Le notti di Cabiria (Nopțile Cabiriei) prin ochii tinerilor de azi
Articol de Maria Mihaela Mușat,
anul I (jurnalism), Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București
Regizorii din perioada neorealismului italian se concentrau pe poveștile clasei muncitoare. Într-o manieră sumbru-apăsătoare, ei descriau realitatea cotidiană a celor uitați în marile filme hollywoodiene.
În „Nopțile Cabiriei”, Federico Fellini pune în prim-plan viața unei femei ce „face trotuarul” în Roma. Apărut în 1957, filmul îi are ca protagoniști pe Giulietta Masina (în rolul Cabiriei), François Périer (Oscar), Franco Fabrizi (Giorgio), Franca Marzi (Wanda) și Amedeo Nazzari (Alberto Lazzari). Spectatorul trăiește alături de Cabiria câteva zile din viața acesteia. O viață marcată de prejudecăți, care vin odată cu meseria ei, de trădări și de dorința constantă de a evada din realitatea-i plină de deznădejde.
Filmul începe cu ceea ce părea a fi o poveste de dragoste: doi îndrăgostiți, Cabiria și Giorgio, care se aleargă și îmbrățișează prin natură. Această iluzie este rapid spulberată de trădarea lui Giorgio, care-și împinge „iubita” într-un râu pentru a-i fura banii. Cabiria este salvată de niște băieți aflați la scăldat și se întoarce grăbită în casa ei de la periferia extremă a Romei, convinsă că acolo o așteaptă Giorgio. La început îi este imposibil să conceapă că a fost trădată doar pentru bani, însă se resemnează rapid cu ideea și viața își reia cursul normal. Vocea rațiunii, cea care înțelege egoismele și meschinăriile oamenilor, este Wanda, prietena Cabiriei. Ea rămâne constant ancorată în realitate, nu își permite să viseze la mai mult și încearcă permanent să o avertizeze pe Cabiria despre viața ei tragică și pericolele ce-o pândesc.
Mânată de curiozitate și din dorința de a s-și salva viața, Cabiria experimentează totul din plin. Prin ochii ei vedem cum trăiesc cei mai bogați, dar și cei mai săraci din Roma. Suntem purtați din vila unui actor faimos în grotele în care dorm oamenii fără casă. Ea este convinsă, încă de la început, că o duce mai bine decât alții, încearcă să-și spună că e mulțumită cu ce are, dar în același timp, participă ritualuri religioase cu speranța că o minune o va scoate din mizeria-i chinuitoare. Minunea pentru care s-a rugat, alături de cei mai deznădăjduiți oameni din Roma, pare că apare după câteva zile, când Cabiria îl întâlnește pe Oscar și se îndrăgostește din nou. Aceasta poveste de iubire se dovedește a fi din nou doar o iluzie.
Momentul care m-a impresionat cel mai mult, și posibil cea mai tristă secvență din film, a fost spectacolul de hipnoză. Pe parcursul filmului o vedem pe protagonistă determinată să-și schimbe viața, însă abia în aceasta secvență înțelegem adevărata viziune și dorință a Cabiriei. Ea este în căutarea iubirii adevărate, dar nu numai de dragul iubirii.
Pentru ea salvarea poate veni doar printr-un bărbat, iar aceasta realitate nu e doar ai ei. Într-o perioada în care pe TikTok statutul de „tradwife” este un trend și o nouă dorință a generației tinere, povestea Cabiriei te îndeamnă sa te întrebi de ce? E ușor să intuiești cum a arătat tinerețea Cabiriei, care erau modelele ei sociale, mai ales dacă te raportezi la perioada în care se petrece acțiunea filmului. Pentru ea, atunci, salvarea era într-adevăr căsătoria.
Dar de ce o văd pe Cabiria și astăzi? Și de ce rezonez așa de mult cu ea? Suntem învățate de mici să dorim iubirea unui bărbat, a unui prinț pe cal alb, iar pentru unele femei cea mai tragică soartă este să sfârșească singure. Așa că aleg să facă compromisuri.
E ușor pentru Oscar să spună că preferă să fie singur, decât să facă compromisuri. E ușor pentru el sa o uite pe Cabiria. Însă pentru ea logodna cu el a fost, oricât de puțin a durat, întreaga ei existență. Când îl cunoaște, filmul devine pentru câteva minute un romance idealizat: doi îndrăgostiți pe care soarta i-a adus împreună. Ca spectator vrei să crezi această poveste de dragoste, dar în același timp simți că ceva este greșit, îți este imposibil să ai încredre în Oscar. Filmul începe cu o trădare: un bărbat profită de naivitatea și inocența unei femei. De ce ar fi diferit de data asta?
În asta stă de fapt tragedia scenei de hipnoză: momentul în care Cabiria este vulnerabilă este și momentul în care aceasta devine pradă. Pentru câteva minute, ea lăsa jos scutul pe care i-l vedem în tot filmul, atitudinea defensivă, tonul asertiv. Și atunci înțelegem de ce ea se comporta astfel, de ce dădea impresia că îi e indiferent dacă un actor faimos o place sau nu sau dacă Giorgio se mai întoarce sau nu. Afișarea indiferenței era mecanismul ei de apărare. Pentru ea hipnoza nu se încheie odată cu spectacolul. Cabiria continuă să fie hipnotizată, deziluzionată de promisiunea unei vieți stabile, trăită alături de cineva care o iubește.
În Cabiria vedem cele două extreme ale experienței unei femei. Vedem o femeie care nu poate avea încredere în niciun bărbat; iar apoi vedem ce i se poate întâmpla atunci când dă peste „Nice Guy”. Și totuși, care este soluția? În final Cabiria zâmbește pentru că viața merge înainte, ma la vita continua, cum spune titlul piesei care încheie coloana sonoră – celebrul Nino Rota a compus muzica acestui film – a peliculei lui Fellini.
Nu știm dacă ea va mai avea încredere în bărbați, dacă se va mai lăsa păcălită, însă eu vreau să cred ca acel zâmbet este soluția. Singurul mod în care putem fi fericite, singure sau împreună cu cineva, este să fim noi însene prințul pe cal alb.
