Unele întâmplări, aparent fără importanţă deosebită, din viaţa marilor scriitori au repercusiuni neaşteptate – surprinzătoare – în planul creaţiei lor artistice.
Lucian Blaga, aflat în vizită la Gura Râului, cândva, în <august> 1950, lua în mână, după relatările Liviei Armeanu (1), „o carte de plante medicinale“ şi era încântat „de numele popular al uneia care se cheamă Mângâierea Apelor, lucru care l-a stimulat să caute şi alte nume“.
Nu se indică titlul lucrării şi nici dacă poetul a căutat pe loc sau în timp şi alte nume.
Important este că el descoperea cu acel prilej un izvor de metafore populare extraordinar de plastice la care nu mai apelase nimeni până atunci.
Primul rezultat şi cel mai notabil îl constituie poema Caut nume, scrisă în metru popular, în cadrul căreia metaforele arhaice atribuite iniţial ca supranume plantelor, pentru calităţile lor, sunt transferate în plan psihologico-sentimental spre a sugera profunzimea, complexitatea, ardoarea şi nedefinitul simţămintelor de dragoste, afecţiune şi preţuire pe care i le poartă iubitei, în tot răstimpul zilelor şi nopţilor:
„Caut nume – fie-o mie –
să-ţi arăt ce-mi eşti tu mie.
Noaptea-mi eşti, când dormi în casă,
inul lunii şi mătasă.
Ziua, pentru alte feţe
caut grai, să te răsfeţe“.
„Inul Lunii“ pare a fi aici mai degrabă o construcţie proprie, vagă, în maniera metaforelor populare, dacă – la descoperirea volumului din care şi-a ales poetul denumirile de plante – nu se va dovedi cumva că metafora incredibilă e autentic ţărănească.
Am cercetat toate cărţile cu referinţă la plantele medicinale apărute până în 1950 din fondurile Bibliotecii Academiei Române, dar pe cele mai spectaculoase: Mângâierea Apelor, Inul Lunii, Bucuria Sfântului etc. nu le-am găsit – ceea ce ne face să credem că ele sunt creaţii ale poetului în spiritul producţiilor populare.
Am întâlnit, însă câteva denumiri care par extrase din arsenalul propriu metaforic al poetului: Doamna Codrului, Doamna Mare, Floarea Raiului, Fumul Pământului, Împărăteasa, Milostiva, Rodul Pământului, Sufleţele etc. (2). Sau: Roua Cerului (3)
Într-o lucrare apărută după moartea lui L. Blaga aflăm şi alte metafore-nume de plante care par a purta pecetea poetului: Barba Împăratului, Carul Zânelor, Clonţul Babei, Crucea Voinicului, Florile Morţilor, Florile Zânelor, Ileana, Lacrămile Elenei, Mama Pădurii, Mama Secarei, Minciună Lungă, Mutulică, Paştele Calului, Pecetea lui Solomon, Rochiţa Rândunicii, Sânziană de Munte, etc. (4)
Spre a putea fixa metafora revelatoare, caracterizantă atât pentru trăsăturile distinctive ale iubitei, cât şi pentru sentimentul ce i-l poartă, poetul se lasă ghidat, în concordanţă cu atmosfera pe care vroia s-o evoce, de parfumul, de emanaţiile, de aroma, de mireasma ei:
„La alegere de nume
las mireasma să mă-ndrume
şi aroma ce te-ngână
anu-ntreg şi-o săptămână“.
A se observa dilatarea spaţială a timpului la 53 de săptămâni! Dar şi gama largă şi diversă a nuanţelor:
„Nume dulci şi nume-amare
mulcome sau sunătoare“.
După care urmează cascada supranumelor metaforice adunate din grădina naturii:
„le culeg, din ceas, din cale“
– temporal şi spaţial –
„nume multe cum sunt ale
florilor, suratelor:
arderea păcatelor,
mângâierea apelor,
slava nestematelor,
suferinţa zorilor,
iureşul culorilor,
bucuria sfântului
lamura pământului“
E un evident amestec de denumiri reale, metaforic populare şi plăsmuiri personale ale poetului, armonizându-se într-o creaţie de zile mari.
Lucian Blaga nu s-a oprit, însă, doar la poema Caut nume, cunoscută îndeosebi, ci a configurat, în concordanţă cu sugestiile oferite de „cartea de plante medicinale“, şi structura prozei <Luntrea lui Caron>.
Drept urmare, Anei Rareş – personajului care reintroduce în destin pe Axente Creangă şi pe Leonte Pătraşcu – îi atribuie profesiunea de botanistă, asemenea soţului ei, profesorul Rareş, „celebrul naturalist de la Universitatea din Iaşi“, o pune să facă cercetări de specialitate la Căpâlna şi în împrejurimi, în timpul verii, iar în restul anului să lucreze în „Laboratorul pentru cercetarea plantelor medicinale“, al unei mari „întreprinderi de stat, ce caută să promoveze exploatarea plantelor medicinale“, „secţia de cercetare ştiinţifică“, ce-şi avea sediul „într-o întreagă aripă a reşedinţei episcopale“ din Alba Iulia.
