 va aduce exact opusul, o implozie, aș spune. Se vor strânge toate scenele, boxele, luminile, simezele și va rămâne exact ce aveam înainte de 2023 și câteva spații, cinematografe în plus… știm despre ce e vorba. Infrastructura nu evoluează, din păcate, simultan cu nevoile și cererile din cultură. E în urmă foarte rău. Spun asta cu amărăciune, nu ca un gest de frondă. Eu locuiesc în Timișoara, e casa mea in extenso, dar știu și simt că nu îmi oferă nici pe departe confortul de care am nevoie. Orașul urlă după cluburi, spații de concerte, evenimente alternative culturii din centru, iar noi luăm amenzi de la poliție pentru „O noapte furtunoasă”. Mai penibil de atât nu există. Timișoara nu e doar un dormitor, trebuie să fie și un spațiu de recreere.
Are Timișoara un bun management al spațiilor culturale?
Nu aș vrea să pară că totul e pe minus, dar nu prea are. Unele spații stau închise de câteva veșnicii, cum e Muzeul Banatului, altele funcționează ermetic, de nepenetrat, pare că pot fi accesate doar prin escaladare pe metereze, iar celelalte își văd pur și simplu de program. Nu există un tot unitar nici măcar la cel mai formal nivel. O demonstrează rarele colaborări dintre instituții. Un exemplu de foarte bună funcționalitate în ultimii ani este Institutul Cultural Francez, care își pune la dispoziție toate capacitățile pentru bunul mers al culturii. Chapeau.
Pentru îmbunătățirea sistemului trebuie întrebați cei care îl conduc, sunt plătiți pentru asta. Opiniile mele sunt prea radicale pentru a le mai expune în public, am mai făcut-o și se pare că nu a ajutat la nimic.
După ce ați avut anul trecut peste 40 controale care au sfidat absurdul, în urma cărora ați primit și o amendă pentru cearta dintre Zița și Rică Venturiano (anulată în instanță!), în ce stadiu al procesului sunteți cu vecinul vostru și cum se preconizează că se va finaliza litigiul?
Tocmai am fost anunțat că am câștigat procesul intentat de vecinul nostru. Comentariile ar fi de prisos. Sper doar că vor înceta șicanele și că ne vom putea vedea de treabă în continuare.
Dincolo de „Premiul special pentru creativitate și rezistență în teatrul independent” acordat de UNITER, ai simțit solidaritate din partea breslei pe durata conflictului care amenință funcționalitatea Teatrului Auăleu? Se ridică ea la nivelul așteptărilor voastre?
Nu sunt un fan al premiilor și sper, totodată, că ele nu se acordă din solidaritate, ci strict pe merit. Noi nu suntem în concurență cu nimeni în afară de noi, nu concurăm, nu jucăm la festivaluri cu premii, fiindcă nu suntem sportivi în competiție. Premiul Uniter pe care îl mentionați a venit ca o surpriză și da, l-am simțit ca pe o formă de susținere. Din păcate, breasla teatrală a fost și va fi divizată întotdeauna. Sprijinul nu a venit deloc din partea ei, cu excepția câtorva individualități. Sprijinul a venit din partea publicului. El este cel care contează. Susțin și semnez.
Ovidiu Mihăiță e actor, co-fondator al Teatrului Independent Auăleu, al Muzeului Consumatorului Comunist din Timişoara și al localului Scârț, loc lejer.
Alte informații: În 2022, caricaturistul Ștefan Popa Popa’s a intentat un proces, cerând închiderea spațiului unde activează cele trei entități, proces câștigat în instanță, pentru echipa Auăleu, de avocatul Theo Panduru. Ovidiu a primit această veste chiar în ziua în care avea loc acest interviu, așa cum se poate deduce și din răspunsurile lui. Teatrul Auăleu, este cel mai mic teatru din România, cu o capacitate de 50 spectatori. Înființat în 2005, el și-a desfășurat activitatea într-un garaj și o curte, apoi într-o casă pe strada Laszlo Szekely 1, unde poate fi găsit și în prezent. Motto-ul său, înțeles de spectatorii numeroși prezenți la producțiile Teatrului, este „Veniți mulți! Locuri puține!”. Muzeul Consumatorului Comunist, înființat în 2015, este o inițiativă 100% independentă, fără angajați, iar cine îi calcă pragul nu plătește bilet. În 2022, el s-a clasat pe locul întâi în căutările turistice pe Tripadvisor, în rândul muzeelor din Timișoara.