Felix Nicolau, Pe mâna femeilor, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 168 p.
„Majoritatea cartilor mi se par plictisitoare. In cel mai bun caz talentate, dar extrem de rar geniale. Ni se tot aminteste de gafele editurilor faimoase, cum ar fi Gallimard, care au refuzat autori deveniti intre timp clasici. Ei bine, asta e adevarul: câta lume ii mai citeste pe Proust, Joyce etc? Fireste ca sunt artisti talentati, insa au scris imens si aici este problema. Sa nu stii sa te opresti, in cazul in care nu produci ceva absolut nou, de la un volum la altul.“
Modesta marturisire de mai sus ii apartine lui Felix Nicolau, recent autor al unui „roman decapotabil“, adica nu de zece ori baubil, ci cu douazeci de capote, „pe care orice cititor le poate schimba dupa chef, nevoie sau din pura disperare“, cum bine remarca prezentarea de pe coperta a IV-a. Dupa „Tandru si rece“ (Cartea Româneasca, 2007), prozatorul apasa si mai mult pedala de acceleratie romanesca si scoate la condus „un hiperroman ce ii ofera cititorului posibilitatea de a incepe lectura din orice punct al cartii“, reiterând in mic un artificiu hipermodern aruncat in voga si contrasens de Cortázar sau Pavi?.
Un roman hiperbolic
In primul rând si la prima vedere, „Pe mâna femeilor“ apare captiv intr-o spontaneitate gratuita, venit si scris dintr-o suflare, fara urma de revizie tehnica la motorul oricum lipsit de capota stabila. Citindu-l, adica, pardon, sofându-l, pe drumuri de tara, din fruntea tarii, sau pe sosele de-a latul aceleiasi patrii, e foarte posibil sa vrei mai bine la pas. Daca totusi ai scapat teafar pâna la capat, iti spui cu mândrie lectoriala ca n-ai fi facut scoala pe romanul asta. C-ai fi ratat cu brio permisul de cititor incântat. Fiecare capitol e hiperistoria unui accident, un copac, pieton, o pana, te ia somnul un pic la volan, esti beat etc. Vitezele cresc de la sine, capotele se perinda prin aer, nu se asaza niciuna, si, poate ca nu in ultimul rând si la ultima revedere, te-a dus cu pluta nicidecum un roman, sau vapor cum ii place constructorului sa spuna, de masini din hârtie sau nu venind vorba, doar ai parcurs, ai citit si vezi: cu tot decapotajul sau cumva retro, nici macar inceputuri de roman nu sunt astea, ca la Calvino de pilda, ci doar o suita de schite, ca niste masinute pe care nu le mai poti conduce, doar mânui. Rasfoi.
Revenind cu priviri mai secunde, vedem un roman hiperbolic, augmentat fatis intr-un delir enorm si monstruos, à la tata Caragiale. De la pasajul (de pietoni) cu Adelina plutind in parbrizul unei dubite cu numar de Germania la desfigurarea si non-gratificarea personajei Piratu’, sau de la Neacsu din Câmpulung-Muscel pâna la semnatarul Statupalmabarbacotcalarepejumatatedegreiereschiop si Geniul Carpatilor, textul aminteste nitel de „Raiul gainilor“ lui Dan Lungu; mai mult, in capota cu numar de cod XIX, referinta pare directa, desi mai mult e literala decât literara: „Din cauza pacatelor ei, carnea va sfârâi pe rug. Iadul e un barbecue. Pasarea intra in stomacul meu si se mântuie. Eu sunt Purgatoriul pasarilor s(…)t. Din burta mea ele sar direct in Paradisul Orataniilor.“ Apoi, la fel ca prozatorul iesean, Felix Nicolau devine subit moralist si fin observator, vopsindu-si automobilul narativ intr-o destul de pacatoasa tenta sociologizanta: „ne dam seama…“, care noi? Intotdeauna pare suspect acest eu multiplu, chiar când se hiperdeghizeaza si generalizeaza mortis: „Niciodata n-am priceput pasiunea asta hibrida: telenovele+stiri. Unele te incalzesc la inima cu iubiri mexicane patimase, insa pure, fara scene de sex, in care eroii sunt mereu parfumati, coafati si, neavând facturi de platit – de asta se ocupa probabil regizorul –, n-au alta treaba decât sa tipe isteric ori sa plânga muscându-si buzele; celelalte, stirile adica, gem de picioare, testicole si gâturi retezate, dar, mai ales, de prezentarea detaliata a activitatii extrem de plictisitoare a politicienilor. In adâncuri privind, ne dam seama ca exista o rasuflatoare intre telenovele si stiri: ceea ce in primele este doar sugerat (cafteala, saracia, cariera tâmpita), in celelalte este relatat, maruntit, exagerat.“
Rostogoliri peste câmpurile bunului-gust
Auctorele isi mai scoate si altfel capul pe geam, desi mai corect ar fi si-l introduce sau ne asigura ca nu e departe, ci lânga noi, daca tot se-ntâmpla sa nu conducem bine sau cel putin cum si pe unde vrea el s-o facem: „Brusc se indragosteste si greata se risipeste ca prin (ce? te astepti sa scriu „farmec“?) apa.“ Si nu de putine ori, portavocea scriitorului profereaza un discurs autodecapitat: „acu’ vad“, „asa / ziceam ca…“ sau „Câhh, aiurea fraza!“ lasata asa! Pe de alta parte, rolurile instantelor narative sunt amestecate si date peste cap in adevarate rostogoliri peste câmpurile traditiei si bunului gust; autor, narator, personaj, cititor devin categorii depasite. Suntem cu totii hipercititori, „cu drepturi depline de autor“, care, la rândul sau, devine autocititor si critic literar in ultimul capitol. Oricum, e de notat ca Felix Nicolau detine curajul nebun de-a pune drept motto romanului butada lui Tocqueville: „As avea noroc daca aceasta carte n-ar fi citita si poate voi avea parte de aceasta fericire.“ Intr-adevar, in afara de bruste vitezomanii ambreiate cu inspiratie, de parca vehiculul textual ar demara trombastic peste coji de hiperbanana, volumul ajunge sa fie profund ilizibil, exhibând un comic facil, de parada – moldovenisme transcrise fonetic, onomastica frusta sau necioplita (Decedaiba, Nuibai, Itibagdoua, la care se adauga foarte buna intuitie si exceptie cu fratii Unmircea si Oaurelie, din pacate nevalorificata la maximum) – si fals inocentul argou de la un punct deranjant, pentru ca nemotivat. Apoi, de ce sa trecem cu vederea coperta cam porno, doar ea se presupune c-ar fi capota oficiala – sau numai comerciala?
