Stimulat de o ampla convorbire radiofonica despre Serbia, istoria sa si relatiile cu vecinii, am revazut culegerea de Rapoarte diplomatice din Bucuresti a lui Jovan Ducici, ambasadorul Iugoslaviei în România între anii 1937-1939. Cartea, aparuta cu ani în urma la Editura Universal Dalsi, în traducerea lui Dorin Gamulescu, cuprinde texte care se disting si printr-o remarcabila valoare literara. În „Cuvântul înainte“, Eugen Simion atrage luarea aminte ca ne aflam în fata unei „carti exceptionale din multe puncte de vedere“, continând texte scrise „cu talent si inteligenta de un moralist si un observator fin al istoriei (…) un spirit cultivat si un scriitor care nu se ignora“. Lectura rapoartelor diplomatice ale lui Ducici confirma din plin aprecierile criticului. Ele sunt, într-adevar, niste eseuri scrise de un moralist inspirat, rafinat, despre o istorie ce devenea din ce în ce mai tragica si despre o lume europeana ce începea sa intre în deruta, autorul lor presimtind, uneori mai acut poate decât alti actori de pe scena politica si a diplomatiei, marile nenorociri ce aveau sa se abata asupra Europei si a lumii. Din punctul de vedere al modului în care ambasadorul Iugoslaviei la Bucuresti surprinde psihologia românilor, Eugen Simion îl înscrie pe Ducici „în familia intelectuala a lui Paul Morand“, ambasadorul Frantei la noi, câtiva ani mai târziu, autorul unei binecunoscute carti despre capitala tarii noastre si despre români în general.
Într-un amplu raport din 7 ianuarie 1938, dupa ce se referea la câteva caracteristici ale poporului român „care a reusit sa creeze o bogatie, cât si o arta mai mari decât ale vecinilor balcanici“, Ducici schiteaza un portret al lui Octavian Goga (noul sef al Guvernului român, alaturi de A.C. Cuza) despre care afirma dintru început ca este „o personalitate cu totul de exceptie“. Un portret al unui observator experimentat si psiholog fin: „Goga este un om care surprinde mai cu seama prin rapiditatea incredibila a reflectiilor lui, prin finetea si bogatia modalitatilor de exprimare. Cu fiecare propozitie dovedeste o cultura generala remarcabila si ordonata, precum si simt critic. Se simte în el oratorul si mai cu seama polemistul: nu certaretul, ci duelistul veritabil. Un om rasat ale carui convingeri vin mai degraba de la inima decât de la ratiune, ale carui intentii – se pare – sunt în mica masura datorate unui plan decât unui caz de constiinta sau sentimentului datoriei. Este omul care crede nu numai în capacitatea sa, ci si într-o chemare (…) Mai mult patriot decât umanist, mai mult român decât european sau decât balcanic. Ca fost parlamentar maghiar (deputat român în Parlamentul de la Budapesta – nota mea C.C.), la tribuna este un as; însa ca fost luptator transilvan este abil în conspiratii si în subterfugii. Se spune ca altminteri este integru din punct de vedere moral, independent, stapân pe sine si un om care se daruie total (…) Daca Goga va reusi ca înainte de alegeri sa duca la bun sfârsit câteva lucruri, el va deveni mai puternic decât toti adversarii sai la un loc. Este mai puternic decât ei cu vorba si cu scrisul (…) Goga este convins ca noua Românie va fi creata de el însusi si ca va constitui primul factor spiritual în estul european, la fel cum printre celelalte starit din zona România este cea mai bogata si cea mai europeana dupa societatea sa. Pentru o astfel de minune el mai are, în afara de talent, însusirile unui initiator înnascut, forta vointei si experienta politicianului (a fost ministru al afacerilor interne), precum si cinstea personala care îi este zadarnic negata“.
În acelasi raport, Jova Ducici relateaza convorbirea sa cu Octavian Goga. Acesta îi declara ambasadorului: „Am venit sla puteret sa-i redau României onoarea, pentru ca ea patimeste – din cauza parazitilor autohtoni si a strainilor nesatui“. Fireste, si atunci la ordinea zilei era reforma, pentru înfaptuirea careia, informa Goga, – „au fost stabilite ieri sîn sedinta Consiliului de Ministrit comisii speciale, formate din oameni învatati si necompromisi“. În fine, diplomatul sârb se întreaba „cât de departe va ajunge ideea lui Goga despre nationalism“, dupa ce precizeaza ca noul prim-ministru, care „mi se pare ca pentru noi prezinta un interes cum poate nici unul dintre predecesorii sai nu a prezentat“, nu este „aparatorul unor idei straine (naziste – nota mea C.C.), aceasta este numai o aparenta. De la nazisti are pe steagul partidului sau doar zvastica; însa acest simbol antic fusese folosit de A.C. Cuza înca din anul 1910, deci cu mult timp înaintea nemtilor“.
