Într-o săptămână a vânzărilor de milioane la Art Basel, două dintre cele mai discrete momente relevante pentru scena românească au apărut la standurile a două galerii de top.
La standul David Zwirner, printre lucrări de Luc Tuymans, Elizabeth Peyton și Josef Albers, două tablouri noi ale pictorului clujean Victor Man au atras atenția colecționarilor. Unul dintre ele s-a vândut pentru un milion de euro. Artistul, în vârstă de 51 de ani, locuiește și lucrează în Europa, pictează lent, pe formate mici și medii, în tonuri sumbre și cu subiecte care refuză să se explice singure. Figuri umbrite, fragmente de corp, obiecte cu genealogie literară și religioasă, o paletă care evocă vechii maeștri olandezi și flamanzi. Lucrările prezentate la Basel, „Reclining Maiden (Prelude of Equinox)” (2025–2026) și „Transfiguration (Cassa Oscura)” (2025–2026), ambele realizate în ulei pe suport rigid sau pânză, sunt reprezentative pentru o practică pe care criticul Rory Mitchell a descris-o drept una care operează cu „o ambivalență visătoare, plină de poezie”.
Prezența lui Victor Man la standul David Zwirner nu este întâmplătoare. Galeria l-a preluat în reprezentare în octombrie 2024, un semnal important, având în vedere că Zwirner reprezintă un număr limitat de artiști. Din portofoliul galeriei fac parte Gerhard Richter, Yayoi Kusama, Luc Tuymans și Wolfgang Tillmans. În toamna lui 2025, Man a deschis la Londra expoziția personală „The Absence That We Are”, iar lucrările sale sunt deja în colecțiile Centre Pompidou din Paris, Tate, LACMA, SFMOMA și Pinault Collection. În 2023, un tablou al său s-a vândut la Christie’s Londra pentru de 17 ori peste estimarea inițială. Vânzarea de un milion de euro de la Basel confirmă ceea ce piața arăta deja de câțiva ani: Victor Man nu mai este un pariu, ci o certitudine.
La standul Thaddaeus Ropac, un alt pictor clujean din aceeași generație, Adrian Ghenie, a fost prezent cu două lucrări noi. „Study for The Morning Walk” (2026) s-a vândut pentru 200.000 de euro, iar „Self-Portrait with Paintbrush” (2026) pentru 100.000 de euro. Ambele fac parte din practica recentă a unui artist ale cărui lucrări au atins, în ultimii ani, prețuri de ordinul milioanelor de lire sterline la licitațiile internaționale.
O a treia prezență din România la Basel 2026 a fost Galeria Plan B, cu sedii în Cluj-Napoca și Berlin. Fondată în 2005 de Mihai Pop și Adrian Ghenie, galeria a avut un rol important în introducerea picturii românești pe scena internațională. Plan B a expus în secțiunea principală, alături de Gagosian, Zwirner și Pace, cu artiști din programul său, printre care Ciprian Mureșan și Șerban Savu. Galeria nu a făcut publice vânzările.
Trei prezențe românești la Basel 2026 — o confirmare discretă, dar precisă, a locului pe care arta din Cluj și-a câștigat în circuitul global.
Ediția a 55-a: cifre, atmosferă, mize
Art Basel 2026 s-a desfășurat între 16–21 iunie la Messe Basel, reunind 290 de galerii din 43 de țări și lucrări semnate de peste 4.000 de artiști. Cei aproximativ 90.000 de vizitatori au venit dintr-o lume a artei care, după câțiva ani de recalibrare post-pandemică, pare să fi intrat într-un ritm mai stabil. Raportul Art Basel/UBS din 2026 consemnează o creștere de 4% a pieței globale în 2025, până la 59,6 miliarde de dolari — o revenire față de scăderea din 2022–2023, dar încă departe de euforia vârfurilor recente.
Publicul a fost preponderent european. Colecționarii americani și asiatici au fost mai puțin prezenți decât în edițiile anterioare, o tendință observată de mai multe sezoane, de când Art Basel Paris a devenit o alternativă credibilă pentru cei care nu mai traversează Atlanticul sau Pacificul exclusiv pentru Basel. Printre participanți s-au numărat directori și curatori ai unor instituții majore: Michelle Kuo de la MoMA, Scott Rothkopf de la Whitney Museum, Jessica Morgan de la Dia Art Foundation și Cecilia Alemani, recent anunțată curatoare a Bienalei de la Taipei din 2027.
