Tristeţi de decembrie

Pentru ca tot au trecut cinci ani de la aparitia primului numar al Culturii în serie noua, am simtit nevoia sa arunc o privire peste unele editoriale pe care le-am scris în acest rastimp: câteva sute de pagini, un fel de cronica a aberatiilor unor corupti, incompetenti si impostori fuduli pe mâna carora a încaput tara. De obicei, nu-mi recitesc textele odata aparute, dar acum, cu fiecare fraza, mi-e tot mai limpede ca sentimentul care m-a însotit permanent se numeste zadarnicie. La noi, exista o lege nescrisa, dar cunoscuta tuturor, si anume ca orice ai face, independent de pregatire, de efort si de puterea de convingere, pâna la urma  impostorii, veleitarii si activistii sfertodocti decid, ei au mereu ultimul cuvânt, caci tupeul si nerusinarea sunt carburantii lor cotidieni.

Acum, la 21 de ani de la Revolutie, parem, daca nu chiar si suntem, un stat în care doar hotii, prostii si lichelele se simt în apele lor. Câti dintre naivii care, în acele cumplite nopti de decembrie, au stat în strada dispusi sa moara si-ar fi imaginat ca vom ajunge la o mizerie pe care nici chiar cei mai brutali „ani lumina“ nu au depasit-o? Înainte, de dragul numitei libertati, oamenii îsi riscau viata fugind din tara, acum, pur si simplu, sunt îndemnati sa plece. Unii, oricât ar parea de bizar, îsi salveaza viata si profesia parasindu-si tara! Cei ce ar fi putut sa ne dea o alta fata si un alt destin – o parte din  forta de munca si din forta creatoare a tarii -, si-au luat lumea în cap fiind de-a dreptul alungati. La cele mai prestigioase universitati din lume sau în avanposturile cercetarii gasim numerosi români în vreme ce, în tara lor, se desfiinteaza mii de scoli, se reduc programe, dispar materii esentiale pentru formarea unui om obligat sa-si cunoasca trecutul natiei sale. Statul fura cu nerusinare de la pensionari, militari, medici, profesori, copii si mame, ba chiar si din subventiile fostilor sportivi de performanta, dar nu raspunde de absolut nimic. Chiar presedintele României a tinut sa ne atraga atentia ca statul nu trebuie sa fie responsabil de soarta fiecarui cetatean. Ceea ce lumea a observat de mult. Caci, la noi, de vina sunt mereu ceilalti. Cât despre raspundere, este bine sa nu uitam ca, în zilele noastre, criminali nu sunt numai cei ce asasineaza direct, ci si cei ce cultiva ignoranta si indiferenta, cei care-i împing pe oameni la sinucidere sau lasa spitalele si numerosii pensionari fara medicamente iar, mai nou, si fara medici. Am scris zeci de ani despre moartea psihica, despre aducerea omului în situatia de a nu cunoaste demnitatea, adevarul, de a fi un banal animal de turma care, la ordin, dar nu numai, minte, înseala, fura, ucide. Sigur ca, asa cum credea si Toynbee, „pacatul stramosesc reînvie în fiecare prunc adus pe lume“, dar esentiala mi se pare sansa pe care scoala, civilizatia le-o ofera acestora de a-si depasi sau macar de a-si stapâni unele instincte.  De fapt, ce a mai ramas din statul numit România dupa 21 de ani de la una din marile sale izbucniri de demnitate?  Bogatiile solului si subsolului au fost vândute demult, la un pret de nimic. Acum ar mai fi de vânzare istoria si limba, cultura si, desigur, viitorul. „Exista în lume, spunea Camus, o enorma forta de convingere care se numeste cultura si care actioneaza paralel cu forta mortii si a constrângerii“.
Or, noi am renuntat  înca din primii ani postrevolutionari la ea, acceptând cu usurinta impostorii care s-au oferit drept modele. Prin urmare, nu trebuie sa avem mari nedumeriri în legatura cu viitorul nostru atâta vreme cât nu vom învata sa spunem nu, cât ne vom teme de cei ce se dau ceea ce nu pot fi. În acest moment, nu derapajul economic este principalul pericol, ci derapajul moral, prostia care-si striga neîncetat victoria. România, asa cum a devenit ea la 1 Decembrie 1918, a fost facuta în timp, cu perseverenta, de catre barbati adevarati care au avut un mare Proiect. Acum, traim de azi pe azi, dispretuind Constitutia, legile de orice fel, acum traim fara reguli morale, fara principii religioase, suverana parând a fi mentalitatea tribala. Caci, încet, cu grija, toate institutiile statului au fost discreditate: parlament, guvern, justitie, biserica. Daca prin absurd cineva ar aduna opiniile presedintelui despre acestea sau pe ale acestora despre presedinte, ar ramâne îngrozit, Oricât de generos ar fi în judecati, nu putem parea mai mult decât o rezervatie care înca nu a reusit sa-si însuseasca nici macar primele lectii de democratie. Ceva ce precede statul bananier si, de aceea, trebuie ocolit sau privit cu maxima întelegere. Si pentru ca veni vorba de institutii, în admiratia publicului pe primul loc se situeaza pompierii. Iar la noi, ceilalti „pompieri“, pompierii nationali, precum într-o piesa celebra provoaca incendiile pentru a avea ce sa stinga. Din pacate, toata lumea cunoaste jocul, dar câta vreme se preface a nu-l vedea, îsi merita soarta. Tara, cu istoria ei cu tot,  este vânduta bucata cu bucata,  pe niste biete voturi, de catre cei ce îsi spun oameni politici. Mai zilele trecute, cineva m-a întrebat daca mi-l pot imagina pe Ceausescu plimbându-se printre alti sefi de stat fara sa fie bagat în seama, fara sa i se arunce macar o privire. Se subîntelege, nu-mi face nicio placere un asemenea exercitiu. Mai ales când îmi doresc din inima sa ajung în situatia de a ma mândri cu cei ce ne conduc. Din pacate, nu este vina celor ce au ajuns în posturile în care se afla, ci a noastra, a tuturor, si în special a intelectualitatii care nu a venit cu niciun Proiect precum înaintasii lor de la 1918. Asa stând lucrurile, ma întreb deseori ce minuni ar trebui sa se întâmple în acest spatiu trist pentru ca ele sa faca uitate rusinea si umilinta pe care le suportam zi de zi, acasa si oriunde în lume, din cauza acestor pigmei morali si intelectuali? Ma iluzionez deseori ca, pâna la urma, noul an ne-ar putea aduce minunea pe care o asteptam: eliberarea de umilinte si de teroarea incompetentilor.