De când presa scrisa a intrat în colaps, scriitorii scriu din ce în ce mai putin publicistica. La drept vorbind, exceptând câteva reviste aflate la granita dintre politica si cultura, scriitorul a disparut cu totul din spatiul presei românesti. Disparitia lui din coloanele cotidianelor, proclamata drept inevitabila în urma cu un deceniu si jumatate – în numele gazetariei „anglo-saxone“ si al „informatiei“ – nu a dus însa la revirimentul asteptat al ziarelor si revistelor. În schimb, a vacantat un loc la masa dialogului social, dând politicianului iluzia ca el este detinatorul adevarului absolut în orice chestiune de interes public, inclusiv în materie de cultura sau învatamânt, iar gazetarilor, convingerea ca menirea lor este aceea de a se pronunta în legatura cu orice. Chiar si cu teme de care au auzit cu cinci minute înainte sau în legatura cu care nu au, de fapt, nici o pregatire. Scriitorilor le-a mai ramas spatiul confidential al revistelor literare, unde, încetul cu încetul, dupa efervescenta politica din anii ‘90, s-a revenit la actualitatea literara si la politica, mai nobila si altruista, a literaturii.
În spatiul tipografic mai putin zgomotos si mai temeinic al revistei „Cultura“, însa, se desfasoara de câtiva ani buni – de la reinventarea publicatiei, sub auspicii private – unul dintre cele mai impresionante exercitii gazetaresti din cultura româna de dupa al Doilea Razboi Mondial. Este vorba despre editorialele lui Augustin Buzura. Publicate în mod regulat, ele se constituie – pentru cine le-a urmarit constant, în paginile revistei sau pe situl ei de Internet –, saptamâna de saptamâna si an dupa an, într-una dintre cele mai profunde, în sensul etimologic al termenului, analize ale societatii românesti contemporane. Adica din ultimele doua decenii, dar cu proiectii permanente în deceniile anterioare, mergând pâna la întunecata perioada stalinista. O analiza radical diferita atât de cele din presa scrisa – subjugate de clipa, ignorând orizontul mai larg al Istoriei -, cât si de cele din austerele cercetari sociologice si economice, în care elementul uman este redus la cifre si statistici. O analiza în care, departe de a fi un „privitor ca la teatru“, scriitorul Augustin Buzura este, dupa sintagma lui Raymond Aron, un „spectator angajat“. Tocmai angajamentul, deopotriva sufletesc si intelectual, în dramele Cetatii constituie piatra de temelie pe care se sprijina textele romancierului, care le confera autoritatea morala si credibilitatea.
*
Opera publicistica a lui Augustin Buzura nu a fost si nu este un violon d’Ingres, ci un complement natural al celei literare. Aceasta, deoarece activitatea literara a scriitorului s-a alimentat de la bun început dintr-o experienta publicistica directa si sistematica. Se stie ca lui Augustin Buzura nu i s-a permis, la terminarea facultatii, sa practice profesia pentru care se pregatise, aceea de medic, deoarece regimul comunist considera specializarea pe care o urmase stralucit (psihanaliza) drept un produs al „decadentei“ burgheze. Nemaiputând lucra, în România comunista a anilor ’60, ca medic si cercetator stiintific, Buzura si-a gasit un debuseu firesc în literatura si publicistica. Afirmat înca din studentie în cadrul cenaclurilor literare clujene, scriitorul se va angaja într-o dubla cariera: de scriitor (debutând editorial în 1963, cu volumul de povestiri „Capul Bunei Sperante“) si de gazetar, devenind secretar general de redactie al revistei „Tribuna“, în paginile careia si debutase în literatura, cu câtiva ani în urma, în 1960.