Tonul general a fost de optimism calibrat. „Energia târgului este alertă, cu un angajament puternic față de lucrările importante pe care le prezentăm”, a spus Millicent Wilner, directoarea generală a galeriei Gagosian. Fabrizio Padovani, de la P420 Bologna, a fost mai direct: „Târgul a fost incredibil de dinamic încă din primele ore.” În schimb, Guy Rusha, de la Rusha & Co. Los Angeles, a formulat o observație mai nuanțată: „Această ediție este fie o continuare, fie o confruntare cu realitatea, în funcție de poziția din care o privești.”
Ediția a introdus Basel Exclusive — o inițiativă prin care galeriile au rezervat lucrări importante pentru debutul lor strict la târg, fără previzualizare digitală, cu scopul de a restabili primatul experienței directe în fața tranzacției online. Rezultatele au fost mixte: nu toate galeriile au respectat în mod strict cadrul propus, iar unii observatori au văzut inițiativa mai degrabă ca instrument de marketing decât ca schimbare structurală. Unde a funcționat — la Almine Rech, Zwirner, Sprüth Magers sau Pace — a generat vânzări notabile și a produs acel moment de descoperire în prezență fizică urmărit de organizatori.
Dincolo de secțiunea principală, ediția a inclus două comisii publice majore ale câștigătorilor primei ediții Art Basel Awards, acordate în decembrie 2025 la Art Basel Miami Beach. Nairy Baghramian a instalat „Modèle vivant (S’empilant)” (2026), o sculptură biomorfică din aluminiu lăcuit amplasată pe Messeplatz (imaginea de deschidere a acestui articol), iar Ibrahim Mahama a intervenit în Münsterplatz — piața din fața catedralei gotice — cu „The God of Small Things” (2026), o instalație realizată din cauciuc provenit dintr-o fostă fabrică ghaneză postindependență. Pe 18 iunie, în sala de ședințe a primăriei Basel, a avut loc ceremonia Medaliaților ediției 2026, cu 33 de laureați din nouă categorii, iar tot atunci a fost anunțat primul Gallery Legacy Award, acordat Galeriei Paula Cooper din New York, fondată în 1968.
Hockney: un târg sub semnul unei absențe
Dacă o singură absență a marcat atmosfera acestei ediții Art Basel, aceea a fost David Hockney. Artistul britanic a murit pe 11 iunie 2026, la vârsta de 88 de ani, cu mai puțin de două săptămâni înainte de deschiderea târgului. Fără să existe un omagiu oficial, lucrările lui au apărut simultan în standurile mai multor galerii importante, transformând târgul într-o retrospectivă discretă și neplanificată.
Cea mai importantă tranzacție a fost raportată de GRAY, care a vândut „Studio Interior #2″ (2014), reprezentând atelierul artistului din Los Angeles, pentru 8,5 milioane de dolari. Tot acolo, un peisaj din Yorkshire, realizat în 2011, și-a găsit cumpărător la 650.000 de dolari. Galerie Lelong & Co. a vândut, prin Basel Exclusive, o altă lucrare Hockney pentru aproximativ un milion de euro, iar Pace Gallery a confirmat, la rândul ei, vânzarea unei lucrări, fără a face public prețul.
Mai mult decât nivelul tranzacțiilor, a contat frecvența aparițiilor. Hockney părea prezent peste tot: în ofertele galeriilor blue-chip, în discuțiile colecționarilor și în listele de vânzări. În mod paradoxal, dispariția sa nu a produs o explozie speculativă a prețurilor. A confirmat, mai degrabă, statutul unui artist intrat definitiv în canon. În cazul unui artist de această anvergură, moartea nu schimbă radical cotațiile — le stabilizează și conferă lucrărilor o nouă încărcătură simbolică. Fiecare apariție devine, inevitabil, și o ultimă întâlnire cu o operă încheiată.
Vânzările mari: de la Picasso la Twombly
Cea mai scumpă vânzare a săptămânii a aparținut galeriei Hauser & Wirth: „Le peintre et son modèle dans un paysage” (1963) de Pablo Picasso, oferit pentru 35 de milioane de dolari și devenit astfel cea mai mare tranzacție raportată la această ediție. Până la ora 16:00, în prima zi de preview, galeria anunțase vânzarea a 35 de lucrări. Printre acestea s-au numărat „Abstraktes Bild (940-7)” (2015) de Gerhard Richter, pentru 20 de milioane de dolari, „On Returning from Tonnicoda” (1973) de Cy Twombly, pentru 5 milioane de dolari, „Sperlonga Drawing” (1959), tot de Twombly, pentru 2,5 milioane de dolari, și „Les Fleurs” (2009) de Louise Bourgeois, pentru aceeași sumă.
