Sari la conținut

Trubadurul mincinos

Autor: GEORGE NEAGOE
Apărut în nr. 332

Adrian Dinis, Poezii odioase de dragoste, Bucuresti, Editura Vinea, 2010,120 p.

 

Raspunzând la ancheta organizata de Andrei Terian („Douamiismul par lui-même“), Adrian Dinis a demonstrat ca-si apreciaza corect profilul intelectual: „Ma consider parte a generatiei douamiiste (sau macar copilul ei) si cred ca, desi la temelie e construita, e înca o generatie care se face si mai sunt voci de integrat aici. Sunt douamiist, chiar daca ma simt exclus de la masa douamiistilor“ („Cultura“, nr. 19, 2011, p. 17). Îi ramân debutantului de anul trecut urmatoarele variante: ori fura scaunul cuiva, ori îsi ciopleste unul mai aratos. Ori se impune în cadrul gruparii, ori se îndreapta spre altceva. Participând la cenaclurile bucurestene, a învatat de la colegii sai ca poezia începutului de mileniu se bazeaza pe trucaj si pe filtrare, pe ceea ce îmi place sa denumesc „autenticitatea livrescului“. Mizerabilismul nu reprezinta o experienta imediata, ci o travestire a lecturilor.
De factura mimetica, scrisul lui Adrian Dinis contureaza o microantologie a liricii erotice române din ultimele sapte decenii. Volumul sau evidentiaza aptitudinea de a asimila stiluri variate. Evident, pastisele pândesc în orice vers, iar ezitarile începutului îl împiedica sa struneasca un text de la un capat la celalalt. Totusi, la debut, un poet poarta raspunderea de a-si demonstra cultura, nu spontaneitatea. Nu insinuez ca în „Poezii odioase de dragoste“ (titlul care, inevitabil, trimite la ciclul „Cu gura uscata de ura“, din „Cântece eXcesive“ si „Pavor nocturn“ de Dan Sociu) am citi exclusiv imitatii. Domolita, originalitatea  se manifesta la nivelul imaginilor, amintind întrucâtva de candoarea si de senzualitatea poemelor lui Mircea Cartarescu: „Vezi, nu e motiv/ de tristete ploaia prin care ma plimb// cu mâinile în buzunarele hanoracului/ unde te port ca într-un marsupiu“ („Flori de cancer pentru tine“, p. 75).
Deficienta primara a volumului consta în absenta dozajului între cuvântul demonetizat, siropos, zdrobit de batjocura avangardista, reabilitat, partial, de ironia postmoderna, si efectul liric dorit. Minoratul tonalitatii, concretizat prin divinizarea iubitei si exhibarea propriei nimicnicii în maniera menestrelilor, conduce la insuficienta valorica, desi intentia ar fi, de pilda, persiflarea dulcegariilor. Când cauta sa se desprinda de influente, Adrian Dinis nu se debaraseaza de sentimente. Textele lui devin atunci declarative, invadate de simboluri precare (inima si fluturii), iar reprezentarile vizuale reusite îsi pierd puterea de sugestie: „În parul tau se asezau fluturii toti îndragostiti/ de tine si decât sa te paraseasca acceptau/ sa fie cusuti de vii în perna pe care aveai sa dormi// cu parul tau ca o ghilotina. Sau în haine./ pe care le schimbi atât de des/ si nu puteau sa te atinga decât pe dinafara// si îsi doreau sa se preschimbe-n molii/ iar cei care aveau sa-ti atinga pielea/ stateau nemiscati si mureau sperând// sa ajunga tatuaje care sa-ti intre în piele“ („Când va veni poemul meu sau iubirea ta“, p. 72). Alteori, pentru a contracara dezechilibrul precedent, poetul îsi asuma ipostaza disimulanta, a creatorului veritabil, a celui care, neîncercat de nicio pasiune, transformându-se în bolnav închipuit, confundându-se cu masca aleasa: „adrian râde fals. el nu stie/ ce înseamna dragostea/ dar scrie în fiecare zi despre ea“ („Vindicativa“, p. 32).
Genialul si trimbulindul
Prea tare îl atrage poza pe tânarul scriitor. Lucrul este aproape inevitabil pentru cineva aflat la prima aparitie editoriala si educat în spiritul ideii ca poezia se regenereaza din ea însasi. Prin urmare, gasirea unui culoar inovator se dovedeste imposibila. Tehnica a cam fost acaparata de generatia „pierduta“ (Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru) si de generatia optzecista (Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru). Dar daca precursorii erau teribilisti, Adrian Dinis se complace în blazare, care genereaza si nonsensuri: „Ma numesc adrian/ au trecut ani buni de când nu mai scriu/ îmi pare rau chiar daca e greseala tot ce fac ss.m.t/ si ma consider degeaba genial ca nu stiu câte// alte milioane de oameni/ din lumea asta si din cealalta“ („Cercul poetilor anonimi“, p. 6). Atitudinea trimbulinda nu aduce beneficii acestei poezii care, cu toate ca merge si pe trasee viscerale, emana lirism de tip Emil Brumaru sau Mircea Dinescu. Afectarea nevoii intertextuale obtureaza canalul odios al poeziilor. În consecinta, egolatria, întruchipata de rafinatul si extravagantul „Corydon“ al lui Radu Stanca, devine constanta dominanta: „sunt cel mai frumos trecator singur/ privirea mea cocheta flirteaza/ cu fete cu nasul pe sus sau cu fundul mare/ din când în când inspirate ma întreaba/ daca am plâns «ti se vede umbra lacrimii»// asa ca îmi feresc privirea de orice ochi întelegatori/ ma simt al naibii de poet si sexi în seara asta“ („Snapshots“, p. 14).