Ce mi se pare interesant – caci va avea consecinte vizibile în opera de romancier a lui Augustin Buzura – este angajamentul sau publicistic. Nu în sensul în care ar fi dorit, atunci, propaganda de partid, care întelegea angajamentul ca pe o încolonare în „frontul ideologic“. Scriitorul, însa, într-un mod nespectaculos, dar eficient, a promovat un alt fel de angajament: acela în slujba adevarului si al valorilor fundamentale. Desi i-ar fi fost comod sa se transforme într-un gazetar „de birou“, convertind functia executiva într-o dulce sinecura, Augustin Buzura a preferat sa practice gazetaria autentica, sa mearga pe teren si sa vada cu ochii sai realitatea „constructiei socialismului“, de care facea atâta caz propaganda. Reportajele sale din anii ’70-’80, bunaoara, sunt un model de onestitate si insubordonare fata de comanda de partid. Cine crede ca scriitorul a denuntat dictatura comunista numai în romanele sale nu a citit nici macar volumul „Bloc-notes“ (1981), în care este antologata doar o parte din publicistica de pâna atunci a scriitorului. De-aici, din reportajele si interviurile realizate pentru „Tribuna“, s-a adunat de fapt materia dura, necomplezenta, a romanelor „Orgolii“ (1977) si „Vocile noptii“ (1978), dar mai ales a ciclului „Zidul mortii“, alcatuit din „Refugii“ (1984) si „Drumul cenusii“ (1988). Articolele i-au adus scriitorului tot atâtea neplaceri, cu cenzura si cu aparatul represiv, cât i-au adus si romanele, chiar daca primele erau publicate într-o revista de cultura, iar nu într-un cotidian politic. „Tribuna“ din perioada mandatului sau de secretar general de redactie era însa o publicatie de mare tiraj, difuzata în toata tara, astfel încât nemultumirea stârnita de reportajele si articolele prozatorului, la nivelul oficialitatilor culturale comuniste, atingea cote primejdioase pentru libertatea lui de expresie.
Radicalismul moral al lui Augustin Buzura, vizibil pe masura ce dictatura devenea tot mai apasatoare, s-a alimentat, asadar, atât din cultura sa umanista si medicala, cât si din aceasta experienta de teren a gazetarului, care l-a determinat sa depuna marturie despre adevarul acelei societati pe care propaganda de partid o prezenta drept cea mai buna si mai dreapta din lume. Buzura nu trebuie, în consecinta, vazut ca un scriitor livresc, în ciuda competentei psihanalitice, pe care o putem distinge în analiza sa, ori a limbajelor moderne ale prozei, pe care le decelam în textura narativa a romanelor sale. Originar din Maramures, dintr-o lume aspra si exigenta, scriitorul a fost un reporter de teren constiincios, atent la pliurile si interstitiile realitatii, ca si la factorul uman. Gazetarul Buzura, cu o sagacitate de detectiv, „vâneaza“ acele semne care depun marturie despre felul în care „constructia socialismului“, perfecta în forma si în declaratiile partidului, îl afecta nemijlocit pe cetatean, câteodata chiar la modul grotesc. Faptul ca, într-o presa comunista care lucra exclusiv cu clisee si oameni fictivi („omul nou“, nu?), gazetarul Augustin Buzura aducea situatii concrete si oameni în carne si oase a iritat si a atras atentia procurorilor ideologici asupra sa. De aceea, romanele sale erau întâmpinate, atunci când erau prezentate editurii, de adevarate procese de intentie din partea cerberilor ideologici, fapt care facea ca manuscrisele sale, cum am spus în alta parte, sa stea mai mult pe mesele cenzurii decât pe masa sa de lucru, în ciuda faptului ca Augustin Buzura scrie meticulos si-si lucreaza îndelung romanele.
Toate acestea se observa cu usurinta si în paginile cartii de fata, intitulata, semnificativ, „Nici vii, nici morti“. Chiar daca nu mai circula la fel de mult prin tara ca în anii 60-80, scriitorul nu scrie nici acum articole „de birou“. Priveste, ca noi toti, la televizor, citeste ziare si reviste, dar nu comenteaza realitatea de la înaltimea conceptelor. În consecinta, diagnosticele sale, desi severe, nu ne sunt niciodata nesuferite. Se simte ca spectatorul este, repet formula lui Raymond Aron, angajat. Suferinta sa morala pentru naravurile pe care le descopera, cu scalpelul analizei, ni-l apropie si îi confera credibilitate, chiar daca acum, în locul experientei de teren de altadata, reperul în raport cu care este evaluata realitatea este memoria unei vaste experiente de viata.