Ceea ce a sintetizat atât de frumos în poema Caut nume, înălţând faptul concret în sferele artei multisugestive, relatează în „romanul“ autobiografic pe larg, lăsându-ne impresia că denumirea iubitei cu mereu alte nume devenise, după descoperirea izvorului genuin de metafore populare, un mod de a-şi exterioriza, între altele, dragostea faţă de ea: „Îmi făcusem obiceiul să o salut <pe Ana Rareş> cu câte-un nume de plantă de leac, de fiecare dată cu altul. Ce mai faci, Odoleano? Ce veşti albastre, Dedeţelule? Ce ştiri din lumea largă, Ciuboţico? Încotro te legeni, Cerceluşule? Îmi aţii calea, Lamura Pământului? Pe cine cauţi, Mângâierea Apelor?
Şi, ca să rămân în atmosfera şi în vocabularul laboratorului ei, îi spuneam divers, după cum îmi venea bine; Lămâiţă, Nalbă, Rânduniţă, Stânjenel, Vindecuţa… Ea accepta poreclele zâmbind“.
Spre deosebire, însă, de poemă, unde e exprimată doar starea sufletească a autorului, în (Luntrea lui Caron) întâlnim şi replica celei vizate, cu rolul de a marca trecerea de la aparenta indiferenţă faţă de poet, la deschiderea afectivă faţă de dragostea lui.
„Poate că întâlnirile acestea, ale noastre – rostea Axente Creangă, regretând scurtimea întâlnirilor cu Ana Rareş, care nu aveau… nici durata unui cântec popular de dor –, ar trebui să fie lungi ca baladele, cântece ca scările înalte ale ciocârliei, poveşti fără încheiere precisă, născând alte poveşti…
– Nu-i aşa? Zice ea, încercând să plece, dar mâna îi rămâne în mâna mea o clipă mai mult decât de obicei. Se pierduse Ana într-un cântec lung, ce începea.
Într-altă zi, când am salutat-o cu numele de Mângâierea Apelor, Ana îmi dă o replică, ce mi se păru aproape o provocare.
– Sunt curioasă să văd când ai să-mi spui «Nebunàriţă» (5) !?
– Poate că nu va mai trece mult şi-i auzi şi această poreclă. Trebuie să mai aştept. Încă nu ai binemeritat-o“.
De unde rezultă că autorul înregistrase şi metaforele populare cu sens contrar adorării rolului benefic al plantelor – de materializare a răului pe care-l provoacă omului şi vieţuitoarelor în genere. (6)
Surprindem în apelul la supranumele metaforic al plantelor curiozitatea imen-să a autorului faţă de toate aspectele
folclorului, în care descoperea nu o
dată scântei geniale ce-i potenţau elanul artistic.
(1) Bazil Gruia, Sub altă zare a aceleiaşi prietenii, în Blaga inedit. Efigii documentare, II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 75. Faptul e reţinut ca moment biografic important şi de Ion Bălu în Viaţa lui Lucian Blaga, IV, Editura Libra, Bucureşti, 1999, p. 181.
(2) Cf. Îndrumător pentru culegerea, uscarea, păstrarea şi predarea plantelor medicinale, publicat de Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, Oficiul Ajutorului de Iarnă şi al Colectelor Sociale, Bucureşti, 1943, p. 105-110, V. Indice alfabetic al numirilor ştiinţifice şi româneşti ale plantelor.
(3) Cf. Plante medicinale valorificate prin Cooperaţia de consum, editată de Uniunea Centrală a Cooperaţilor de Consum „Centrocop“, Bucureşti, 1955, p. 182.
(4) Cf. Plante medicinale din flora spontană, editată de Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum, Bucureşti, 1962.
(5) Planta cu acest nume se regăseşte în indicele vol. citat anterior Plante medicinale din flora spontană, ed. cit., p. 151.
(6) Mai există, într-o poezie singulară În mănăstire de munte, o aluzie la invocarea multiplelor nume date cerului: „Lângă pereţi cu chipuri şi vedenii zilnic strig: Vai mie, aici am dat cerului o mie de nume şi nu l-am ajuns cu niciunul“. Dar acolo nu e vorba de metaforele de alint ale unor plante, de mărturisirea indirectă a dragostei şi de caracterizare a iubitei, ci de nume magice de orice natură, considerate că ar avea puterea să-l ridice pe om spre luminile Înaltului, asemenea vorbelor dumnezeieşti cu care a fost făcută lumea.