Un Petruchio latin

[din volumul de proză scurtă Trecutul de vânzare, inspirat de destinul lui Constantin Brâncuși]

Căutând-o din ochi pe vechea sa prietenă Otilia, Brăncuşi observă lângă ea o fată care îi atrage atenţia. O studiază de la depărtare şi apoi se apropie de cele două fete. Dar ce-l atrage pe Brancuşi? Frumuseţea ei neobişnuită, ochii mari şi profunzi prin care deosebeşti o artistă de o femeie comună, ovalul ca de madonă al feţei? Brâncuşi care deja se specializase în a desprinde eternitatea dintr-un chip de femeie sau dintr-un trup adolescentin, nu o mai putea privi cu pofta cu care priveşti o bucată de carne din galantar, nici cu plăcerea cu care te apropii de o floare proaspăt înflorită într-o grădină publică, atras de parfumul şi coloritul ei. Figura ei emana o strălucire şi un mister pe care ar fi vrut să le transpună în materialele cu care lucra fără să-i micşoreze vraja. Dar cum să reuşeşti aşa ceva? „Cum aş putea să o determin să-mi pozeze fără să vadă în mine un imitator al lui Rodin sau un Don Juan care se îndrăgosteşte mai întâi de model şi abia apoi ajunge la esenţa ei în lucrare? Da, da, trebuie să am încredere în mine şi în ceea ce am realizat până acum”, îşi spunea tânărul în timp ce o fixa insistent, făcând-o să roşească şi apoi să o privească acuzator pe Otilia: „Ce fel de prieten al tău e acesta care mă priveşte de parcă ar vrea să-mi sugă sufletul?”

„Dar de ce mă îndoiesc oare de faptul că orice nouă lucrare, indiferent de tema aleasă, e mai bună decât cea precedentă?” De pildă, Rugăciunea, monumentul funerar pentru Petre Stănescu, Cumințenia pământului, lucrări realizate cu puțin timp înainte, prin 1907-1908, prima variantă a Sărutului, din aceeași perioadă, fuseseră remarcate deja de amici şi inamici deopotrivă. „Se dovedeşte că intenţiile mele de a mă desprinde de drumul sculputurii academice se vor împlini.”

Întâlnirea cu Margit era o piatră de hotar pe care tânărul artist încă nu știa cum s-o prelucreze și cum să o facă să se desprindă prin lucrarea sa din anonimatul zecilor de busturi ale unor artişti academici, aşa cum frumuseţea ei stranie o făcea să se remarce dintre zecile de chipuri feminine care îi treceau prin faţa ochilor zilnic fără să simtă nevoia să le captureze sufletul în nehotarele unei lucrări. Rareori o femeie îl făcea să o privească în primul rând ca un artist, în al doilea rând ca un sculptor, în al treilea rând ca un bărbat. Tânăra din faţa lui îi trezise toate instinctele adormite sau în aşteptare. Brâncuşi o privea, o sorbea din priviri, învăluind-o în forme şi lumini doar de el văzute, atras de perfecţiunea şi imperfecţiunea deopotrivă de seducătoare ale tinerei femei, fiind deja nerăbdător să caute materialul cel mai potrivit şi momentele de graţie în care să înceapă înnobilarea chipului de carne într-o copie eternă. Era un contrast evident între vulgaritatea şi mediocritatea locului în care veneai în primul rând să-ţi potoleşti simţurile şi frumuseţea de madonă a tinerei femei. Puritatea, asociată de obicei cu sfinţenia madonei, avea, pe acest chip, o uşoară tentă de lascivitate încât te puteai întreba dacă femeia aceea este o sfântă sau o femeie uşor de abordat şi cucerit. Sau mai multe – nu avea de unde să ştie cât de greu şi de lung va fi acest proces de transfigurare. Şi nu a fost nevoie de formule protocolare, de politeţuri sofisticate, ca în cazul altor femei, pentru ca între cei doi să se nască un fluid magnetic şi să o determine pe cea care avea să fascineze minţile a sute de critici şi milioane de admiratori ai artei lui Brâncuşi să-l viziteze pe sculptor în atelierul său modest, să-i servească de model, să accepte să fie doar un cocon ascuns în numerosele busturi de lut pe care i le făcea artistul, fără să îi spună când şi cum se va naşte capodopera.

