La peste sapte decenii de la disparitia pretimpurie a scriitorului, situatia operei lui Pavel Dan in tabloul de valori al literaturii nationale pare sa nu fi fost inca definitiv „fixata“. Multi dintre cunoscatorii ei, ca si exegetii ei cei mai atenti, il situeaza, fara ezitare, pe Pavel Dan in rândul marilor scriitori, insa autorul pare a nu fi fost totusi „canonizat“ pe de-a-ntregul, la nivelul constiintei comune despre valorile literare nationale. Desi „descoperit“ si recomandat calduros de catre Ion Chinezu inca din anii ’30, Pavel Dan pare sa fi ramas un scriitor putin citit si insuficient comentat. Este, totusi, o parere nu indeajuns intemeiata, deoarece datele tangibile arata mai degraba contrariul. Citit, Pavel Dan a fost, sau a putut fi: editata in volum in 1938, la un an dupa moartea lui, opera scriitorului a fost reeditata, in urmatoarele sapte decenii, in numeroase rânduri, cam o data la cinci-sase ani. Comentariile nu au fost putine: in periodice au aparut sute de studii, eseuri, articole, cronici, marturii etc. (e drept ca multe dintre aceste texte au fost contributii fragmentare, cu „bataie“ limitata, uneori conventional-omagiale, dar destule au fost, totusi, rodul unor demersuri exegetice relevante si solide, purtând semnaturi prestigioase: M. Sebastian, O. Sulutiu, C. Regman, N. Manolescu, Florian Potra, I. Negoitescu s.a.), si scriitorului i-au fost consacrate (cel putin) trei carti, monografia Monicai Lazar (1967), eseul critic al lui Ion Vlad (1986), precum si mai recentul volum al Gabrielei Chiciudean (2007). Nici studiile introductive sau prefetele (in special cele semnate de C. Regman si de Sergiu Pavel Dan) ce au insotit editiile succesive nu pot fi trecute cu vederea. Cu toate acestea, a persistat impresia ca scriitorul e cumva nedreptatit, ca „locul“ lui in tabloul valorilor literare românesti nu e inca pe deplin fixat, sau, mai bine zis, ca importanta si, mai ales, originalitatea lui nu sunt larg recunoscute. Si asta, desi, prin multe dintre comentariile amintite – si in special prin cele doua carti monografice – au fost facuti pasi insemnati catre fixarea acelui „loc“, catre invederarea acelei importante si definirea acelei originalitati.
Sunt, probabil, mai multe elemente si imprejurari care au impiedicat deplina recunoastere a lui Pavel Dan ca personalitate de prima importanta a prozei românesti interbelice si canonizarea lui ca mare scriitor. Scurtimea vietii si putinatatea operei (sub raport cantitativ), in primul rând. Autorul ramâne, fortamente, un „mare scriitor“ virtual, care si-a dat masura, dar nu a apucat sa se realizeze in opere de mai mare amploare si impact. Apoi, desigur, caracterul oarecum marginal, „provincial“, al circulatiei scrierilor sale, la vremea primei lor aparitii. Inainte de toate, insa, probabil ca insasi originalitatea marcata si caracterul novator al creatiei sale au explicat relativa dificultate cu care a fost recunoscuta si pretuita la adevarata ei valoare.
Opera lui Pavel Dan e formata din texte prozastice de dimensiune mica ori medie: sunt nuvele, povestiri, schite, texte diaristice ori memorialistice, confesiuni lirice. Volumul aparut postum (1938), sub ingrijirea lui Ion Chinezu, cuprinde saptesprezece titluri; editiile postbelice (cele ingrijite de Cornel Regman, in 1965, respectiv de Sergiu Pavel Dan, in 1987) au recuperat texte suplimentare (inclusiv nebeletristice), fie inedite, fie aparute doar in periodice, inclusiv texte, dar si astfel augmentat, corpusul operei scriitorului nu depaseste semnificativ 350 de pagini de carte.
