Interviu cu George Cristian Maior, Ambasadorul României în Regatul Hașemit al Iordaniei și Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al României în Republica Yemen
Într-un Orient Mijlociu zguduit de cea mai amplă escaladare militară din ultimii ani, războiul din Iran a intrat într-o fază critică. Atacurile coordonate ale Statelor Unite și Israelului asupra unor obiective strategice iraniene, urmate de riposte masive cu rachete și de închiderea Strâmtorii Ormuz, au transformat conflictul într-o criză regională cu efecte globale – de la securitatea energetică până la stabilitatea alianțelor internaționale. În timp ce tensiunile cresc, iar direcția conflictului rămâne incertă, comunitatea internațională privește cu îngrijorare extinderea violențelor către statele din Golf și deteriorarea rapidă a situației umanitare. În acest context volatil, încercăm să înțelegem cum se vede conflictul din interiorul regiunii, ce mize și obiective se află în spatele deciziilor militare și diplomatice și ce perspective există pentru dezamorsarea crizei.
Nicu Ilie: În doar câteva zile, războiul din Iran s-a extins și a afectat 12 țări din regiune și posibil impactul va fi și mai mare. Inclusiv Iordania a fost atacată de Iran. Totuși, multe dintre țări, cum este și cazul Iordaniei, nu sunt combatante în acest război și tot ce pot face este să se apere. Cât de mare este pericolul în regiune și cât de mult poate escalada totul?
George Cristian Maior: Axa principală de conflict este desigur clar definită. Părțile în acest război sunt SUA și Israel contra Iran. Cum, în defavoarea sa, există o diferență clară de capabilități militare, strategice, umane și logistice, Iranul a apelat la o strategie defensivă asimetrică, lovind ținte militare din mai multe țări arabe, dar și infrastructură economică, de transport sau chiar infrastructură civilă, în speranța că opinia publică va pune presiune pe guverne să lucreze imperativ pentru încetarea ostilităților. În speranța că, destabilizând prin provocarea de costuri economice, umane chiar, prin afectarea ordinii statale și sociale normale în general, lumea va milita din necesitate contra intervenției militare. Având în vedere și ceea ce se petrece în strâmtoarea strategică Ormuz, care (alături de strâmtoarea Malacca, prin care este asigurată conexiunea dintre Oceanul Indian și Marea Chinei de Sud) este critică pentru comerțul mondial, Iranul a adoptat o metodă de escaladare într-un plan și mai amplu, cu implicații geopolitice și economice profunde, cu impact global imediat. O modalitate de testare a rezilienței și, până la urmă, de complicare, prin extensie, a frontului general de conflict. Chiar dacă unii afirmă că valoarea operațională reală – în sens strict militar – a unor asemenea desfășurări este limitată, pe un asemenea fundal special și imprevizibil, pericolul escaladării este real.
Nicu Ilie: Reprezentați România și ca ambasador în Yemen, țară cu o situație extrem de dificilă, marcată de violențe majore în ultimii ani. Există un pericol ca și acest stat să fie atras în conflict, dată fiind relația specială dintre combatanții Houthi și Teheran? Și, dacă da, cum poate fi împiedicat conflictul să nu ajungă în Africa și în Marea Roșie și să nu blocheze mai toate rutele maritime?
George Cristian Maior: Există acest pericol, întrucât Houthi au mai procedat în acest fel și în timpul conflictului din Gaza, când rutele maritime din Marea Roșie au fost destul de serios afectate. Până acum, Houthi nu au reacționat decât retoric, asta însă poate și dintr-un motiv de auto-prezervare, având în vedere puterea crescută de foc utilizată acum, intensitatea de aplicare a forței militare din zonă. Dar nu este exclus ca Houthi să-și schimbe brusc atitudinea, iar această situație este oricum monitorizată atent.
