Yukio Mishima, Zapada de primavara, traducere si note de Angela Hondru, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012
Yukio Mishima, Ingerul decazut, traducere si note de Andreea Sion, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012
„Viata omeneasca e finita, insa mi-as dori sa pot trai vesnic“, nota Yukio Mishima pe data de 25 noiembrie 1970, dimineata. Inainte de amiaza aceleiasi zile, era deja mort, dupa ce indeplinise in toate detaliile ritualul sinuciderii traditionale a samurailor, seppuku. Mishima era cel mai faimos scriitor japonez al momentului, dar nimic nu avea sa-i defineasca mai bine existenta, de atunci incolo, decât aceasta modalitate violenta pe care a ales-o pentru a-i pune capat.
Intre traditie si modernitate
Cu o activitate literara relativ scurta, caci a murit la doar patruzeci si cinci de ani, operele complete ale lui Yukio Mishima numara nu mai putin de treizeci si sase de volume, acoperind arii diverse, de la roman si eseu, la poezie si piese de teatru. Prolific, proteic, fatalmente inegal ca scriitor, ambitios si capabil sa se reinventeze parca in fiece clipa a vietii si odata cu fiecare nou text publicat, fascinat inca din adolescenta de cultura occidentala, considerat, tocmai de aceea, cel mai „occidental“ dintre prozatorii niponi ai anilor ’50-’60, dar protestând, prin chiar moartea sa, fata de decaderea spirituala a Japoniei si fata de degradarea progresiva a valorilor traditionale ale tarii sale dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Mishima si opera sa reprezinta in continuare o problema deschisa pentru critica literara din Orient si din Occident. Cu atât mai mult cu cât autorul insusi a dorit (si a reusit!) sa mentina in jurul sau o aura de glorie si mister, printr-o serie de atitudini publice si gesturi studiate, devenite deja celebre. Sa mentionam in acest sens doar faptul ca inainte de a-si parasi locuinta, in ziua de 25 noiembrie 1970, Mishima a datat si a expediat editorului sau manuscrisul tetralogiei, la care lucrase in ultimii cinci ani. Astfel ca ultima pagina din creatia pe care, din multe puncte de vedere, scriitorul o considera testamentul sau literar poarta data mortii sale, cu mentiunea „Sfârsitul «Marii Fertilitatii»“. Cele patru volume ce compun seria aceasta („Zapada de primavara“, „Cai in galop“, „Templul zorilor“ si „Ingerul decazut“), reprezinta o cuprinzatoare fresca a Japoniei secolului XX, o saga ce descrie nu doar destinul marilor si aristocraticelor familii nipone, ci si declinul unei intregi lumi confruntate cu provocarile modernitatii si cu realitatile dure ale epocii postbelice.
Nascut intr-o veche familie de samurai, pe numele sau real Kimitake Hiraoka, educat la prestigioasa Scoala a Pairilor si continuându-si apoi studiile la Facultatea de Drept a Universitatii din Tokyo, Yukio Mishima produce o vie senzatie in spatiul cultural nipon inca de la publicarea romanului „Confesiunile unei masti“ (1948), text care, prin erotismul, estetismul sau, precum si prin capacitatea autorului de a depasi cu un curaj nebanuit (dar si cu o naturalete uimitoare) granitele care limitau, pâna atunci, preocuparile oamenilor de litere din Arhipelag, impune, dintr-odata, un scriitor deja matur – dar care, in anii care vor urma, nu va inceta sa surprinda. Caci, daca in 1954, lui Mishima ii apare un alt roman, „Tumultul valurilor“, in 1956, odata cu publicarea Templului de aur, prozatorul ajunge sa fie pus alaturi de marele sau maestru si prieten, Yasunari Kawabata, dar si sa fie considerat, in numeroase cercuri artistice, un candidat foarte serios la Premiul Nobel – pe care, insa, nu-l va primi el, ci Kawabata, in 1968.
