Vara asta se poartă codul galben

Se va purta şi la toamnă. şi la iarnă, şi în primăvară. De mulţi ani codul galben este moda care nu se schimbă.
Astăzi nu mai avem, precum în vremea altor vremuri, ploaie, caniculă, vijelie, viscol, ci coduri galbene, portocalii şi roşii. Anunţate marţial la televiziune şi la radio, în eterne breaking-news menite să provoace rating şi isterie în masă (care în presa interbelică era numită „psihoză”).
Într-o meteorologie psihică e posibil ca îngrijorări şi nelinişti ale românilor să îşi afle astfel proiecţia. Anxietăţi freatice erup din când în când în coduri galbene – ori, cum notam altădată, ca avertismente despre catastrofale şi cathartice cutremure, ca letale tencuieli care, după pilda drobului de sare, stau doar să cadă, ori ca temute invazii dinspre Ucraina, mai nou. Sunt spaime concrescute din jurnalele de ştiri, aşa încât cel mai adesea e greu să distingi cauzele pragmatice de raţionalizări.
Dintre toate, meteodependenţa e cea mai populară proiecţie, mereu la îndemână. În zilele noastre e menţinută la cote ridicate, audiovizual şi prin gadgeturi online care ne conectează, în fiece moment, cu starea vremii. S-ar părea că aceste „aplicaţii” sunt cu adevărat necesare, pentru că vremea se arată mai imprevizibilă azi ca oricând, după o impresie larg împărtăşită. Bruştele şi desele schimbări climatice, pe de altă parte, nu fac însă decât să ne alimenteze şi să ne certifice anxietăţile.
Dar cum putem distinge ce e raţionalizare şi ce nu?
Un indiciu al apariţiei raţionalizărilor, aceste stavile în calea afectului care dă buzna, ar putea fi anunţarea iminenţei fenomenului (pe undeva o contradicţie în termeni): a cutremurului purificator, a tencuielii izbăvitoare care va cădea din cer în tot oraşul (şi, mai mult ca sigur, în epicentrul istoric al Bucureştiului), a războiului care va începe azi sau mâine. O iminenţă nu doar anunţată, dar adesea şi argumentată, în plus cu dovezi irefutabile, provenind din surse sigure – şi exclusive, ceea ce ne lasă amprenta unui sentiment foarte personal al situaţiei. Codul galben e o astfel de mantră a iminenţei. Chiar sintagma în sine pare un sinonim.
Apoi, toate fenomenele anunţă, prin mass-media, catastrofa. Originată, putem crede o dată mai mult, în sentimentul de catastrofă a lumii noastre interne. Paradoxal, tocmai faptul că e formulat şi adus la lumină, obiectivat, îl face mai puţin catastrofal – şi mai controlabil. Se mai induce mediatic şi starea de alertă, ce dezvoltă mişcarea anterioară de luare sub control. Sentimentul de comuniune preia, asigurator, catastrofa interioară de pe umerii individului şi o trece în soldul comunităţii. Apelul colectiv la mobilizare dezvăluie totodată, prin formulele cazon-operative cum sunt „codificările” (ce par să cuantifice şi să circumscrie cu exactitate nebuloasa subiectivă), aspiraţia la luciditatea şi la eficienţa mobilizării militare (pe care nimic nu o poate lua prin surprindere, nu-i aşa, toate situaţiile, chiar şi cele mai rele imaginabile, fiind prevăzute şi ritualizate într-un algoritm de rezolvare). O mobilizare militară care e anunţată la radio, la televiziune şi în presa scrisă, precum cândva – am putea crede – „Revoluţia română în direct”: participare, comuniune, catharsis. O abreacţie în masă, o sociodramă.
Pe cât de intens resimţite în momentul anunţului (ca iminente şi catastrofice), totuşi „codurile galbene” şi alte fenomene furtunoase şi cutremurătoare din mass-media nu lasă urme. Sunt cutremurări fără memorie. Iată o mărturie în plus despre lumea noastră internă: amintirea şi eventualele consecinţe sunt refulate, precum valurile şterg urmele pe nisip.
Altfel, vedem cum de ani de zile previziunile despre codurile galbene „lovesc” periodic şi, tot astfel, cu o ciclicitate dinainte „anunţată” şi „dovedită”, sunt prevestite şi cutremurele: întoarceri ale refulatului.
Peste toate, sentimentul general al „adevărului” prevestirilor, pe care ni-l validăm reciproc, într-o circularitate fără leac.