Nu toata opera prozatorului se afla la acelasi nivel de temperatura artistica. Distinctia a fost deja operata de exegeti intre, pe de o parte, piesele vadit „juvenile“ („juvenila“ a fost, in sensul propriu, intreaga creatie a scriitorului, dar maturizarea lui artistica a fost rapida si a dat roade care se refuza aplicarii acestui epitet), cu materie autobiografica de-abia literaturizata, insuficient transfigurata, situate in mediu orasenesc, de regula studentesc sau scolar, cu accente de „dramoleta“ (Cornel Regman), scrieri efectiv minore, si, pe de alta parte, scrierile construite pornind de la observarea universului rural, mai toate de inalta tinuta estetica. Acestea din urma sunt cele care intereseaza si astazi, si il legitimeaza pe Pavel Dan ca (virtual) mare scriitor.
In corpusul de scrieri valoroase – adevarate capodopere, sau scrieri deosebit de puternice, prin care autorul si-a dat masura – ale lui Pavel Dan se cuvine sa fie retinute in primul rând nuvelele „Urcan batrânul“, „Inmormântarea lui Urcan batrânul“, „Ursita“, „Priveghiul“, „Copil schimbat“, „Uliana“, dar si piesele de mai mici dimensiuni „Precub“, „Jufa“, „Cârja“ si „Banii“ (carora, valoric, le-ar putea sta alaturi si „Zborul de la cuib“, text cu tematica nu strict rurala, insa, ci „mixta“, investigând zona de contact intre doua moduri de viata, tema „dezradacinarii“, de fapt). Importanta este si ampla nuvela, cu subiect istoric (fapte din vremea rascoalei lui Horea), „Iobagii“, admirabila, dar mai putin „caracteristica“ pentru formula prozastica prin care s-a singularizat scriitorul. Restrângându-ne la aceste scrieri, vom constata justetea observatiei formulata de Eugen Ionescu in prefata la volumul de nuvele ale lui Pavel Dan aparut, din initiativa lui, in Franta, indata dupa razboi: scriind despre tarani, prozatorul a fost preocupat de om, in sensul cel mai general, de investigarea conditiei umane. Aceasta centrare pe fiinta umana considerata la nivelul a ceea ce are ea mai fundamental – marile provocari cu care omul e confruntat in trecerea lui prin lume: asigurarea subzistentei si a descendentei, lupta cu boala si cu spaima de moarte, dar si preocuparea pentru identificarea unui sens al vietii ori pentru dobândirea unui oarecare confort spiritual si moral, a unui sentiment, fie el iluzoriu, de libertate – tine opera lui Pavel Dan departe de teritoriile strâmte ale oricarui „provincialism“ cu coloratura „etnografica“ si ii garanteaza universalitatea si perenitatea. Lupta omului pentru a obtine nu victoria – imposibila, in fond –, dar macar o solutie onorabila fata cu acele majore provocari ale existentei, intruchipari ale actiunii erozive a entropiei mundane, ostile dainuirii umane, contine insa, in chiar sânul ei, primejdia decaderii morale, aspect pe care scriitorul il examineaza cu deosebita luare-aminte. Se cuvine, insa, sa revenim putin asupra mentionatei prefete a lui Eugen Ionescu, fiindca textul in chestiune – ca si imprejurarea in care a fost scris si publicat – au o importanta cu totul particulara. Aflat in Franta, cu insarcinari de atasat cultural al legatiei române, in timpul razboiului, Eugen Ionescu, pentru a face cunoscuta publicului francez literatura româna contemporana print-un „esantion“ reprezentativ, a avut initiativa publicarii unui volum de nuvele de Pavel Dan. Volumul a aparut in iulie 1945, la Marseille, sub titlul „Le père Urcan“, si cuprindea, traduse in franceza de Gabrielle Cabrini si Eugen Ionescu (sub, deja, semnatura Eugène Ionesco), textele „Urcan batrânul“, „Inmormântarea lui Urcan batrânul“, „Copil schimbat“ si „Zborul de la cuib“. Este cât se poate de graitor faptul ca, atunci când a fost vorba sa puna in circulatie in spatiul francez valori literare românesti, alegerea lui E. Ionescu – spirit de o modernitate incontestabila – s-a oprit tocmai asupra lui Pavel Dan (si nu, de pilda, asupra altor scriitori, „citadini“): stiind sa evite ispita oricaror prejudecati „antiruraliste“, remarcabila