Când în sfârşit simţi că intensitatea privirilor bărbatului scăzuse sau poate că ea se obişnuise cu căldura lor, fata îndrăzni să răspundă fluidului magnetic transmis de ochii lui şi ştiu că era decisă să se lase călăuzită de el indiferent în ce direcţie avea să o ducă. Avu curajul să fie ea cea care punea condiţii: „Nu sunt model, sunt artist şi pentru mine pictura, culoarea, reprezintă la fel de mult cum reprezintă piatra, marmura, lutul pentru tine. Eşti singurul bărbat căruia accept să-i pozez, căruia îi ofer mult mai mult decât moliciunea trupului şi dulceaţa mângâierilor. De fapt, simt că nu e nevoie ca eu să aleg ce-ţi ofer, simt că eşti capabil să iei ceva ce nici nu ştiam că există în mine. Te las să mă iubeşti cu toată puritatea marmurei, cu tot misterul lemnului, cu toată dîrzenia pietrei refuzând să fie domesticită.”

Prinsă în jocul palmelor artistului cu lutul, topită apoi de jocul artistului cu ochii ei, captivă în promisiunea eternităţii pe care i-o oferea Brancuşi în numeroasele şedinţe când îi poza, Margit începuse să obosească. De fiecare dată el nu păstra bustul din lut făcut cu trudă, nemulţumit, dar nu supărat, încrezător că din coconul greu de lut va ţâşni un fluture care să uimească lumea. Aici, în locuința sculptorului din strada Montparnasse 54, era o altă lume care-i amintea de cea părăsită în Ungaria și România, unde ea își petrecuse copilăria și făcuse primii pași în lumea picturii spre care se simțea chemată.

— Constantin, de data asta ai reuşit! Sunt eu, uite, aici e oglinda, aici e bustul pe care mi l-ai făcut şi aici sunt eu: e mai frumos decât mine, păstrează-l…

—Vezi lada aceea de lut din colţul atelierului? Acolo sunt toate variantele de Margit…Dar ele nu sunt tu… Eu nu vreau să-ţi cuprind doar forma exterioară, ci esenţa ta… Cu cât stăm mai mult împreună, cu cât încerc să te cuprind în alt şi alt bust, cu atât simt cum esenţa ta mi se dezvăluie şi apoi se ascunde.

— Până să te întâlnesc pe tine nu ştiam să trec dincolo de chipul pe care-l vedeam în oglindă. Cea pe care o cauţi tu în mine pare o străină, dar, de fapt, nu e. Sunt tot eu, o variantă mai bună a mea, cum nu credeam că am sau că o pot scoate la iveală.

— Margit, eu nu sunt omul iluminărilor scurte şi intense, dar „des manifestate”, cum spune prietenul mei, Modi. Iluminările mele sunt rare, dar prelungi, pentru că abia atunci simt că intru în starea de a face ceea ce mi-am propus.

Nu ştia nici tânărul model, nici artistul, că această foame de perfecţiune avea să-l împingă să lucreze zeci de variante la lucrările sale. Domnişoare Pogany era doar preludiul, reluat în 19 variante, în încercarea de a se apropia de idealul zărit în imaginaţia sa în ziua în care cei doi se cunoscuseră. Pe acea fată o căuta el în lut, în piatră, în marmură; dar ea părea aidoma Katherinei dorită de Petruchio, care se lăsa greu supusă în chingile unei altfel de iubiri cu care se lasă o fată cucerită. Era oare Constantin un Petruchio latin care poseda cele mai subtile şi rafinate metode prin care poţi învinge îndărătnicia unui chip frumos, obligându-l să-şi devoaleze secretul misterului său? Oamenii vor privi de acum înainte altfel o femeie după ce vor vedea chipul domnişoarei Pogany, îşi spunea Constantin.

