Născut acum 274 de ani, la 30 iunie 1741, la Güssing, în Austria, Ignác (pe numele său latinizat Ignatius Saletius, conte de Batthyàn) a urmat Seminarul şi a studiat la Universitatea Iezuită din Graz. Apoi, în 1763, a devenit doctorand chiar la Roma, la Colegiul San Appolinare. În ultimul an de studii doctorale a fost hirotonisit ca preot. Avea, la vremea aceea, deja câteva cărţulii scrise şi, când a părăsit oraşul Papilor, în 1766, deţinea o impozantă bibliotecă, numărând cam 3.000 de volume. S-a mutat la Eger, sub protecţia contelui Esterházy Károly, lucrând cu osârdie ca teolog, dar citind orice lucrare ştiinţifică îi cădea în mână. Atunci când, în august 1780, a devenit episcop, contele Ignác Batthyány era deja un intelectual matur, o adevărată figură a Luminilor. Un an mai târziu a fost oficial instalat ca episcop de Transilvania, cu scaunul episcopal la Alba Iulia. S-a aflat în funcţie până la moartea sa timpurie la 17 noiembrie 1798, fiind înhumat în cripta catedralei catolice din cetate.
Fiind un catolic dedicat credinţei sale, Ignatius a fost foarte bine apreciat, cu deosebire la Roma. Dar el a rămas cunoscut mai ales pentru ceea ce a făcut pe tărâmul cunoaşterii. S-a implicat, de exemplu, în îmbunătăţirea sistemului catolic de învăţământ, sprijinind iniţiativele împărătesei Maria Theresia. Pe de altă parte, în calitate de episcop a fost al doilea om, ca importanţă, după guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei, ţinându-i locul acestuia la nevoie. Astfel, în momentul numirii sale ca episcop, Ignatius a ajuns practic mâna dreaptă a lui Samuel Brukenthal, aflat în cel de al doilea mandat al său de guvernator, după care i-a stat alături urmaşului său, Gheorghe Bánffy al II-lea.
Când a ajuns la Alba Iulia, călugării trinitarieni se aflau încă în oraş, într-o mănăstire zidită între anii 1719-1738. În anul declanşării răscoalei conduse de Horea, mănăstirea a fost desfiinţată, pentru a fi transformată în spital militar. În 1792, însă, contele Batthyány achiziţionează clădirea pentru a o transforma în sediu al propriei sale fundaţii. La acea vreme biblioteca episcopului aduna 18.000 de cărţi, inclusiv incunabule şi manuscrise. Între incunabule cele mai preţioase sunt Summa de casibus conscientiae de Astesanus de Ast (1466), Historiae Romanae Decades de Titus Livius (1469) şi Opera lui Homer (1488). Există acolo şi tipărituri foarte preţioase, precum De Sacramentis a lui Nicolaus Olahus, ieşită de sub teasc în 1561, precum şi Palia de la Orăştie, tipărită în 1582. Dar perla coroanei este o parte din superbul manuscris carolingian Codex Aureus, mai exact evangheliile sinoptice după Matei şi Marcu. La moartea sa episcopul a donat Biblioteca, precum şi Observatorul astronomic, cu clădirile şi terenurile aferente, Marelui Principat al Transilvaniei şi Bisericii, punând condiţia ca ele să rămână de interes public.
După Unirea din 1918, Observatorul şi Biblioteca au rămas în grija Episcopiei catolice. În 1949, însă, Biblioteca a fost confiscată şi atribuită, prin sentinţă judecătorească, mai întâi oraşului, devenind apoi, în 1961, filială a Bibliotecii Centrale de Stat (actuala Bibliotecă Naţională a României).
Sub conducerea lui Iacob Mârza şi acum a Doinei Hendre Biro, colecţia fantastică a Bibliotecii a fost bine pusă în valoare, la aceasta adăugându-se recent şi un muzeu, ce reuneşte o parte din colecţiile istorice ale contelui, precum şi descoperirile arheologice făcute pe teritoriul fostei mănăstiri trinitariene.
Anul 1998 a adus însă o schimbare pentru liniştea Bibliotecii. Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 13, privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România, s-a înfiinţat o Comisie specială de restituire, care a analizat solicitările depuse. Una dintre ele a privit şi donaţia contelui Batthyány. Curtea de Apel de la Alba Iulia a decis restituirea Bibliotecii şi Observatorului către Arhidieceza catolică din Alba Iulia, dar punerea în posesie nu a fost efectuată, motiv pentru care Biserica a atacat România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 25 septembrie 2012, Curtea a decis împotriva României, obligând Statul Român să plătească cheltuieli de judecată către Arhidieceză, 1.500 de euro, dar şi către cei doi avocaţi ai acesteia, Monica Macovei (3.250 de euro) şi Dan Mihai (5.250 de euro). De aici încep problemele – care m-au şi determinat să deschid discuţia în paginile Culturii.