Tot la Hauser & Wirth, „The Courtyard” (1946) de Philip Guston a fost prezentată în cadrul Basel Exclusive, la un preț nedivulgat. Lucrarea a atras atenția colecționarilor, în condițiile în care Guston rămâne una dintre cele mai discutate figuri ale artei americane postbelice.
Gagosian a marcat prima oră a preview-ului prin vânzarea tabloului „No title” (1984) de Willem de Kooning pentru o sumă „de ordinul a opt cifre”, către o colecție privată din Asia.
Thaddaeus Ropac a raportat vânzări de aproape 9 milioane de dolari încă din prima oră. Printre acestea s-au aflat un Pierre Soulages din 1954, vândut cu peste 3 milioane de dolari, o Helen Frankenthaler la un preț comparabil și un Lucio Fontana pentru 2 milioane de dolari. Alte tranzacții importante au inclus „Larry No. 1” (1974) de Alex Katz, pentru 1,6 milioane de dolari, „Ach, Mädchen grün” (2010) de Georg Baselitz, pentru 1,36 milioane de euro, și „Same Time Piece (Galvanic Suite)” (1990) de Robert Rauschenberg, pentru 950.000 de dolari.
Almine Rech a vândut, prin Basel Exclusive, tabloul „Satyre, Pan et nymphe” (1938) de Pablo Picasso pentru un preț cuprins între 6 și 6,5 milioane de dolari. Galeria a mai raportat vânzări importante ale unor lucrări de Serge Poliakoff, între 678.000 și 791.000 de euro, și Martha Jungwirth, între 622.000 și 678.000 de euro, doi artiști aflați într-un proces vizibil de consolidare pe piața internațională.
La Sprüth Magers, cea mai importantă tranzacție a fost „Homage to the Square: Between 2 Scarlets” (1962) de Josef Albers, vândut pentru 2,83 milioane de dolari unei colecții private din Statele Unite.
David Zwirner și piața primară
Dincolo de Victor Man, standul David Zwirner a oferit unele dintre cele mai interesante vânzări de piață primară ale săptămânii. Galeria a vândut prin Basel Exclusive „Transmission (E, rose)” (2026) de Elizabeth Peyton — pictoriță americană cunoscută pentru portretele intime ale prietenilor și figurilor culturale — pentru 1,2 milioane de dolari. Lucrarea a fost păstrată pentru un debut exclusiv la târg, fără previzualizare digitală, mizând pe contactul direct cu colecționarii.
O instalație de Isa Genzken, prezentată în secțiunea Unlimited, a fost achiziționată de un muzeu european pentru 1,36 milioane de dolari, una dintre puținele achiziții instituționale raportate la această ediție. Într-un context dominat de cumpărători privați, tranzacția a avut o greutate aparte. Genzken, una dintre cele mai influente sculptorițe germane contemporane, a fost una dintre prezențele centrale ale secțiunii.
Luc Tuymans, unul dintre cei mai importanți pictori europeni în activitate, a vândut o lucrare nouă pentru 800.000 de dolari. Faptul că Victor Man a fost prezent în același stand, alături de Tuymans, Peyton și Genzken, spune mai mult despre poziționarea sa în cadrul galeriei decât suma obținută.
Galeria a raportat și vânzări pe piața secundară pentru lucrări de Joan Mitchell, Yayoi Kusama, Jean-Michel Basquiat, Cy Twombly și Richard Serra, fără a face publice prețurile.
David Zwirner a comentat schimbarea de climat din piața artei contemporane: „Energia speculativă din piața tânără a dispărut. E o veste bună. Dar interesul pentru artiștii noștri relativ mai tineri este în creștere.”
Declarația rezumă o mutație mai amplă: mai puțină febră speculativă, mai mult interes pentru artiști deja validați și susținuți pe termen lung de galerii majore.