Nicu Ilie: Statele Unite și-au asumat un risc major intrând alături de Israel în acest conflict. Totuși, ca bun cunoscător al regiunii, dar și ca fost ambasador în SUA, în timpul primului mandat al lui Donald Trump, care credeți că erau opțiunile Statelor Unite dacă Israelul ar fi atacat oricum?
George Cristian Maior: Comunicarea dintre Israel și SUA a fost clară și lipsită de echivoc – atât politic dar și militar – în privința amenințării generate de programul nuclear și balistic iranian. Iar SUA și-a asumat această angajare politico-militară, de eliminare a unui pericol considerat existențial pentru aliatul său, dar și, până la urmă, pentru propriile sale interese strategice. În aprecierea americană, în gândirea sa strategică, un Iran posedând capabilități nucleare și capabilități balistice sporite este o amenințare regională, dar și una cu relevanță globală. De asemenea, într-o analiză mai profundă, un regim teocratic deținând arme nucleare dă o cu totul altă dimensiune acestei amenințări. Această combinație dintre teocrație și elementul nuclear este mult mai complexă și sensibilă. Pentru că un asemenea regim teocratic are posibile impulsuri de excepționalism ideologic, dincolo de raționalitatea prezumată ca regulă în comportamentul extern al oricărui stat. Mă refer la o agravare în relație cu însăși teza clasică a descurajării nucleare, care, până acum, s-a menținut totuși la un nivel de stabilitate strategică globală.
Nicu Ilie: Conflictul dintre Israel și Iran apăruse de mult timp, iar bombardamentele reciproce au fost frecvente în perioada de după izbucnirea conflictului din Gaza, cauzate de faptul că Iranul era principalul sponsor și partener al grupării Hezbollah. Se poate spune, deci, că acest război este doar o escaladare a celui din Palestina?
George Cristian Maior: Nu cred că este o prelungire, o escaladare a celui din Gaza, deși pot fi făcute desigur anumite conexiuni. Acum vorbim de problema nucleară și balistică, de echilibrul strategic regional, de balanța de putere într-un spațiu geografic mai amplu, de o configurație geopolitică specifică, extrem de complexă și complicată. Problema palestiniană, a cărei rezolvare este de asemenea vitală pentru legitimitatea și securitatea ordinii în Orientul Mijlociu, are rădăcini politice, culturale și istorice specifice. Trebuie să facem aceste distincții.
Nicu Ilie: Religia joacă un rol major în zonă. Ca principal stat șiit, Iranul are o mare influență regională, dar și conflicte istorice. În Siria, Yemen, Pakistan, Bahrain, Azerbaidjan și Liban, populația șiită este majoritară sau are un rol politic important. De asemenea, comunități șiite importante sunt și în alte state din regiune, în Irak, în primul rând. Care credeți că va fi impactul acestui război asupra acestor state? La ce putem să ne așteptăm?