*
Publicistica lui Augustin Buzura are si o calitate aparte în raport cu publicistica altor scriitori contemporani, mai tineri sau mai vârstnici. Desi desfasurata în paginile unei reviste literare, ea nu este deloc „literara“, în sensul figurat al termenului. Adica nu abordeaza decât foarte rar teme strict literare, si, desi impecabil scrisa, nu îsi propune sa impresioneze prin efecte stilistice, prin mestesugul artistic în sine. Este o publicistica, în fond, riguroasa si tenace, de gazetar de vocatie, dublat de un moralist, amintind cumva de coplesitoarea publicistica politica a lui Ioan Slavici. Augustin Buzura nu se multumeste cu coaja evenimentelor, ci le despica fara ezitare, cu scalpelul gândirii analitice, si le expune miezul, spre luare-aminte. Textele sale sunt, ca orice editorial obisnuit, demonstratii, nu constructii poetice sau naratiuni cu poanta. Aceasta, deoarece Buzura este un scriitor pentru care adevarul exista, iar relativismul este acceptat numai în sfera tolerantei sociale, fara de care nu se poate convietui civilizat, si nicidecum în sfera morala.
Asta nu înseamna ca publicistica lui Augustin Buzura este un sector închis, fara legatura cu literatura sa de fictiune. Cine i-a citit romanele, dar si confesiunea din „Teroarea iluziei“ (2004), stie ca pentru acest scriitor, care descinde din Ardealul lui Slavici, Agârbiceanu si Rebreanu, adevarul este, cum spuneam, un imperativ, iar în spatele crizei politice si economice se ascunde, înca din perioada comunista, o grava criza morala. Românitatea s-a asezat rau din punct de vedere moral, de unde si succesiunea, parca nesfârsita, de crize în care traim, în ultimele sapte-opt decenii, ca si efemerul scurtelor perioade în care iluzia redresarii pune stapânire pe noi, azvârlindu-ne si mai adânc într-o noua criza (vezi, de pilda, chiar articolul inaugural al prezentului volum, „Crize si crizati“: „Am intrat, iata, în ultimul an din cei douazeci pomeniti de «oracolul din Damaroaia». Se vede limpede ca n-a avut dreptate. Din pacate, vor mai trece înca niste ani pâna vom ajunge unde ar fi trebuit sa fim acum. Începem, asadar, anul exact cum l-am si sfârsit: în plina demagogie. O colectie de promisiuni si justificari pe care orice gazetar ar fi putut s-o scrie pe coltul mesei, între doua cafele, s-ar chema program de guvernare“). Anumite reflexe (i)morale, instaurate de comunism si agravate de laxitatea noastra axiologica, de îngaduinta care, la noi, depaseste marginile tolerantei si devine complicitate cu intolerabilul, în loc sa fie diagnosticate si tratate cum se cuvine dupa 1989, si-au gasit, dimpotriva, un larg câmp de manifestare. Maturând încetul cu încetul, de pe scena sociala, virtuti ca bunul-simt, cumpatarea, respectul fata de valori (considerate desuete sau de-a dreptul „expirate“), noul om nou postcomunist a devenit o realitate. Citez din articolul „Desantul stalinist si desantul globalist“: „Crimele vechilor activisti comunisti au fost cât de cât evaluate, pe când ale anticomunistilor de azi îsi asteapta rândul si nu am nici o îndoiala ca sunt mult mai grave, mai numeroase. Si de neiertat. Am prea multe argumente în sprijinul ideii ca acestia stiu foarte bine ce fac si ca nu prostia îi mâna în lupta, ci ura, nerusinarea si lipsa de caracter. Caci au atentat la fibra intima a fiintei nationale desfiintând si comasând mai bine de doua mii de scoli, lasând fara instructie peste 350 de mii de copii, eliminând din carti tot ce leaga un popor de traditie si de drumul lui prin istorie. Au desfiintat spitale, ajutoare de orice fel, condamnând la moarte nu numai sutele de mii de bolnavi, nu numai cancerosii si bolnavii cronici, ci vârsta ultima, prin saracie si umilinta. Si înca ceva: 48% din populatia României traieste la tara, dar copiii celor ce alaltaieri se chemau tarani, ieri colectivisti iar azi fermieri, nu au nici o sansa sa urmeze studii înalte, desi marea majoritate a oamenilor nostri de valoare sunt fii sau nepoti de tarani“.