White Cube, Pace, sectorul emergent
White Cube a pariat pe Lynne Drexler — o pictoriță americană născută în 1928, moartă în 1999, care a petrecut ultimele două decenii din viață pictând în izolare pe insula Monhegan din Maine, aproape complet ignorată de piață. Redescoperirea ei a început în 2022, când prețurile la licitație au explodat de la câteva zeci de mii la peste un milion de dolari per lucrare. La Basel 2026, White Cube a vândut o lucrare din 1960 la 2,5 milioane de dolari — o confirmare că Drexler nu mai e o descoperire speculativă, ci un nume consolidat. O retrospectivă majoră programată în 2026 la Muscarelle Museum of Art din Williamsburg, Virginia, urmează să îi cimenteze locul în istoria artei americane postbelice.
Tracey Emin a vândut două lucrări: „Knowing My Enemy” (2002), prezentată în Unlimited, pentru 1,25 milioane de lire, și „Where is Home” (2017), pentru 953.000 de dolari.
Pace Gallery a anunțat vânzarea a două ediții ale sculpturii „Power Tower” (2019) de Lynda Benglis, fiecare pentru 1,4 milioane de dolari — un moment bine ales, dat fiind că artista va face obiectul unei ample retrospective la Kunstmuseum Basel în martie 2027. Tot la Pace, o lucrare de Lee Ufan s-a vândut cu 1,05 milioane de dolari și una de Robert Longo cu 750.000 de dolari.
În sectoarele dedicate artei emergente — Statements și Premiere — câteva standuri au vândut complet încă din prima zi. Blue Velvet, o galerie care debuta la Statements cu o prezentare solo a artistei Mónica Mays, a plecat cu toate lucrările vândute — unul dintre semnalele că, dincolo de milioanele din secțiunea principală, există un interes real și pentru arta mai recentă, mai puțin consacrată.
Ce confirmă Basel 2026
Wendy Olsoff, cofondatoarea galeriei PPOW, a sintetizat starea pieței: „În sfârșit se simte că piața de artă găsește un teren mai stabil, cu colecționari care caută dincolo de tendințe și speculație și achiziționează lucrări care se confruntă serios cu idei ce reflectă momentul prezent. Galeriile care au susținut constant voci diverse cu convingere sunt și ele recompensate.”
Basel 2026 a funcționat pe criterii mai riguroase decât în anii de euforie speculativă din 2021–2022. Raportul Art Basel/UBS consemnează o creștere de 4% a pieței globale în 2025, dar cifrele brute spun mai puțin decât structura tranzacțiilor: colecționarii au cumpărat cu mai multă deliberare, galeriile au renunțat la gesturile speculative și au mizat pe soliditate. „Energia speculativă din piața tânără a dispărut”, a spus David Zwirner. „E o veste bună.” Haily Widrig, fondatoarea Art Partners Advisory, a observat că piața s-a polarizat: lucrări de peste 2 milioane de dolari sau sub 150.000 — mijlocul a rămas cel mai dificil de plasat.
Contează istoria expozițională a unui artist, prezența lui în colecții instituționale, coerența practicii de-a lungul timpului. Exact aceste criterii explică de ce Lynne Drexler — ignorată decenii întregi — ajunge acum la 2,5 milioane la White Cube. Și de ce Lynda Benglis, cu o retrospectivă instituțională anunțată, vinde două ediții de sculptură la 1,4 milioane bucata. Piața recompensează legitimitatea construită în timp, indiferent de momentul în care aceasta devine vizibilă.
Ambii artiști români prezenți la această ediție se încadrează în aceeași logică. Victor Man și Adrian Ghenie nu sunt descoperiri recente — sunt artiști cu două decenii de expoziții internaționale, cu lucrări în muzee majore, cu practici coerente și recognoscibile. Prezența lor la standurile unor galerii de rangul Zwirner și Thaddaeus Ropac este rezultatul unei construcții îndelungate care a început la Cluj, în anii 2000, într-un mediu fără colecționari, fără finanțare de stat și fără infrastructură culturală funcțională.
Această origine contează ca argument, nu ca poveste de succes național. Arta din Cluj a ajuns unde a ajuns în ciuda contextului local, nu datorită lui. Ceea ce o face, dacă e posibil, și mai rezistentă.
Un pictor cu un milion de euro la Zwirner, celălalt cu lucrări noi la Ropac, galeria fondată de ei prezentă în secțiunea principală alături de Gagosian și Pace. La Basel 2026, pictura din Cluj a confirmat că nu mai are nevoie de context explicativ.
imagini: Courtesy of Art Basel