intuitie ionesciana a depistat cu precizie sensul major si valoarea de universalitate a acelor scrieri „despre tarani“. Câteva observatii formulate atunci, in prefata la acel volum (ramasa practic necunoscuta in tara pâna in 1965, când a fost tradusa de Sergiu Pavel Dan si publicata in „Gazeta literara“, an. XII, nr. 32, de unde reproducem citatele de mai jos) sesizau cu justete trasaturile definitorii, calitatile si calitatea prozei lui Pavel Dan. Eugen Ionescu recapitula insusirile lumii taranesti – asa cum sunt ele cunoscute in general si cum se vadesc in scrierile lui Pavel Dan – trecând in revista elemente cunoscute (dramele care se desfasoara in jurul pamântului, avaritia, rapacitatea, dar si „ceva ca un crâmpei de cer albastru“, „o duritate venind din profunzimi misterioase“, sentimentul armoniei lumii, visul, misterul, „prospetimea izvoarelor vii“, viata in afara istoriei, dupa un model neschimbator). El releva, vorbind de lumea rurala, caracterul ei de lume inchisa, ostila orasului, de lume „a visului, a mitului, a fantasticului“, dar si de lume „a simtului practic“ si, totodata, „a nelinistii“, de lume in sânul careia „poate fi descoperit echivalentul aristocratiei (vechile familii de tarani bogati) ca si al burgheziei hraparete care se ridica, se imbogateste si vrea sa fie egala fostei elite. (…). Nobil e acela care poseda pamânt. Urcanestii vor sa fie dintre acestia. Ei iubesc salbatic pamântul, dar le place in aceeasi masura – am zice, chiar, mai mult – ca nimeni sa nu indrazneasca sa-si bata joc de ei (…).“ Detinatorii valorilor spirituale, intre taranii lui Pavel Dan, remarca prefatatorul, sunt saracii, care, imuni la patima chinuitoare a acumulatorilor de pamânt, constituie „sufletul si inima taranimii“. Toate aceste observatii, de altfel perfect intemeiate, nu ar oferi, totusi, despre literatura prozatorului avut in vedere, o imagine net contrastanta fata de ceea ce se intelegea in mod curent, la un moment dat, prin „literatura de inspiratie rurala“.
Personajele, intâmplarile, decorul si recuzita din textele prozatorului nu se deosebesc semnificativ de cele curente in proza rurala din epoca ori din perioade anterioare (amintind, de pilda, de prozele scurte ale lui Agârbiceanu), nuvelele, povestirile sau schitele sale nu sunt prin nimic „extraordinare“: infatiseaza fie noduri conflictuale mai viguroase, generate de eternul subiect al averii si acapararii ei, dar si de idiosincrazii si ostilitati intrafamiliale sau intracomunitare, cu intemeiere complexa, dar comuna in fond, in special in cele doua mari nuvele cu infatisare de fragmente de roman, probabil virtuale fragmente ale unui roman proiectat („Urcan Batrânul“, „Inmormântarea lui Urcan Batrânul“), fie diferite „scene de gen“ si crâmpeie de conflict de amploare diferita, episoade familiale ori ale vietii obstii satesti, in principiu tipice si comune, insa cu un miez de dramatism uneori foarte marcat (in „Ursita“, un taran grav bolnav, care trage sa moara, in toiul iernii, e vegheat de familie, care nadajduieste o miraculoasa insanatosire, dar muribundul, cuprins de o irepresibila pulsiune thanatica, pacaleste vigilenta celor apropiati si fuge afara, ca sa-si grabeasca moartea; in „Priveghiul“, un taran, Toader, moare cazând in fântâna, de fapt e vorba de o sinucidere, iar apoi, la priveghiul care e organizat dupa datina, un anume Suta, personaj ciudat, un fel de „marginal“ contemplator ironic al luptei pentru existenta si moralist necrutator, dezvaluie in chip scandalos, printr-un fel de recital de comedie satirica improvizata, printr-un monolog demascator plin de batjocura si sarcasm, probabilele ratiuni ale gestului suicidar al celui privegheat, stârnind astfel o incaierare sângeroasa intre rubedeniile raposatului si cele ale vaduvei sale), alteori mici anecdote, incidente ori patanii neplacute, investite cu o expresivitate si un sens care depaseste banalitatea ori lipsa de importanta aparenta a intâmplarii (in „Cârja“, cel