Scenariul lui Ducici, ca raspuns la întrebarea amintita, este nu doar fascinant, ci si plauzibil: „Discutând aici cu Iorga (…) despre faptul ca, pentru moment, Italia a abandonat ideea imperialismului în Balcani, el mi-a declarat în mod deschis regretul sau. Exista în Italia ideea latinitatii atunci când se are în vedere România, fosta Dacie, dar aceasta idee exista si în România. Aici exista asociatii cuto-vlahe care au legaturi cu tintarii nostri de prin Serbia de sud; si Iorga, care nu e singurul scare gândeste astfelt, crede ca exista o Românie si în Pelagonia, în Bitolia si Kruscevo. Le sunt cunoscute si masele românesti nesârbizate din districtul Pozareva si de prin Timoc si exista un ziar «Timocul» care se redacteaza aici pentru propaganda. Sunt încredintat ca atât Iorga, cât si Mussolini considera ca un imperiu latin este posibil daca se stabileste pe aceasta cale o legatura peste Albania si Bitolia cu Timocul, legatura întrerupta pe vremea vechilor împarati, dar mentinuta pâna astazi pe temelia unei latinitati sanatoase“. Pentru un astfel de proiect – scrie ambasadorul care se dovedeste a fi si un bun cunoscator al istoriei Daciei – „Goga, ca ideolog de rasa si om cu mari convingeri privind tara sa, este în mod cert foarte deschis“. Ideea, atrage atentia Ducici cu o pana de veritabil scriitor si de intelectual vizionar – „este un principiu al zilei de mâine si al viitorului pe care îl poti face cu usurinta atotputernic cu ajutorul scolii, bisericii, cazarmii si literaturii“.
Asadar, literatura vazuta ca o putere – alaturi de scoala, de biserica si armata.
Sunt multe pagini extraordinare în aceasta cronica sui generis constituita din rapoarte diplomatice. Ma mai opresc la unul dintre ele, datat 18 decembrie 1938, care se refera la înfiintarea, de catre Carol al II-lea, a Frontului Renasterii Nationale, formatiune ce reunea „personalitati din toate fostele partide nationale“, între care 25 de politicieni, 20 de fosti ministri, dar si ministri activi, generali etc. Jovan Ducici observa ca „tocmai Transilvania s-a apropiat prima, prin multi fruntasi ai sai care în 1919 au fost pentru unire, de organizarea acestui partid unic“, si citeaza nume precum Lucian Blaga, Silviu Dragomir, Iuliu Hatieganu, I. Fluieras, si asta în pofida faptului ca, în stilul sau binecunoscut, Iuliu Maniu trimisese Regelui un memorandum – condamnat din start la insucces – prin care formarea noului partid era calificata, în esenta, ca fiind o aventura antidemocratica. „S-a produs si un fapt senzational“ – noteaza diplomatul sârb. Nicolae Iorga a publicat în Neamul Românesc doua articole „care au fost confiscate“, istoricul protestând pentru ca hotarârea fusese luata fara consultarea prealabila a consilierilor regali printre care se numara. Lui Ducici i se pare ca Frontul Renasterii Nationale, „chiar înlocuind orice alt control, va reusi, în grelele zile de astazi, sa formeze cu adevarat un front devotat Coroanei si atasat ideii de aparare nationala“.
Din pacate, cel putin în ce priveste „apararea nationala“, vezi pierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei si a unei mari parti din Ardeal, previziunea lui nu s-a adeverit. Ceea ce intereseaza însa în mod deosebit în rapoartele sale este atmosfera epocii si dramatismul unei istorii zbuciumate, tipologiile politice si moravurile românesti care îl exasperasera altadata pe un P.P. Carp si pe care le surprinde si le analizeaza cu finete. De pilda, Frontul Renasterii Nationale declara, la putin timp de la înfiintare, ca are 3-5 milioane de membri, cifra „îndoielnica“, apreciaza ambasadorul sârb, întrucât unele persoane s-au înscris „în câte trei si patru locuri“. Ambasadorul da ca exemplu cazul unui cunoscut profesor „care s-a înscris în calitate de profesor prin Universitate, în calitate de membru al Academiei prin Academie si în calitate de cetatean obisnuit prin primaria competenta“.
Traseism, incompatibilitate, parvenitism, coruptie! Toate-s vechi si noua toate în Cartierul de Est al Europei, numit România si aflat, nu-i asa, sub umbrela NATO.
Autor: Constantin CoroiuApărut în nr. 465