Asa cum continuitatea între „Drumul cenusii“, aparut în 1988, si „Recviem pentru nebuni si bestii“, din 1999, este evidenta, se poate distinge o remarcabila continuitate si între articolele de dinainte de ’89 si cele din ultimii ani. Omul nou la care visa propaganda comunista s-a nascut, paradoxal, ca nou Om nou, în plina democratie. El constituie, inevitabil, subiectul principal al editorialelor lui Augustin Buzura, scriitor pentru care nici arta, nici publicistica nu exista în afara problematicii umane, în afara a ceea ce Marin Preda numea „blestematele chestiuni insolubile“. Articolele scriitorului, ca si romanele sale, se refera la om si la dilemele sale, la om si la slabiciunile sale, la om si la sansele sale de redemptiune.
Asta nu înseamna ca avem de-a face cu o publicistica bazata pe „personalitati“ (cum spuneau cei de la începutul secolului trecut), adica pe o abordare a istoriei recente din perspectiva persoanelor care, la un moment dat, ocupând varii functii, au dat iluzia ca o si reprezinta. Pe cât de bun este prozatorul Augustin Buzura în a crea personaje memorabile – de la doctorul Cristian la Helgomar David –, pe atât de precaut este gazetarul sa nu cada în boala dintotdeauna a presei noastre, si anume personalizarea excesiva, aberanta, a vietii publice. Personalizare din care se nutreste atât atmosfera irespirabila, de mahala, a politicii românesti, cât si la fel de primejdioasa mistica a „omului providential“.
Desi exista, evident, si asemenea personaje malefice, care pun stapânire, într-un mod neverosimil, pe subconstientul national si mâna întreaga natiune în prapastie. Întrucât a scris despre asemenea personaje si înainte de ’89, când multi dintre „democratii“ de azi taceau… intens, Augustin Buzura si-a câstigat dreptul de a scrie liber si despre cei de azi. Fara a face, totusi, din ei o obsesie. De fapt, transformând asemenea personalitati publice în personaje, scriitorul le ofera cititorilor sansa de a se elibera de sub tirania carismei lor malefice, iar societatii, ocazia de a-i contempla „la rece“, asa cum sunt, decupati din haloul propagandistic creat în jurul lor de catre media. Diferenta dintre romancier si gazetar, la capitolul personajelor cu care opereaza, este însa imensa: daca romancierul îsi iubeste toate personajele, indiferent de conditia lor morala, iar romanul este (si) povestea îndragostirii lui de ele, gazetarul le configureaza fara placere, ca un exercitiu de des-demonizare, ca un ritual de exorcizare, la care se supune din considerente etice. Caci numai cineva eliberat de patimi personale poate analiza introspectiv patimile altora si pe cele ale întregii natiuni.
Absenta placerii, atunci când se întâlneste cu acesti bolnavi (moral) care ne guverneaza, este indusa si de fibra spirituala ardeleana a autorului. Desi scrie despre vesnicele noastre crize morale si culturale, Augustin Buzura nu este un „crizist“. Cine l-a vazut vorbind, în public sau la televizor, a remarcat cu usurinta, pe chipul sau, suferinta fizica pe care i-o provoaca aceste permanente decupaje în neajunsurile fiintei noastre nationale. Scriitorului nu-i place sa fie un profet al dezastrelor, iar dovada o constituie tocmai neobosita sa activitate publicistica. Acesta este semnul indubitabil ca Augustin Buzura crede atât în posibilitatea recuperarii bolnavului social, cât si în utilitatea muncii sale de diagnostician. În ciuda suferintei pe care i-o produc incursiunile hebdomadare în bolgiile morale ale prezentului, el continua neabatut exercitiul, convins, cum afirmam la început, ca adevarul exista si, de vreme ce exista, va si iesi la lumina. Un exercitiu practicat nu în sine, de dragul esteticii profetismului dezabuzat, ci sub imperativul devotamentului fata de cultura careia îi apartine si fata de poporul din care face parte.
*
Caci lui Augustin Buzura nu-i este rusine de aceste concepte care, azi, sunt privite de o buna parte dintre intelectualii români cu suspiciune, daca nu chiar cu ostilitate: natiune, national, popor, identitate nationala, patriotism. Vad în asta, pe de-o parte, un semn de continuitate cu valorile pe care le-a profesat pâna în 1989 (când aceste concepte erau adulterate prin excesul de întrebuintare), iar pe de alta, o dovada elocventa a apartenentei scriitorului la nobila paradigma culturala inaugurata, la noi, de Scoala Ardeleana.