Oare de unde moştenise gustul perfecţiunii, al permanentei nemulţumiri, se întreba ori de câte ori îşi azvârlea furios în ladă lucrările începute. Existau femei dintre cele care îi intrau în atelier, atrase de carismaticul artist pe care rareori îl întâlneai în cabaretele cartierului, femei care se ofereau insistent să-i pozeze; şi rodul numeroaselor şedinţe de lucru se lăsa aşteptat sau nu semăna deloc cu ceea ce doriseră ele. De pildă, baroanesa Renée Irana Frachon, intrase în atelier înaintea necunoscutei Margit şi ar fi fost probabil dezamăgită dacă ar fi anticipat succesul Domnişoarelor Pogany comparativ cu cel al Muzei adormite a cărei sursă de inspiraţie fusese ea. În faţa istoriei, cele două femei erau rivale, fiecare aspirând la rolul de Regină a modestului atelier din Impasse Ronsin. Modest ??I se povestise cândva în copilărie povestea despre hainele cele noi ale împăratului. Oare acest Atelier era asemenea acelor haine strălucitoare ale împăratului pe care nu toţi cei ce le priveau le puteau zări şi descrie ? Încă de când intrase pentru prima dată în Atelierul despre care discutau mulţi dintre prietenii ei, Baroana avusese sentimentul miraculos al eternităţii pe care nu i-l ofereau locuinţele ei copleşite de mobilier preţios şi obiecte care te striveau şi-ţi limitau imaginaţia, moştenite de familia ei. Aici, în Atelier, printre blocuri de marmură în construcţie, trunchiuri de arbori, pietre şi stânci, simţeai că pătrunzi într-o altă dimensiune şi că te desprinzi de cotidianul tern şi monoton. Cele trei încăperi care îi serveau drept cameră de lucru, dormitor şi bucătărie, păreau mici, privite din exterior, dar o dată ce intrai, se metamorfozau în camerele uriaşe ale unui palat care creşteau în funcţie de imaginaţia şi empatia vizitatorului, încât după fiecare vizită trăia sentimentul că nu a avut timp suficient să le exploreze şi că i-au rămas multe colţuri, ascunzişuri, secrete ce nu se lăsau descoperite. Ori de câte ori revenea în locuinţa ei somptuoasă, se simţea umilită şi dorea să revadă încă o dată şi încă o dată, acel atelier vrăjit purtând pecetea unei civilizaţii pe care nu o cunoştea dar în mijlocul căreia ar fi vrut să trăiască. Aşa i-a venit ideea, dorinţa de a-i poza, ca şi cum inspirându-i artistului o operă de artă, ar fi avut loc un transfer între ea şi atelier, ea convieţuind prin intermediul acelei bucăţi de marmură sau de piatră în care s-ar fi transferat o bucată din sufletul ei contopit cu cel al creatorului. Ciudată simbioză, mai excitantă decât orice fel de iubire cunoscută de ea vreodată » Trebuia să-i mulţumească şi ea ca şi Margit, tot Otiliei Cosmuţă, românca devenită secretara lui Anatole France faptul că îi făcuse cunoştinţă cu ciudatul artist despre care se vorbea din ce în ce mai mult. Poate că Otilia crezuse că îi face o favoare tânărului artist introducându-l în cercurile mondene ale Parisului. Nu era deloc aşa. Cea favorizată era ea, Baroana căreia i se dezvăluia o altă ipostază a artiştilor, a creaţiei ascunse pariziene la care mult prea rafinaţii şi bogaţii ei prieteni nu aveau acces şi nici măcar nu-i bănuiau existenţa. Da, ei nu-i era străină nici lumea lui Rodin , celebrul sculptor care-i ceruse chiar el să pozeze, dar perspectiva de a se dezbrăca în faţa lui şi teama că gestul ei ar genera bârfe în mediile pariziene avide de orice subiect minor ce le biciuieşte simţurile, o făcuse să refuze. Era mult mai atrasă de ideea de a-i poza tânărului şi încă necunoscutului sculptor străin, Brâncuşi decât lui Rodin, cunoscut pentru arta lui de sculptor şi de cuceritor căruia nu-i rezista niciun model. Buna ei prietenă, contesa Ana de Noailles îi povestise cât de greu îi fusese să-i pozeze marelui artist care se uita insistent la model interesat doar de goliciunea acestuia, privirile flămânde, de vânător niciodată satisfăcut de numărul prăzilor sale, o făcuseră să piardă orice bucurie de a exersa vremelnic profesia de model. Nu, ea baroana nu dorea să treacă printr-o asemenea experienţă umilitoare.