Un altfel de roman fresca
Prin vasta constructie narativa din „Marea Fertilitatii“ (titlu inspirat de una dintre intinderile aride de pe Luna, despre care astronomii secolelor trecute afirmau ca ar fi fost, odinioara, o intinsa mare), Mishima se orienteaza catre proza de larga respiratie, fara ca asta sa insemne ca scriitorul ar abandona cumva slefuirea stilistica de care fusesera caracterizate creatiile sale anterioare. Modelul pentru acest demers artistic este, cel putin partial, Thomas Mann, cu a sa „Casa Buddenbrook“, de unde autorul japonez preia simtul scenelor analizate in detaliu, fascinatia pentru latura fizica a existentei, pusa mereu in legatura cu dimensiunea spirituala. Insa se individualizeaza profund printr-o detasare neasteptata, printr-o perspectiva narativa care uimeste adesea – insa convinge de fiecare data, si, mai cu seama, printr-un neasteptat act de curaj care reprezinta, deopotriva, si capacitatea sa de a se desprinde de orice model, indiferent cât de prestigios ar fi acesta. Caci, daca in general romanul-fresca, asa cum era el practicat in Occident, era centrat pe destinul si pe istoria unei singure familii, in „Marea Fertilitatii“ cititorul are in fata un demers mult mai ambitios: Yukio Mishima transforma in fir rosu al numeroaselor actiuni prezentate in cele patru volume o tema oarecum neasteptata pentru un scriitor ca el. Si anume, reincarnarea, transmigratia sufletului semnificând propria sete de viata a scriitorului, dar spunând extrem de mult despre protagonistii pe care Mishima ii imagineaza pentru aceasta tetralogie, de fiecare data personaje pentru care simpla latura fizica a existentei nu mai este – nu mai poate fi – suficienta.
Primul volum din „Marea Fertilitatii“ este „Zapada de primavara“, iar actiunea incepe in anul 1912, când Japonia Epocii Meiji se indrepta catre ceea ce a primit numele de „democratia Taisho“. Vechea aristocratie isi recunoaste (iar uneori e silita chiar sa-si accepte – si nu doar tacit) intrarea intr-un con de umbra, in vreme ce se afirma imbogatitii de data recenta. Oricât de indepartate sunt din punct de vedere geografic, romanul acesta si „Ghepardul“ lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa au numeroase puncte comune atât in ceea ce priveste tema generala, cât si atmosfera in a carei constructie Mishima demonstreaza, dintr-odata, ca exceleaza. Shigekuni Honda si Kiyoaki sunt colegi si prieteni, insa diferentele dintre ei sunt subliniate la tot pasul. Daca Honda e decis inca din adolescenta sa-si croiasca un drum sigur in viata si un destin solid si sa-si intemeieze existenta pe latura practica (deloc intâmplator, el va si deveni jurist!), Kiyoaki, fiul marchizului Matsugae, descendentul unei vechi si stralucite familii, e un visator marcat de sentimentul ca viata e mereu gata-gata sa-i scape printre degete. Prin urmare, el se va avânta in nebunescul proiect de a urmari si de a atinge imposibilul (ori absolutul) si de a face ca universul exterior sa se supuna / sa corespunda idealurilor sale. Numai ca realitatea e intotdeauna mult mai dura decât idealurile, oricât de frumoase si de inalte ar fi acestea: pasiunea lui Kiyoaki pentru frumoasa Satoko Ayakura sfârseste in nefericire, tânarul moare la douazeci de ani, neconsolat, iar Satoko, decisa sa nu accepte casatoria cu un print de sânge care-i fusese aranjata de familia sa, se retrage la mânastire si rupe definitiv toate legaturile care o tineau aproape de lumea oamenilor obisnuiti. Insa, inainte de a se stinge, Kiyoaki ii spune câteva cuvinte prietenului sau Honda, promitându-i ca se vor reintâlni intr-o zi, sub o cascada.
Cititorul are in fata o lume ce da senzatia ca-si traieste – dar cu o adevarata voluptate – amurgul. Aristocratii prefera mâncarurile si bauturile occidentale, isi construiesc case urmând modelele (si mai ales modele!…) europene, se uita la filme europene. Pâna si ritualurile traditionale nipone sunt asezonate cu elemente occidentale, iar sarbatoarea ciresilor in floare se incheie cu un cocktail si cu tarte frantuzesti cu caramel… Un univers intreg preia, adesea doar mimetic, forme straine. Iar rezultatele, chiar daca nu sunt imediate, vor aparea in final; mai cu seama in cel din urma volum al tetralogiei, „Ingerul decazut“, demonstrând epuizarea resurselor spirituale ale unui mod de viata care nu dusese, practic, nicaieri. Deocamdata, insa, sperante inca exista – si tine doar de oameni sa nu se risipeasca de tot intr-un mod de viata pur formal si fundamental strain. „Zapada de primavara“ este o carte excelent scrisa, cu o tehnica a detaliului (dar si a observatiei psihologice!) care convinge – si, nu o data, uimeste. Dar, deopotriva, si un text dominat de sentimentul specific nipon al cautarii, macar din când in când, a armoniei cu natura si a intuirii ritmurilor acesteia dincolo de agitatia cotidiana. Pe de alta parte, insa, se impune de pe acum Honda ca personaj nodal si devine clar rolul sau: acela de observator, constiinta lucida – chiar daca având o imaginatie limitata si o la fel de limitata capacitate de intelegere a fenomenelor si intâmplarilor. Ca el se va transforma, odata cu trecerea timpului, in simplu voyeur e adevarat, insa aceasta e o alegere a lui Mishima insusi, perfect determinata de si intemeiata pe realitatile artistice ce tin de intregul ansamblu narativ din „Marea Fertilitatii“.