Caci opera lui Buzura este animata de aceleasi idealuri si, în plina modernitate, merge pe aceeasi „cale regala“ a culturii, inaugurata de marii înaintasi de la Blaj. Scriitorul nu este un „crizist“ întrucât crede în posibilitatea emanciparii natiunii prin educatie, în resursele ei umane remarcabile, în sansa pe care cultura si rigoarea morala ne-o pot oferi. Culpa morala în care ne balacim iresponsabil, dupa cinci decenii de totalitarism si dupa ce am ratat experienta libertatii, nu este definitiva: ca orice culpa, se poate ispasi prin marturisire – adica prin recunoasterea faptului ca drumul pe care mergem este gresit – si cainta – într-un limbaj mai putin teologal, prin a nu mai repeta greseala. Angajarea, credinta în functia formativa a cuvântului scris, convingerea ca presa poate contribui la emanciparea prin educatie a natiunii: toate acestea sunt – o stim cu totii – idealurile pe care Scoala Ardeleana le-a introdus si promovat în cultura româna.
Ceea ce nu înseamna ca Augustin Buzura este un traditionalist (cum nu ma îndoiesc ca le-ar conveni unora sa îl eticheteze). În acelasi spirit vizionar al iluminismului ardelean, el distinge cu precizie între traditie si traditionalism, între apelul la un tezaur cultural acumulat în timp si închistarea într-un trecut mort. Tocmai pentru ca îsi cunoaste în profunzime radacinile spirituale, prozatorul are încredere în viitor si este nemultumit atunci când acest viitor este periclitat de greselile prezentului. Tocmai pentru ca stie exact ce au reprezentat personalitatile exponentiale din istoria noastra (amarâta, dar nu nedemna!), este revoltat atunci când, având toate conditiile, ne ratam prezentul, creditând oameni relativi în posturi de mare raspundere. Si tocmai pentru ca stie ce resursa formidabila a reprezentat cultura în devenirea natiunii noastre, nu abandoneaza cultura nici macar atunci când, dinspre guvernanti, adie un vânt de dispret pentru scriitori si intelectuali, pentru medici si profesori, si în general pentru toti cei care traiesc din munca lor. Buzura scrie – romane si editoriale – pentru ca stie si crede cu tarie ca scrisul sau contribuie la mai-binele natiunii si, daca nu poate opri Raul cu un editorial, poate contribui prin rândurile sale la construirea unui viitor mai curat. Nu întâmplator, în articolele sale cele mai recente, aflate la finalul volumului de fata, revine încrederea sa în tineretul României. O încredere autentica, ne-demagogica, într-un viitor românesc pe care tinerii îl pot construi daca învata sa evite greselile prezentului si daca se întorc la valorile si institutiile pe care, începând cu Scoala Ardeleana, s-a construit România moderna. O încredere bazata, spre deosebire de apelul demagogic la „tânara generatie“, al politicienilor, pe cunoasterea personala a foarte multor tineri de exceptie ai României de azi, unii ramasi în tara, altii plecati deja în Occident, în cautarea unui destin mai clement.
Publicistica lui Augustin Buzura este, de altfel, profund educativa. Îmi spun adesea, citindu-i editorialele, ca, daca as fi om de stat în România ultimilor ani, n-as putea lua decizii fara a-l citi pe Buzura. Caci articolele sale nu se multumesc sa indice, precis si dezinvolt, greselile. Ele ofera si solutii, ca si întregul spectacol formativ al unei scoli de gândire publica. Apropii adesea, toutes proportions gardées, textele sale de „Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie“, iar adunarea lor între copertele acestui volum întareste si mai mult analogia. Fara emfaza, „Nici vii, nici morti“ ar trebui sa constituie bibliografie obligatorie pentru cursurile scolilor politice ale tuturor partidelor noastre, fie si numai pentru faptul ca gândirea lui Buzura este nepartizana, pe deasupra intereselor individuale si a logicii de gasca, omniprezente, cel putin deocamdata, în clasa noastra politica. Buzura stie sa fie national, fara a fi sovin, si drept, fara a deveni intolerant. Patriotismul sau este autentic, pentru ca se exprima prin ceea ce scriitorul daruieste natiunii noastre – si a daruit nu numai o opera, ci si propria sanatate –, iar nu pe rasplata „jertfei patriotice“, ca în cazul altora.