George Cristian Maior: Anumite lucruri ar trebui nuanțate în legătură cu dimensiunea religioasă de care vorbeați. Da, există un conflict, o tensiune ancestrală între sunniți (majoritari în lumea musulmană) și șiiți, dar aceasta vizează mai mult interpretări diferite ale autorității, legitimității – sau configurarea raporturilor dintre puterea temporală și cea spirituală. Un pic de istorie n-ar strica pentru a înțelege mai bine rădăcinile și originile conflictului și, ceea ce ne interesează mai mult, relevanța sa politică și geopolitică actuală. Tensiunile dintre unii și ceilalți sunt mai degrabă de natură politică. Șiiții își extrag identitatea specifică de la ceea ce ei consideră a fi fost un act ilegitim în succesiunea Profetului, considerând că familia sa ar fi trebuit să succeadă natural la conducerea spirituală și politică a comunității. Ali, vărul Profetului, a fost al patrulea calif, iar el a sfârșit tragic, într-un conflict de natură politică, așadar într-o luptă desfășurată primordial pentru putere. Șiiții îi consideră ilegitimi pe ceilalți califi, care i-au urmat, deci întreaga ordine sunnită. În schimb, ei considerau că succesiunea trebuia să continue linia de sânge a lui Ali. Ce vreau să spun este că această schismă (pe care unii o aseamănă, forțat după părea mea, cu cea dintre protestanți și catolici) are o rădăcină politică clară și nu una strict religioasă. Deși sunt unele viziuni escatologice relativ diferite, în toate celelalte privințe: deosebirile teologice, de dogmă și de practică a cultului sunt totuși minore. Însă falia politică dintre unii și ceilalți s-a accentuat aproape permanent, începând chiar prin martiriul lui Hussein, fiul lui Ali. Acesta, cu mai puțin de o sută de oameni, a murit eroic în lupta cu armatele net superioare numeric ale califului de la Damasc, într-o acțiune dramatică de contestare a autorității sale și a corupției, despre care spunea că pune stăpânire pe guvernare și denaturează exercițiul concret al puterii. Așadar, o nouă falie politică. De altfel, figura eroică a lui Hussein este emblematică pentru cultura șiită și introduce un ethos al sacrificiului în fața a ceea ce este perceput ca opresiune, injustiție, introducând totodată ideea unei independențe totale față de factori de putere externi. Hussein este comemorat anual prin pelerinajul spectaculos de la Karbala, în Irak, la care participă milioane de credincioși șiiți, într-o procesiune plină de fervoare și deosebit de intensă, iar numele său a fost rostit de zeci de mii de oameni în timpul revoluției islamice din 1979, în opoziție morală cu figura șahului și a sistemului său de putere. Această diferență de interpretare a legitimității, despre care vorbeam, s-a tradus în timp într-o înțelegere diferită a compoziției puterii, a autorității, a dus la o anumită doctrină care consideră falsă distincția dintre puterea temporală și cea spirituală. În viziunea șiiților, cele două sunt inseparabile. Iar de aici vine ideea (și practica) subordonării guvernării față de autoritățile religioase, inaugurată de revoluția de acum 47 de ani. Astăzi, relevanța geopolitică a conflictului încă se conturează și din această perspectivă. Regimul teocratic a încercat să exporte această gândire, principiile revoluției, acest mod de a înțelege organizarea politică, acționând pentru a crea ceea ce ei numesc „axa de rezistență” patronată de Iran. Ea a produs instabilitate, insecuritate în zonă, ducând la îngrijorări pentru securitatea și ordinea internă în toate statele arabe. Această linie de acțiune, pe lângă amenințarea directă la adresa securității și intereselor Israelului, considerat oricum un inamic ireductibil, existențial, a făcut ca situația din Orientul Mijlociu să fi mereu tensionată și marcată de amenințări. Spun toate acestea pentru a înțelege mai bine resorturile interne de legitimitate a regimului și proiecția lor externă. Aceasta nu înseamnă că Iranul nu poate susține și alte forme de guvernare – istoria sa nu este una a regimurilor teocratice – sau că în societatea iraniană nu coexistă și alte curente ideologice, cu o viziune politică destul de diferită de cea teocratică.
Nicu Ilie: Conform multor analize militare, opțiunea de a interveni cu trupe la sol este una de neluat în calcul pentru americani, din cauza reliefului și a condițiilor dificile. De altfel, nici doctrina militară americană, așa cum se conturează în acest moment, nu este favorabilă unei implicări masive, cu trupe. Totuși, un război nu se câștigă din aer. Cu toate previzibila inferioritate aeriană, regimul ayatolahilor poate rezista pentru încă mult timp și poate continua atât programul de drone, cât și pe cel de rachete balistice, poate și pe cel nuclear. Insurgențele, cum este cea kurdă, sau revoltele pot fi limitate și ca operațiuni și ca obiective. În aceste condiții, este de așteptat să vedem un conflict de lungă durată, poate de ani de zile? Și cum ar face față întreaga regiune unui asemenea război de uzură?