Am să încep cu aplicarea prevederilor Ordonanţei. Fără îndoială, principiul de la care aceasta a pornit a fost unul corect. Ordonanţa nu vorbeşte, însă, despre culte, ci despre minorităţi naţionale. Or, solicitarea de restituire s-a făcut în numele Bisericii Romano-Catolice. Nu vreau să judec aici îndreptăţirea deciziei Curţii de Apel din Alba Iulia, pentru că nu am avut acces la dosarul de judecată. Constatăm, însă, că luminatul episcop Batthyány a donat averea sa deopotrivă Statului şi Bisericii. După mintea mea, moştenitorul de drept al Marelui Principat al Transilvaniei este astăzi Statul Român. Nu văd de ce doar Biserica ar fi îndreptăţită să primească Biblioteca şi Observatorul. Cred şi acum că ar fi fost corect ca Biserica şi Statul să fie co-proprietari ai moştenirii episcopului, recunoscând, bineînţeles, că în 1949, statul comunist a comis o nedreptate, confiscând-o. Decizia instanţei a rămas însă definitivă, fie că era dreaptă sau nu. Mai mult, lucrurile nu sunt foarte clare nici în ceea ce priveşte bunurile mobile din clădirea Bibliotecii. Evident, clădirea, în sine, este monument istoric, iar biblioteca păstrează mobilierul realizat acum mai bine de două secole. Ar fi păcat ca extrem de valoroasa colecţie de manuscrise şi tipărituri să fie scoasă din clădire.
Din păcate, spiritele publice s-au inflamat recent dintr-o cu totul altă cauză: aceea privitoare la decizia Curţii Europene din 2012. Cu toate că Dan Mihai este un avocat cunoscut în întreaga Românie pentru activitatea sa în domeniul respectării drepturilor omului, persoana atacată public a fost doar Monica Macovei, pentru că, spre deosebire de Dan Mihai, ea este şi politician. Ceea ce a deranjat, de fapt, a fost aşadar implicarea unui politician român într-o cauză în care România a fost condamnată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Nu am să judec eu moralitatea demersului eurodeputatei Monica Macovei. Pe de altă parte, în vâltoarea argumentelor s-au spus tot felul de tâmpenii, ca de exemplu aceea că Biblioteca ar urma să fie cedată… Ungariei (?!). Cineva a afirmat chiar că Ceauşescu ar fi garantat un împrumut extern al României cu celebrul Codex Aureus! Lăsând la o parte faptul că nu ştiu dacă dictatorul ar fi auzit, vreodată, de preţiosul manuscris medieval, nu există nici o dovadă scrisă că lucrurile ar fi stat aşa.
În momentul de faţă, punerea în posesie a clădirii în folosul Bisericii nu s-a efectuat încă. Problema reală, aşa cum am spus, este legată mai ales de soarta colecţiei, decât de cea a monumentului, deşi în realitate cele două aspecte nu pot fi despărţite, nici patrimonial, nici moral.
Nu ştiu cum se va soluţiona problema. Poate că n-ar strica nici o rundă de dialog între părţi. Cert este că, deocamdată, colecţia şi mobilierul Bibliotecii Batthyaneum au nevoie de constantă îngrijire şi administrare. Biblioteca Naţională a României nu dispune, din păcate, de fondurile necesare şi de personalul de care ar avea nevoie pentru ca totul să fie readus în stare perfectă, în pofida eforturilor uriaşe pe care specialiştii Bibliotecii le fac. Poate că ar fi nevoie de o finanţare specială, din partea Guvernului României; şi poate că Biserica Romano-Catolică, dacă tot este atât de interesată să administreze, din nou, averea impresionantă lăsată moştenire de episcopul Batthyány, ar dovedi mai multă înţelegere pentru soarta unui patrimoniu care, indiferent de cine ar fi administrat, este şi va rămâne pe teritoriul României. Până când se vor lămuri lucrurile, să ne bucurăm de faptul că avem un patrimoniu atât de bogat şi de divers şi să ne preocupăm de mai buna sa cunoaştere, spre folosul tuturor cetăţenilor României! n
Autor: VIRGIL ŞTEFAN NIŢULESCUApărut în nr. 524