poreclit astfel, un tânar taran fara familie, copil gasit, ridicat prin propria vrednicie la un statut de relativa onorabilitate, se infurie când e umilit fara pricina, de un oarecare, la un iarmaroc, si riposteaza aplicându-i aceluia o corectie contondenta strasnica; in „Jufa“, un batrân satean sarac se duce la oras sa vânda un sac de samânta de in, cu gândul sa-i repare, cu banii astfel agonisiti, incaltamintea de iarna a sotiei, insa, intrând intr-o cârciuma sa se incalzeasca dupa drumul anevoios, facut pe jos, prin zapada, descopera cu delicii o bunatate necunoscuta lui pâna atunci, cacaua calda, si, ignorând pretul piparat al acesteia, comanda in nestire portie dupa portie, risipind astfel intreg micul lui capital si luând in final drumul spre casa cu mâna goala; in „Precub“, un alt taran sarac, pornit la târg ca sa-si cumpere o juninca, e deposedat de toti banii printr-o escrocherie „clasica“, printr-o stratagema perfida urzita de niscai tâlhari de iarmaroc etc.). O situatie aparte, sub raportul asa-zicând tematic, o are exceptionala nuvela „Copil schimbat“, considerata a fi una din capodoperele prozei noastre fantastice („cea mai izbutita compozitie de proza fantastica româneasca“, dupa opinia lui Ion Vlad). Aici, dupa cum releva cu sagacitate Sergiu Pavel Dan, „edificiul nuvelistic s…t se sprijina pe un eres, deci pe un produs slefuit de timp al imaginatiei folclorice, – dar asimilat individual, restituit ca o rascolitoare experienta traita. Este credinta straveche (amintind „Legenda Sf. Sisinie“, din „Codex Sturdzanus“) in puterea diavolului de a substitui copii nedoriti de parintii lor. Evenimentul e povestit la persoana intâi – apelându-se asadar la serviciile naratorului-martor, dintotdeauna apt sa potenteze impresia de veracitate – de catre un mocan „plecat pe tara, dupa bucate“ si sosit in Câmpia Ardealului“.
Lumea taraneasca din scrierile lui Pavel Dan nu e deloc una idilica. Realismul oarecum brutal al prozatorului nu este in mod „cautat“, artificios, unul al tonurilor sumbre, insa inclinarea catre surprinderea? sau reconstituirea? predilecta a dramatismului launtric il distinge net de „realismul obiectiv“ canonic. E un realism liric, dar nu de un lirism al sentimentalitatii serbede, ci cu focalizare asupra etosului, dotat cu un energic subtext de comentariu si interpretare. Si inzestrat cu atribute recognoscibile ale expresionismului, dupa cum s-a remarcat si argumentat de catre critica. Confruntati cu provocarile existentiale elementare (subzistenta, supravietuirea etc.), taranii lui Pavel Dan le raspund prin recursul la niste scheme de comportament (este, desigur, o modalitate de reactie proprie culturii populare, traditionale) in fond simple si simplificatoare, constituite la nivel grupal, comunitar, social, apoi consfintite de traditie. Aceste scheme de comportament – operationale, desigur, in linii mari si cu eficacitate verificata la nivelul comunitatii – se dovedesc totusi inoperante in ce priveste rezolvarea nelinistilor individului, fiindca ele nu pot da seama de intortocherile resorturilor psihologice abisale, de infinitatea determinarilor si comportamentelor individuale. Si cu atât mai putin distorsiunilor suplimentare imprimate acestora de o evolutie sociala rapida, traumatizanta sau destabilizanta, proprie epocii avute in vedere. Caci, fara a reitera exagerarile sociologiste care au marcat cândva analizarea literaturii in general si a operei lui Pavel Dan in particular, nu putem trece cu vederea faptul ca nu o taranime arhaica, atemporala ori programatic anacronica a transfigurat artistic scriitorul in prozele sale, ci taranimea vremii lui, a unei vremi, adica, de transformare si zbucium, deloc idilica. Investigând, intr-adevar, conditia umana in generalitatea ei scriitorul a facut-o referindu-se la un esantion uman concret. Dar el nu a urmarit sa faca opera documentara, de folclorist ori sociolog. Fireste, „culoarea locala“, atmosfera specifica, valoarea