George Cristian Maior: Nu cred că vom asista la o intervenție terestră, din cauza riscurilor implicate, a dificultății operaționale și, până la urmă, a costurilor politice care ar veni inevitabil cu o asemenea decizie. În plus, istoria mai îndepărtată sau mai recentă, începând cu Vietnamul, ne-a arătat ce ar putea presupune un asemenea experiment. Pe de altă parte, este posibil ca intervenția aeriană să asigure totuși, dacă nu eliminarea completă, cel puțin diminuarea drastică a amenințării nucleare și balistice, ca obiective militare precise, cuantificabile. Nu cred că vom avea un război deschis terestru (poate, cel mult, intervenții ale unor forțe speciale, cu obiective specifice – deși mă îndoiesc). Și nu cred că va fi vorba de un conflict de durată, dacă, dincolo de retorică, propagandă sau eventuale probleme politice de imagine, lucrurile se păstrează pe fond în orbita obiectivelor strategice inițiale.
Nicu Ilie: Iranul este o țară cu mari probleme. Încălcările repetate ale drepturilor omului, poliția politică extrem de dură, reprimarea violentă a mișcărilor de protest, toate au stârnit numeroase proteste internaționale. De asemenea, statul este un sponsor al terorismului global. Însă ceea ce a dus la sancțiuni economice – și acum la război – este programul nuclear. Într-adevăr, este greu de crezut că un stat cu un asemenea excedent energetic și cu posibilități enorme de a se dezvolta în zona energiilor verzi, ar avea nevoie de un program nuclear pentru scopuri civile. Totuși, încă lipsesc dovezile clare, din surse independente, care să certifice existența unui program nuclear secret al Iranului. Credeți că este posibil ca și în acest caz, după cel al Irakului de acum câțiva ani, să aflăm, la finalul războiului, că nu se găsesc dovezi care să-l confirme?
George Cristian Maior: Dovezi clare privind programul de îmbogățire a uraniului există, după ani buni de monitorizare și colectare de informații. De fapt se cunoaște și public și e recunoscută de oficialii iranieni: peste 400 de kilograme de uraniu îmbogățit 60% ce poate fi rapid crescut la 90%). Iar când ești în posesia unor programe care pot dezvolta în timp asemenea capabilități nucleare, rămâne doar intenția deschisă sau ascunsă de a le finaliza sau nu. Iar a urmări intenția „se face sau nu se face”, a rămâne în această sferă ipotetică, când instrumentele există, reprezintă deja un risc imens în sine, consideră unii, greu rezolvabil prin negocieri. Programul balistic este arhicunoscut, iar aici nu vorbim doar de relevanța sa operațională în sine, ci și de posibilitatea corelării cu elementul nuclear. Nu cred, așadar, că suntem în aceeași situație ca în Irak.
Nicu Ilie: În război au murit deja mii de civili. Ca în orice conflict, datele vehiculate despre pierderi trebuie privite cu mare circumspecție. Dar, indiferent de cifre, pierderile în rândul civililor există. Pe de altă parte, ca și în cazul atacării Ucrainei de către Rusia, nu a existat o rezoluție a ONU care să justifice acest atac. Ca diplomat, cum vedeți asemenea acțiuni care eludează diplomația clasică, instituțiile și practicile stabilite după al doilea război mondial, pentru a preîntâmpina exacerbarea conflictelor?
George Cristian Maior: A fost un timp foarte îndelungat dedicat diplomației – care, în opinia inițiatorilor intervenției, și-a epuizat resursele pe acest plan. Nu înseamnă că diplomația nu va fi decisivă pentru dezescaladare și pentru refacerea unor echilibre strategice post-conflict și, apoi, în timp, a unor forme de stabilitate.