Vorbeam mai înainte de tenacitate. Daca tot l-am plasat pe autor – si cred ca nu se simte lezat de aceasta asertiune – în paradigma spirituala a Scolii Ardelene, se cuvine sa detaliez si observatia ca o asemenea tenacitate, o asemenea urmarire sistematica a unor valori fundamentale, am mai întâlnit doar în publicistica politica a lui Ioan Slavici. Cu care Buzura mai are în comun implacabila logica a bunului-simt si convingerea nestramutata ca, în ciuda scaderilor prezentului (si a subsecventei exasperari a gazetarului), românitatea are un viitor. Sau, cum spunea junimistul, ca Dumnezeu a avut ceva în minte, atunci când l-a pus pe Traian sa stramute în Dacia milionul de colonisti romani care aveau sa dea nastere poporului român. Credinta nestramutata în dreptul românilor si în sansa lor de a-si croi un drum mai bun, mai senin, anima fiecare rând din articolele lui Augustin Buzura. Cine nu vede asta, în spatele deconstructiei simulacrelor prezentului, sufera de o vinovata cecitate.
*
Împreuna, publicistica si proza lui Augustin Buzura alcatuiesc un tot armonios. Publicistica nu explica, desigur, proza, dupa cum nici proza nu alimenteaza literar articolele. Ele trebuie vazute oglindindu-se reciproc, ca doua structuri paralele, care se sprijina pe convingerea autorului lor ca, fara curatenie morala, fara sinceritate, fara bun-simt, cultura reprezinta doar o podoaba destul de subtire si de transparenta, defel indispensabila. Iar viata publica, doar o colectie de instincte joase si de scene de mahala. Redemptiunea este oricând posibila, dar numai prin recursul la adevar. „Nici vii, nici morti“ este, în consecinta, un exercitiu dureros al adevarului rostit saptamânal si, totodata, un îndemn la sinceritate, vorba lui Maiorescu, în toate: în scoala, în politica, în cultura. Formele fara fond, ne atrage atentia romancierul, nu sunt un fenomen revolut: ele revin în actualitate, ca un cosmar, ori de câte ori pretentia ia locul realitatii. O natiune nu se poate dezvolta prin forme fara fond, iar umplerea formelor cu fondul apt sa le dea viata nu se face la întâmplare, pe principiul „pica para malaiata“. Articolele reunite în acest volum atrag atentia asupra pretentiei aberante a celor care ne conduc, de a crea un viitor alcatuit nu pe baza programelor competente si responsabile, ci a formulelor demagogice care tin loc, mai nou, de gândire si viziune politica.
Poate parea un semn de ardeleneasca pedanterie, acest apel la rigoare si consecventa. Nu pot aduce, în apararea „pedanteriei ardelenesti“, decât exemplul marilor natiuni ale Europei: nici una din acestea nu s-a dezvoltat fara idei clare, rationale, organic îmbinate în proiecte pe care, în momente de cumpana, politicienii lor le-au formulat si, poate mai mult decât atât, le-au pus în opera la modul consecvent si sistematic. La noi, întâlnim prea des aflarea în treaba si datul din gura, si e de la sine înteles ca aceste stramosesti metode de lucru nu îsi afla în Augustin Buzura un suporter…
Celor care vor gasi lectura prea sumbra le spun ca, daca dorim sa iesim din fundatura istorica în care ne-a aruncat ratarea libertatii, trebuie sa digeram si asemenea medicamente amare. Complezenta nu a creat niciodata altceva decât complezente, iar din complezente nu se alcatuieste un viitor, ci doar o fantosa a acestuia. Franchetea este, în cazul lui Augustin Buzura, forma sub care se manifesta respectul scriitorului fata de cititorul sau.
Închei, convins fiind ca nu am epuizat semnificatiile unei opere publicistice care, asemenea modelelor cu care am asociat-o, nu va putea fi evaluata în toata amplitudinea ei decât mult mai târziu. Oricum, faptul ca textele din aceasta carte îndeamna la o repetata relectura – total neobisnuita pentru textul publicistic propriu-zis – vorbeste de la sine despre încarcatura lor etica si culturala.
(Prefata la volumul
„Nici vii, nici morti“, în curs de aparitie)