Jocul identitatilor inselatoare
Pe de alta parte, fiecare personaj, atât Kiyoaki, cât si Honda, postuleaza, prin atitudini, alegeri si aspiratii, adevarate teorii cu privire la unitatea vietii si sensurile pe care fiecare le poate descoperi in marele flux al existentei. Ca si cum complexul proces al transmigratiei („samsara“, in sanscrita) s-ar regasi la nivelul fiecarei constiinte individuale in parte. Problema pe care numerosi critici literari au semnalat-o, intre acestia Marguerite Yourcenar mai cu seama, in excelentul ei eseu dedicat operei lui Mishima, este in ce masura teoria reincarnarii de care scriitorul pare a fi de-a dreptul obsedat de-a lungul tetralogiei, poate raspunde si / sau corespunde necesitatilor estetice ale unui asemenea ansamblu romanesc. Intrebarea ramâne deschisa, fara indoiala, cu atât mai mult cu cât nu putine date ce apar in romanele urmatoare, „Cai in galop“ si „Templul zorilor“, par usor fortate sau construite de asa natura incât sa corespunda adesea cam prea exact desenului initial trasat de autor pentru configurarea propriei sale scheme artistice.
Astfel, nereusind sa uite ultimele cuvinte ale lui Kiyoaki, Honda va cauta, fie si in mod neintentionat ori inconstient, identificarea celor care ar putea fi, peste ani, replica (reincarnarea) prietenului sau drag. Iar daca, dupa doua decenii, e convins a-l regasi pe Kiyoaki in persoana lui Isao, tânarul anarhist implicat intr-un periculos complot la adresa Statului, dupa alte doua, cea care ii pare a fi mesagera e printesa Ying Chan, elementul definitoriu fiind, din punctul de vedere al lui Honda, cele trei alunite pe care Isao si Chan, asemenea lui Kiyoaki, le aveau in acelasi loc de pe corp. Desigur, jurnalul de vise al lui Kiyoaki insusi joaca un rol esential in toate acestea, important ramânând, insa, ca Honda ii pierde rapid pe toti cei in care are senzatia a-l regasi pe frumosul si romanticul sau prieten din anii primei tinereti, atât Isao, cât si Chan murind, asemenea lui Kiyoaki, la vârsta de douazeci de ani.
Date fiind aceste obiectii care pot fi aduse discursului romanesc al lui Mishima, unii cititori s-ar putea astepta ca „Ingerul decazut“, cel din urma volum al „Marii Fertilitatii“, sa fie oarecum un esec. Insa, paradoxal, dar deloc inexplicabil, acesta este nu numai unul dintre cele mai reusite texte ale scriitorului japonez, ci si un exemplu al modului in care obsesiile tematico-filosofice (fie ele buddhiste, sintoiste sau tinând de complicatul arsenal al implicatiilor reincarnarii) pot fi depasite sau reinterpretate intr-un sens superior. In plus, aici Yukio Mishima evita cu grija anumite tonalitati prea accentuate ce riscau sa transforme pe alocuri unele pagini din „Cai in galop“ sau din „Templul zorilor“ in simple demonstratii teoretice ori in notatii cu iz de literatura de calatorii sau, dimpotriva, in monologuri sau cataloage terminologice. Reincarnarea poate fi un subiect de interes oarecum limitat sau având conotatii exotice pentru cititorii occidentali, insa modul in care Mishima isi incheie marea tetralogie depaseste cu mult nivelul simplelor abstractiuni: abia acum, in ultimul volum, imaginatia limitata a lui Honda isi dezvaluie semnificatiile. (va urma)