Nu lipseste Nichita Stanescu, acela din „Sensul iubirii“ si „O viziune a sentimentelor“, pe care cameleonicul Adrian Dinis îl ascunde cu eficienta. De altfel, autorului „Maretiei frigului“ i se consacra o poezie care marcheaza distantarea de maestru („Cea mai mare problema a mea în legatura cu Nichita“, p. 20-21). Modelul îsi exercita tirania prin forta perspectivei postromantice. Reîntâlnim amestecul de tandrete si adorare în raport cu sacralitatea feminina. De asemenea, si exaltarea barbatului dornic sa-si absoarba iubita, în tentativa de a restabili unitatea androginului. Totodata, efortul de a plasmui partenera perfecta. Toate functiile trupului functioneaza la parametri extatici: „îmbracam într-un cocon o femeie frumoasa/ si asteptam sa izbucneasca din ea/ valuri de fluturi// când mi-am dat seama ca erai tu/ devenise un vitraliu cu o sfânta// respiratia mea plamânii mei inima mea/ au aburit geamul/ pâna s-a depus peste el un strat gros de stelute argintii/ apoi l-am sters cu mâna/ disparusei// uite ge uite/ închid ochii si cred în îngeri/ vreau când îi deschid ca tu sa apari“ (p. 15-16).
Domnisoara Ge
Nicio sursa nu rivalizeaza însa cu versurile lui Dan Sociu. Adrian Dinis extrage din acestea macabrul, sarcasmul si dispretul. Micile nuclee narative alcatuiesc povesti între un voluptuos al esecului în amor si o fiinta eterata, care îi joaca renghiuri în permanenta. Consistenta himerica a domnisoarei Ge.sorgianat este ascunsa în spatele unei biografii nascocite. Mesajele coerente sau sugestive, desprinse din clipele petrecute împreuna, sunt tehnici de distragere a atentiei. În ciuda nurilor, tânara nu exista decât ca închipuire: „dupa proba de 1000 nu voiam s-ascult cum îti bate/ inima ci sa-ti pun mâna pe sân ma urcam mereu cu tine/ în aglomeratia din 102 chiar daca mergeam doar o statie/ sa fiu aproape de tine si sa nu-ti puna nimeni mâna pe fund/ stiam atâtea glume despre hoti si înghesuiala// sa te fac sa râzi si nu ma temeam sa ma prindã controlorul/ când ploua veneam la tine sub umbrela când ningea nu scapai/ nesapunita îti scriam povesti de adormit doar ca sa pot profita/ de tine ti-am dat cu pietre în geamul de la balcon/ pâna l-am spart faceam glume deocheate despre tine“ („Autoportret“, p. 42). Provocata de narcoza, dragostea îsi inventeaza realitatea. Dragalasenia si monstruozitatea se combina pâna la neutralizare. Halucinatia debuteaza cu o visare calma pentru a se preschimba dintr-odata în delir. Orbecairea pricinuita de droguri denota imposibilitatea restabilirii contactului cu lumea concreta. Privirea reactioneaza numai la miraje, anuntând iminenta disparitie: „ce frumos era/ pâna mai adineauri sa vezi cum/ ratele ciugulesc din luna/ care tremura împaturita sub apa// vreau sa vezi bine diferenta/ dintre lacrimile unui orb/ si aceste doua gauri negre/ din care ies doar viermi“ („Dependentul de morfina“, p. 87). „Poeziile odioase de dragoste“ urmeaza scenariul unui desces mizerabilist. Trubadurul mincinos se sfârseste într-o relatie nedorita. Despartirea de fata morgana se produce dupa tipicul brevetat de creatorul „Urbancoliei“. Masochismul si automutilarea alunga orice regret. Însemnatatea altruista a gestului religios se perverteste în modalitate de a scapa de femeia din carne si oase. Furia este eliberata de taietura versurilor. Ritmul sacadat seamana cu înghititurile în sec: „Georgiana, îti pun lumânari/ la vii în speranta ca poate/ o sa-mi pui si tu una acolo/ la morti si ma voi bucura// Georgiana, e ceva timp de când ti-am jurat ura eterna/ pâna când moartea ne va desparti/ dar a facut-o deja Despina// care e mult mai frumoasa/ decât moartea“ („O lumânare pe apa“, p. 98).
Cartea se arata saracacioasa si, cu toate ca aduna portiuni de apreciat, ilustreaza cugetarea lui Brâncusi: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres“.