În 1906 când îi fusese prezentat necunoscutul pe atunci tânăr artist, se puneau bazele unei prietenii de durată între cei doi, baroneasa acceptând cu plăcere invitaţia la cinele lui gustoase şi stabilind la rândul ei şedinţe de pozat care însă nu se realizau întotdeauna, artistul având mai multe proiecte simultan. Ce nu ştia pe atunci Baroana era că nu de modele ducea el lipsă ci doar era în căutarea modului cum să renunţe la model fără ca acesta să se simţă neglijat sau umilit, ignorat. Ei bine, întâlnirea cu baroneasa Renée Irana Franchon marchează tocmai renunţarea definitivă a lui Brâncuşi la model, fiind un moment foarte important în evoluţia sa artistică. Nu reproducerea fidelă a trăsăturilor îl preocupă; reușita compoziției se decide pe un cu totul alt plan. Cu fiecare variantă, fizionomia modelului devine de nerecunoscut. Și, ca şi cum un subiect inepuizabil nu e suficient spre a-l ţine pe Brâncuşi în mrejele creaţiei, apariţia lui Margit în viaţa sa declanşase o altă temă care îl va obseda mulţi ani de acum încolo, cele două subiecte completându-se, împletindu-se fără ca ele să ştie.

Setea de perfecţiune se amplifică o dată cu fiecare nouă lucrare. Inspiraţia şi dorinţa de a fixa în materia brută misterul unei idei născute din contemplarea unui chip de femeie sau a unei păsări, a căror frumuseţe îl impresionase, nu sunt epuizate într-o singură creaţie. Următorele lucrări, Pasărea, Cocoşul, Peştele, Negresa, Prinţesa X, Coloana Infinită, vor fi şi ele lucrate şi în multe, multe variante. Nu degeaba iubea atât de mult muzica şi îşi făurise singur o vioară cu care le interpreta piese din folclorul românesc prietenilor săi. Brâncuşi era un muzician în piatră, lemn şi bronz, ştiind să scoată din miezul acestora făpturi simbolice, ascunse acolo de un Demiurg obosit să le ofere oamenilor frumuseţea de-a gata şi dorind ca ei să plece singuri în descoperirea ei. Unul dintre aceşti călători în miezul materiei amorfe era Brâncuşi. Nu întâmplător, un admirator de-al lui avea să afirme că Brâncuşi este un artist tot atât de pur ca Bach sau Poussin.

„Când eşti aici şi îmi pozezi, simt cum te îndepărtezi de mine şi-ţi laşi doar forma aceasta atât de ispititoare, cum îşi lasă o sirenă coada de peşte şi renaşte în trup de fată care a renunţat la veşnicie în favoarea fericirii prin iubire. Eu nu-ţi cer să renunţi la veşmintele umane. Poţi să le porţi, să te mândreşti cu ele în lume, să străluceşti la cele mai frumoase vernisaje şi muzee. Orice model doreşte să-l supună pe artist de parcă nu artistul, ci el, modelul, ar fi creatorul. Eu vreau să-mi păstrez independenţa faţă de model, vreau să nu ţin cont de aspectul fizic, vreau elementul spiritual, ignorând tentaţia frumuseţii fizice. Vreau să-ți capturez esenţa.”

— Cum aş putea să trăiesc eu fără esenţă, Constantin? Aş fi ca omul care şi-a pierdut umbra…

— Îţi făgăduiesc că nu va fi aşa. Fiecare versiune a ta te va îmbogăţi, chiar dacă nu le vei putea lua cu tine.

— Mă trădezi, Constantin, cu un fals, cu o imitaţie de-a mea? Parcă spuneai că mă iubeşti!

— Nimeni nu te va mai iubi cum te iubesc eu, Margit. Cu fiecare variantă pe care o eliberez din marmură sau din piatră şi apoi suflu asupra ei viaţă, simt că mă apropii tot mai mult de adevărata ta esenţă, spunea Constantin aruncând la ladă încă un cap de lut care semăna atât de mult cu femeia din faţa lui, dar nu semăna cu cea pe care o vedea el. Orice artist autentic, aşa cum încerc eu să fiu, percepe în fiecare model, fiinţă sau obiect simbolic, încifrat, un adevăr ultim pe care, dacă te crezi artist adevărat, trebuie să-l intuieşti, să-l descoperi, să-l scoţi la iveală neiniţiaţilor, celor pentru care Frumuseţea zace nestingherită în atâtea locuri din jur şi ei o caută aiurea. Dar nu este uşor să dezvălui celorlalţi frumuseţea. Trebuie ani de eforturi, de căutări…

— Crezi că pot aştepta ani şi ani ca tu să ajungi la adevărata operă care îmi surprinde esenţa pe care o cauţi?