testimonial-documentara, savoarea dialectala sunt prezente in proza lui, dar nu acestea sunt elementele ei definitorii. Cunoscând in toate amanuntele resorturile vietii comunitare satesti – si oferind, implicit, in modalitatile specifice literaturii, o marturie pretioasa si complexa despre acestea –, scriitorul a procedat, pe fundalul unui peisaj etnologic si social anumit, la investigarea dramelor individuale. Literatura lui nu e una „a gloatei“, ci a individului, loc de manifestare a modernitatii. Taranul lui Pavel Dan e un om dotat cu complexitate launtrica, cu individualitate psihologica definita, ireductibil la marile categorii generice si la comportamentele cutumiare. Manifesta bizarerii, are reactii imprevizibile. Am putea zice ca taranul lui Pavel Dan e „evoluat“, ca personaj literar, bineinteles. Accentuând asupra faptului ca lumea taraneasca a lui Pavel Dan e „atât de complexa, contradictorie si derutanta“, Eugen Ionescu observa, in prefata amintita, ca „viziunea lui Pavel Dan nu este una sociala sau politica, ci filosofica, si destul de pesimista. In opera lui ne este infatisata insasi problema conditiei umane“. Sublinia ca „nu o anumita parte a umanitatii trebuie sa vada cititorul lui Pavel Dan, ci problema intregii umanitati in fata zadarniciei, a neantului, a mortii“ si conchidea: „Astfel, Pavel Dan, intr-un cadru exterior accidental taranesc si românesc, infatiseaza intr-o viziune pesimista, cu trasaturi caricaturale ingrosate, mecanismele esentiale ale societatii omenesti si ale unei umanitati obsedate de moarte si prada fortelor raului. Dar el ne invita si la saracie, izvor de bogatii spirituale, si la intoarcerea spre unitatea esentiala a lumii“. Aceasta universalitate a creatiei scriitorului fusese, de altfel, surprinsa, cu perspicacitate exemplara, inca de Mihail Sebastian, in cronica publicata in 1939 in „Revista Fundatiilor Regale“: „In literatura noastra, taranul a avut parte de doua atitudini la fel de false. El a fost cautat ori pentru elementele lui pitoresti, ori pentru semnificatia lui politica-sociala. Sunt cele doua aspecte ale taranului de tip samanatorist. Când nu ne intereseaza prin pitorescul vorbirii si al moravurilor, ne foloseste prin opunerea fata de oras, ca un exemplu de sanatate morala, in contrast cu viciile civilizatiei. Nici astazi sin 1939 – n.n.t nu se poate spune ca literatura noastra a depasit in totul acest mod simplist de a privi taranimea. Pavel Dan s…t nu pune accentul in nuvelele sale taranesti nici pe pitoresc, nici pe politic. Romancier al taranimii (caci, repetam, cel putin ciclul Urcanestilor, semnalat si de d. Ion Chinezu, constituie un adevarat roman si deci termenul de „romancier“ nu ni se pare exagerat), Pavel Dan nu este si nici nu se considera romancier al unui mediu pitoresc sau al unei categorii sociale, in sens samanatorist, ci romancier al unei mari realitati omenesti, valabila mai mult prin dramele ei proprii, decât prin eventualele ei simboluri de ordin politic sau cultural. s…t Pavel Dan nu e un monografist al satului. El nu consemneaza cu titlu documentar fenomene straine de el, ci le traieste direct, prin participare personala, prin identitate de simtire. In alcatuirea aparent simpla si greoaie a taranului, el atinge coardele groase si eterne ale sufletului omenesc: iubirea, moartea. Simplicitatea de vorbire nu-i impiedica pe taranii lui Pavel Dan sa aibe o viata intima intensa, cu atât mai dramatic intensa, cu cât nu ajung pâna acolo decât pasiunile mari, vitale, instinctive“. Viziunile, procedarile si concluziile principalilor comentatori ai operei scriitorului, de-a lungul vremii, au fost fireste diferite, dar observatiile si concluziile lor perene si judicioase converg, in pofida diversitatii abordarilor, catre imaginea unui prozator complex, viguros, rafinat si modern, desi – ori poate tocmai pentru ca s-a ocupat de lumea taraneasca. Monica Lazar, de pilda, in substantiala monografie din 1966, observa, intre altele, ca: „Realismul operei lui Pavel Dan tinde sa realizeze un amplu proces de cunoastere, care reveleaza dimensiunile principiale ale existentei umane. Astfel, problematica operei lui este, in ultima analiza, de implicatii filozofice, dezbatând conflictul acut si complex dintre cele mai legitime aspiratii spre fericire si o realitate dura, nedreapta, care le contrazice mereu, prabusind individul in suferinta, dezumanizare si moarte. (…) Subiectele sunt adesea simple pretexte pentru o examinare lucida si patrunzatoare a conditiei umane in aspectele ei profunde si tipice, fiind, in acelasi timp, numai formula de suprafata a unei demonstratii in care palpita necontenit sensuri si sugestii multiple.“ Ulterior, in alte exegeze, au fost relevate? nu fara temei? afinitati cu opera lui Faulkner, ori a unor mari prozatori latino-americani afirmati si pretuiti la scara mondial in perioada postbelica (García Márquez s.a.). Dincolo de toate analogiile, comparatiile si similitudinile care se pot pe drept cuvânt depista, ramâne impresionanta in primul rând originalitatea si forta viziunii si scriiturii prozatorului, modernitatea si profunzimea operei sale, netributare vreunor modele ori influente directe. Pavel Dan a „descoperit“ in sufletul taranului nelinisti si tensiuni proprii epocii si care, fara marturia lui literara, puteau parea apanajul citadinilor. Personajele lui cu identitate taraneasca sunt fiinte evoluate, cu miscari sufletesti contradictorii, uneori cultivând arta disimularii, ironia si contemplatia care vor defini personajul memorabil al lui Marin Preda, Ilie Moromete. Taranilor lui Pavel Dan nu le sunt indiferente, nici inaccesibile, marile chestiuni existentiale, meditatia si reflexia, dar nu le e straina nici abjectia sau grotescul (considerate a fi atribute ale citadinului conform unei viziuni care postula taranul ca fiinta exemplara, idilica, echilibrata si „simpla“). Procedeele literare prin care isi construieste Pavel Dan universul taranesc, tehnicile narative, viziunea auctoriala sunt comparabile celor proprii literaturii pe teme citadine din epoca, si, de fapt, prin modernitatea lor, remarcabile in mod absolut, novatoare la scara prozei românesti in general, indiferent de tematica. Daca indraznim sa acceptam modelul unei evolutii, graduale, a demersurilor literare – observate in functie de tematica si de procedee –, putem spune ca Pavel Dan era menit sa reprezinte, intr-un lant evolutiv presupus, „veriga de legatura“, ca sa zicem asa, intre Liviu Rebreanu si Marin Preda. Si, daca s-ar fi realizat pe deplin, printr-o opera mai ampla, ar fi fost probabil unanim recunoscut drept unul din cei mai mari prozatori români ai secolului al XX-lea. Desigur, recursul la ceea ce se numeste „istorie contrafactuala“ (in cazul in speta, in istoria literara) poate fi controversat si are o utilitate fortamente limitata la tarâmul speculatiilor virtuale, asa ca nu se poate discuta pornind de la virtualitati si fantaza in legatura cu ce ar fi putut fi marile lui romane, pe care le-ar fi scris daca ar fi trait inca doua, trei sau patru decenii (si daca n-ar fi fost impiedicat in libera sa exprimare de constrângerile proprii perioadei dictaturii „realismului socialist“, care ar fi coincis cu perioada deplinei lui maturitati creatoare), dar ceea ce ne-a ramas de la el e de ajuns ca sa permita formularea acestei afirmatii. Asadar, printr-o opera minima (ca intindere) Pavel Dan a oferit cu prisosinta temeiurile spulberarii prejudecatii privind insuficienta estetica si simplismul prozei rurale si presupusa fatala rudimentaritate a taranului ca personaj literar. Dincolo de asta, insa, prin tragica lui disparitie in floarea tineretii, a lasat literatura româna vaduvita de prilejul? bineinteles ca irecuperabil? de a-si fi sporit patrimoniul ei cel mai valoros cu opera unui mare scriitor, cu sanse incontestabile de a se fi distins printre maestrii de prim rang ai intregii prozei românesti.
Autor: NICOLAE BÂRNAApărut în nr. 336