Se intelege, „Pe mâna femeilor“ nu va avea succesul unui „De ce iubim femeile“, insa Nea Rotring, o figura putin importanta, pentru ca personajele sunt intersanjabile, numele fiind etichete comune mai multor indivizi, Nea firma-de-rezerva-pentru-stilou, asadar, apare mai ales pentru a reformula un adevar atât de stupid incât mereu trece neobservat, repetându-se la nesfârsit: „Eu stiu de ce imi plac femeile, dar nu inteleg de ce nu ma plac femeile pe mine.“ Pai poate tocmai pentru ca suntem pe mâna lor, in(tre) palmele lor, aplaudante, mângâietoare, palmuitoare… Si Felix Nicolau poate surprinde chiar adevaruri ceva mai brutale, insa la fel de stupide: „se stie, marii amanti, despartiti de subiectul dragostei lor, se transforma in calai, in asasini maniaci ori in kamikaze cu bretonul tuns scurt.“ In orice caz, dupa jumatatea cartii, autorul ne propune inclusiv un travesti naratorial, a carui protagonista ne pune pe bord un veritabil poem, ce s-ar putea numi simplu viata la 7: „faptul ca nu ma complac la parter, nici la etajul 25, spune destul despre felul meu de a vedea viata. Nici nu am nevoie sa ies din casa ca sa-mi dau seama ca stau la 7. Dintr-o data realizez ca: nu pot tine porc, scooter, nu pot sari cu parapanta si nu face sa incerc sa ma bronzez sus, pe terasa. Un douamiist ar fi zis instant: imi bag pula’n ea de viata, cu fazele ei de cacat!“ Mai departe, vocea continua: „da, dar vietuirea in zona mediana (acolo unde se gasesc organele genitale ale blocului), iti permite sa tii iepuri, sa manânci-bei-futi in vazul a vreo 5 etaje, sa te injectezi cu anabolizante si lumea sa creada ca e heroina sau morfina. Fitzgerald a sarit primu’ cu ideea asta, ca depinde de la ce fereastra privesti viata. Un optzecist ar exploata la maximum posibilitatile naratologice ivite acum. Eu insa exploatez doar imaginea tâtoasa a vecinei de la 5, vizaveaua.“ Si tot asa, pâna când avem senzatia ca ni se propune o arta poetica negativa, ba mai mult, ca, definindu-si optiunile stilistic-existentiale in contrast cu poetica straight nouazecista sau cu soft-baladismul saptezecist, autor-auctoarea se apropie de generatia X – mai nou Y! Sau poate deja Z? Ori dincolo de alfabet?! In fond, sub aceasta fatidica, lirica si cumva magico-realista capota XIII, naratoarea se sinucide… Iar in capota XV, intitulata „Femeia 2000“, si citabila integral, naratorul isi recapata sexul in toate uzantele sale.
Pentru final, pana si circ, nu doar teatru. Capota XX, parcata singura la Muzeul Taranului Afgan, acolo unde, ca in Levantul aceluiasi carturar, inca mai persista memoria lui Nichitamarz, Bacoviarukh sau Eminescaidun, Oaurelie devenind o „tânara speranta – usor decapitata – a criticii dreimiiste“, capota XX, si cu ea toata masinaria din tus dodecapotabil, daca, fireste, citim consecutiv capitolele, se sfârseste cu aparitia monstrului Motanu-Guzganu, imagine-simbol a romanului, peste care poate cadea repede cortina finala. Cu alte cuvinte, „Ingerul a strigat! mai apuca sa tipe Relu si usile Salii Swarovski se deschid larg, dezvaluind o dihanie apocaliptica, o struto-camila, un traghelaf al firii: dintr-un trup cu doua burti, un sfârc, cinci mâini si opt picioare – fara sa mai punem la socoteala cozile – se desprind doua capete lipite doar prin nas si prin buza inferioara.“ ss.m.t Daca vrem sa ne jucam si noi putin, o sa numaram:
2 +1+5+8+2+1+1=20 de capitole-capote.
Scriind un volum poate bun despre România profunda, care-o mai fi si asta, Felix Nicolau nu dezamageste, dar exaspereaza. La final ai certitudinea c-ai sofat un bolid aruncat in vazduh, impreuna cu asigurarea de viata, uitata in torpedou. Lasând impresia ca se delimiteaza de modele(le) douamii(zeci)ste, putin dezvoltat, „romanul“ ar putea constitui ceva cu totul nou in literatura contemporana. Dar noutatea necesita cap, nu fiare si oase contorsionate.