— Am nevoie uneori de distanţare, în timp şi în spaţiu, să văd mai bine cum străluceşte acel sâmbure, embrion al frumuseţii şi să încerc să o fixez.

— Eşti sigur că frumuseţea de care vorbeşti nu este una şi aceeaşi cu arta lui Rodin, de care ai fugit, cu pictura lui Picasso, pe care îl ignori, cu… peisajele mele pe care nu vrei să le priveşti ori de câte ori vreau să ţi le arăt?

— Ca să poţi ajunge la Frumos, trebuie să ieşi din sfera lucrurilor individualizate.

Dar Margit avea orgoliul ei de artist şi indiferenţa lui Constantin faţă de arta ei o durea. Doar şi ea fusese remarcată şi prezentă la unele din expozițiile la care participase Brâncuși!

Mâhnită, Margit se ridică şi privi în jur ca şi cum ar fi văzut pentru prima dată atelierul. De fiecare dată descoperea altceva, detalii care data trecută nu-i spuneau nimic dar care, în lumina cuvintelor lui Constantin, dobândeau un sens, o logică pe care înainte nu o observase. Simţea cum întâlnirile cu prietenul Otiliei, românca în care avea absolută încredere, o ajutau să se aşeze în faţa şevaletului ei mai inspirată, mai dornică să surprindă în peisaje şi naturile statice un crâmpei din inefabilul peisajului. Să încerce să caute esenţa. Aşa cum proceda Constantin!

Expresivitatea unui chip de femeie nu e dată de armonia trăsăturilor, de culoare ochilor, de felul în care lumina se reflectă pe şuviţele de păr ale acesteia. Desigur un pictor ar căuta această strălucire, dar el, sculptorul, are nevoie de altceva – şi de aceea misunea lui e mult mai grea decât a unui pictor. E adevărat, erau bine-veniţi în atelierul său o mulţime de iubitori de artă şi artişti diferiţi de el şi totuşi uniţi de aceeaşi pasiune de a-şi croi un drum original în arta secolului XX. Iată-l pe Rousseau Vameşul: cu naivitatea lui simulată, dar cu prietenia lui sinceră, era unul din cei care rămăsese fascinat de atelierul lui Brâncuşi încă de la prima vizită.

Era, într-adevăr, Parisul o junglă, aşa cum şi-l imagina Rousseau Vameşul? Constantin nu aflase încă, dornic cum era să exploreze căi neumblate în sculptură şi uneori să iasă din ordinea şi certitudinea atelierului său să exploreze cartierul, oraşul şi, mai târziu, lumea. Era ceva curios ce scăpa neobservat unui observator superficial: Parisul, sufocat de talente, de genii, ca un negusor bogat care, numărându-şi seara comorile, lasă să-i cadă printre degete pietre scumpe, nepreţuite, neconştientizându-le valoarea. Brâncuşi era comoara ce mai întâi avea să se strecoare printre degetele Parisului şi să ajungă în oraşe mult mai îndepărtate, care ştiau să aprecieze asemenea valori, care Parisului i se păreau banale.

Nu, nu se putea vorbi de rivalitate sau invidie. Atmosferei care domnea aici, în Montmartre, i se potriveau cuvintele spuse cu două mii de ani în urmă de Seneca: „Adevărul e accesibil tuturor, încă nu e ocupat.” Din el a rămas mult, chiar şi pentru cei care vor veni de acum înainte. De pildă, pictorul American Walter Pach a organizat cu un grup de artişti o expoziţie Armory Shou unde l-au invitat şi pe încă insuficient cunoscutul Brâncuşi. Printre lucrările alese de Constantin se număra şi prima variantă a Domnişoarei Pogany. Alături de lucrarea lui Duchamp Nud coborând o scară, Pogany avea să fie lucrarea cea mai controversată, reprodusă şi caricaturizată, publicul nefiind capabil să acceadă la modernitatea şocantă a acestora. Cine era capabil oare să înţeleagă că Brâncuşi era un Giordano Bruno al sculpturii?

---

Ilustrație: Margit Pogany și Domnișoara Pogany (sursa imaginii: ICR)