Nicu Ilie: În cartea dumneavoastră recentă, „Superpolitik”, teoretizați existența unor momente în care viața politică este dezechilibrată prin favorizarea uneia singure dintre cele două componente esențiale: legitimitate și strategie. Credeți că suntem într-un asemenea moment? Și care este ieșirea? Ce căi spre „superpolitik” există, spre reechilibrarea celor două componente?
George Cristian Maior: Este adevărat, în „Superpolitik” vorbesc de acest fenomen, care este de fapt recurent în istoria ordinii internaționale și a ordinii statelor – acest dezechilibru între factori de legitimitate și dimensiunea strategică a structurii care caracterizează o anumită ordine politică. Îmi este clar că acum parcurgem o asemenea etapă, suntem martori la acest proces care produce deja dezechilibre palpabile, convulsii și o doză mare de instabilitate, de impredictibilitate. Însă nu cred că e vorba despre „o ruptură a ordinii”, cum s-a afirmat, ci de o tranziție puternică, uneori haotică, a raporturilor-cheie dintre cele două componente amintite: cele de legitimitate și cele strategice. Sun dimensiuni vitale, din care decurge ordinea statală și internațională. Reechilibrarea lor este posibilă: prin redefiniri calitative ale ideilor de legitimitate (pornind de la baza minimală existentă, cu toată presiunea ce se manifestă asupra sa) și prin ajustarea dimensiuni strategice la acest context. Așadar, o nouă aliniere, ca premisă a unor noi echilibre. Aceasta în condițiile în care se pare că asistăm la o activare masivă a laturii strategice în acțiunea unor state, mai ales a unor puteri semnificative, atât pe linie militară, cât și economic și tehnologic. Este ceea ce am numit, în „Superpolitik”, „hiperstrategie” (sau „atitudini hiperstrategice”). Ea vine după o succesiune de conduite pe care, tot în „Superpolitik”, le-am definit ca hiper-legitimiste sau hiper-justițiare, caracterizate de faptul că anumiți actori forțează impunerea unor concepte de legitimitate proprii, particulare, tulburând echilibrele strategice existente (oricum fragile) și afectând ideea de legitimitate generală, atât cât există ea. Acestea sunt caracteristicile unei faze istorice care a început cu războiul din Ucraina, continuă acum cu conflictele din Orientul Mijlociu, dar și cu tensiunile în creștere din Asia. Deși este vorba de evenimente cu cauzalități strategice și politice diferite, cu origini istorice specifice, ele pun acest tip de presiune pe ordinea internă și externă a statelor.
Nicu Ilie: Diplomația românească are o lungă tradiție de rezultate remarcabile în zona Orientului Mijlociu. Care este situația actuală și care sunt perspectivele?
George Cristian Maior: Cred că trebuie să înțelegem și să conștientizăm faptul că abordările noastre tradiționale, conturate în epoca războiului rece, când am putut juca destul de inteligent la interfața de interese – adesea divergente – dintre est și vest și astfel să dezvoltăm o anumită capacitate de mediere, atât în problema palestiniană, cât și în relațiile Israelului cu statele arabe, trebuie adaptate la realitățile secolului XXI. E deja un clișeu destul de obosit care spune că avem relații bune atât cu statele arabe, cât și cu Israelul și că în această paradigmă istorică trebuie văzută exprimarea noastră în zonă. Acest lucru este adevărat și util, dar sunt acum multe alte state, din Europa sau chiar din plan global, în aceeași situație; nu ne putem agăța de o istorie destul de îndepărtată. Mai mult, acum suntem membri NATO și UE. Așadar, e bine ca, păstrând din tradiție anumite elemente calitative, care ne-au creat în timp o percepție pozitivă aici, să identificăm pragmatic noi oportunități, acum evidente în plan politic, dar și pe dimensiune economică, de tehnologie și de securitate. În plus, pe lângă o istorie specifică a prezenței noastre aici, geografia și dinamica geopolitică ne obligă la acest lucru.