Viata ca detaliu

N-am avut timp si nici rabdare, in pelerinajele mele mai lungi sau mai scurte in România, sa privesc ore in sir la televiziune. Nu sunt in general un mare amator de televiziune, nu sunt de fapt deloc. Sunt de când ma stiu si pentru totdeauna un cititor de ziare, de reviste si de carti tiparite pe hârtie mai buna sau mai proasta, dar reputatia si diversitatea posturilor de televiziune românesti a traversat oceanul si, odata ajuns in tara, m-am lasat de fiecare data tentat sa le descopar si redescopar cu propriii mei ochi. Un salt rapid de la un post la altul, chiar si la orele de mare audienta, mi-a fost de obicei suficient ca sa inteleg ca e o pierdere de vreme garantata pentru aproape toate gusturile si asteptarile. In urma cu doua saptamâni insa, fierbintea, spectaculoasa, incredibila, absurda, haotica actualitate româneasca (descinderi cu focuri de arma, arestari, renegocierea creditelor, primele salarii reduse cu 25%, concedieri, saracia, legea pensiilor, scumpiri, inflatia, euro-tiganiada, spitalele mizerabile, spectrul catastrofei din 2011, sprituri si icnete prezidentiale, greve si proteste anuntate…) ajunsa si disecata ca un cadavru proaspat la televiziune m-a convins ca experienta de a-i privi si asculta la nesfârsit pe cei chemati sa lamureasca cum stau cu adevarat sau nu lucrurile merita facuta. Vorbesc de „televiziunile de stiri“ (TVR, Realitatea, Antena 3, B1), singurele care, dincolo de perceptia neutralitatii sau alinierii lor politice, se hranesc pâna la satietate din convulsiile realitatii românesti. E menirea lor de altfel, dar de aici pâna a se afisa zgomotos ca singura opozitie politica (Realitatea, Antena 3), chiar daca opozitia oficiala face in Parlament simpla figuratie in asteptarea alegerilor, e pariu riscant.
Am facut deci experienta si nu am regretat. Nu stiam mai nimic despre dezmatul televizual românesc, nu stiam chiar nimic despre vedetele mai mult sau mai putin simpatice ale unui canal sau altul, nu stiu nici acum prea multe, dar cred ca am inceput sa inteleg cum de a fost posibil, cum e posibil ca o tara intreaga sa fie fascinata de propria sa realitate mestecata, niciodata inghitita pe de-a-ntregul, dar regurgitata in culori sumbre intre doua publicitati bucolice de pe ecranul transformat in altar. Ar putea fi un spectacol pe alocuri instructiv, poate si distractiv câteodata, dar nu e decât o provocare trista, o smecherie mediatica in care adevarurile de netagaduit sunt dizolvate, se evapora, dispar, sunt luate de suvoiul irepresibilei patimi românesti a digresiunii, a inepuizabilei si inimitabilei placeri autohtone de a flecari cu convingerea ca altfel pamântul ar inceta sa se mai invârta. Ca la crâsma, cu un sprit rece la indemâna si amici la fel de guralivi.
O evidenta se degaja din aceasta flecareala, situatia economica, sociala, morala, culturala a României de azi e grava. Mai grava ca niciodata si, mult mai ingrijorator, nimic nu se intrevede, nimic nu e gândit pentru a o remedia. Vedetele micului ecran nascute, presupun, din prezenta lor agitata si asidua in calitate de animatori, bagatori de seama ai realitatilor românesti si inchizitori in numele „mogulilor“ buni sau rai in slujba carora se afla sunt, in marea lor majoritate, abia ajunse sau pe cale sa ajunga la vârsta maturitatii depline. Barbatusi curati si educati altminteri, femei si fetiscane frumusele cu decolteuri adânci, unghii vopsite in culoarea rujului si, obisnuinta comuna, vehementa revendicativa sau lacrimogena in numele celor care-i privesc, ii asculta si le colectioneaza fotografiile si ispravile. Asa s-a facut dintotdeauna jurnalismul pe banii si interesele altora; obiectivitatea e un basm frumos despre cei care nu mai au nimic de pierdut. Cu o bunavointa exemplara, proba ca imperativul comunicarii de dragul comunicarii cu orice pret a intrat bine in moravuri sau, siliti de imprejurari, invitatii zilnici la rastalmacirea pe intelesul plebei a actualitatii sunt mai mult sau mai putin cunoscuti, dar cam aceiasi de ani de zile, ziaristi, scriitori, oameni de cultura si politicieni dintr-o tabara sau alta, dar cu grija nemarginita a tarii. Pe cât de febril se instaleaza concordia intre invitati si vedete asupra ultimei rabufniri dezastruoase a realitatilor românesti, pe atât de febril se discuta despre vinovati reali sau imaginari si despre ce-ar fi de facut, nu se face de douazeci de ani si nimeni nu stie când si cum se va face si daca se va face vreodata, pentru ca deodata toata aceasta palavrageala fara cap si coada si fara consecinte sa se piarda definitiv in detalii, in amintiri, in glume, in anecdote, in comentarii si grimase acrimonioase. Zi de zi, seara de seara, de ani si ani, inteleg, televiziunea a transformat lumea româneasca, sarmana, tragica lume româneasca intr-o guma de mestecat, intr-un exercitiu sterp al libertatii de expresie si al unei iluzorii democratii, intr-un somnifer menit sa adoarma orice tentativa de revolta autentica. De altfel, ca peste tot in lume.
S-ar putea ca poporul de privitori placizi si uituci sa aprecieze, fiindca se cunoaste cealalta slabiciune a sa pentru detalii atunci când vine vorba sa-si povesteasca necazurile sau bucuriile vietii.