Asistăm la o extraordinară evoluţie a umanităţii. Un ritm din ce în ce mai rapid, o lume în permanentă schimbare, cuceriri uimitoare, dar din păcate se constată totodată multe manifestări de dezechilibre, decalaje progresiv accentuate, în loc să fie înlăturate, rămâneri în urmă, crize repetate. Marile provocări se intensifică, obligând la solidaritate umană, la o strângere a rândurilor, deşi omenirea continuă să se comporte parcă neconştientă de marile mutaţii ce au loc. Este vremea ca oamenii să se pregătească pentru noile timpuri care sunt în curs să ia în primire planeta, dar puţini sunt cei care se străduesc să facă acest lucru şi din păcate se arată prea puţini conştienţi tocmai cei din rândul oamenilor politici.
Există o serie de inovări în mersul lumii, dar nu toate vin într-adevăr în sprijinul oamenilor şi al generaţiilor viitoare. Printre aceste „noutăţi“ constatăm şi abandonul trecutului, ca şi cum omenirea a apărut ieri sau chiar în zorii zilei! Ştiinţele umane, în genere, dar mai ales istoria, au fost deplasate pe un al doilea sau chiar al treilea plan. Efectele se văd cu ochiul liber. Cultura generală este din ce în ce mai săracă, până şi limba şi exprimarea ei dezvăluie evoluţii îngrijorătoare. Cunoaşterea „umanistă“ a devenit deseori parţială, mult mai redusă faţă cea a celor mai vârstnici, a părinţilor şi bunicilor noştri şi chiar a noastră.
Dar, dincolo de componenta de cunoaştere, mai este vorba şi de legăturile cu trecutul şi evoluţia care sunt grav afectate. Tânărului i se transmite incomplet ansamblul de date menite a-i defini identitatea în propria conştiinţă. Apartenenţa sa la o entitate este limitată sau chiar înlăturată. Fără îndoială că umanitatea va evolua şi că, la un moment dat, în cursul evoluţiei ei, se va ajunge la ştergerea deosebirilor şi la o unitate a lumii cu mult mai accentuată, dar pentru acest lucru va fi necesară asigurarea unei evoluţii pe toate planurile a componenţilor viitoarei omeniri, ceea ce astăzi nu reprezintă decât o năzuinţă aparent chiar utopică. Realizarea unei unificări aparente n-ar fi similară decât construirii unei societăţi în care oamenii ar avea între ei pereţi despărţitori şi n-ar fi vorba de egalitate şi nici de fraternitate.
Dintr-o „poveste“ plăcută, istoria – în relatarea căreia a dispărut criteriul cronologic – a fost împărţită problematic, netransmiţându-se elevului imaginea unei evoluţii motivate şi succesive, generalizările acoperind relatarea articulată. La aceasta se mai adaugă şi „corectitudinea“ politică, care uneori ameninţă cunoaşterea adevărului. Tabu-urile pun în primejdie adevărul şi înţelegerea completă. Se transmite o „realitate“ dirijată, curăţată de „impurităţi“, dar uneori prin aceasta de o parte a adevărului. Libertatea cuvântului şi a scrisului sunt afectate. Ocolirea nu rezolvă problemele, ci în unele cazuri le acutizează. Am trăit jumătate din viaţă sub regimul cenzurii şi al sancţionării unei exprimări sau alteia care nu conveneau regimului la putere. Te chinuiai să găseşti formule la adăpostul cărora să poţi înregistra şi transmite cititorului adevărul neafectat şi în decembrie 1989 am trăit momentul schimbării ca o eliberare din cătuşe, cu două sentimente puternice: cel dintâi, că spiritul îmi va fi deplin liber şi că nu voi mai trebui să-mi pierd timpul căutând formule indirecte şi căi lăturalnice pentru a-mi exprima deplin gândul, şi cel de-al doilea, că realizarea călătoriilor îmi este din acel moment liberă, nesupusă unui control înjositor şi deseori absurd, relei voinţe şi arbitrarului. Cel de-al doilea sentiment s-a dovedit justificat, dar primul din păcate doar parţial!
Dar revenind la ceea ce este esenţial în formarea tinerilor, sunt nevoit să constat că actuala stare de lucruri este grav deficitară, tocmai prin absenţa în măsura cuvenită a disciplinelor umane în procesul de educare şi învăţare. Îmi aduc aminte totdeauna cu mare plăcere întâlnirea pe care am avut-o la Tel Aviv, în ultimii ani ai mileniului trecut, cu regretatul profesor Zvi Yavetz, care m-a impresionat nu numai prin utilizarea unei limbi române perfecte, ci prin faptul că mi-a recitat zeci de versuri de Eminescu pe care le învăţase în România cu o jumătate de veac mai înainte şi care îi rămăseseră întipărite neştirbite în minte. Tineri, suntem capabili şi dornici de a asimila cunoştinţe, mai ales dacă ne sunt transmise atractiv şi acest ansamblu de cunoştinţe ne însoţeşte în întreaga existenţă. Ele contribuie la formarea orizontului de cunoaştere a fiecăruia, ca şi la accentuarea procesului nostru de conştientizare a statutului nostru de oameni şi a celui de legare de locurile natale şi de cadrul iniţial de vieţuire. Prin asimilarea disciplinelor umaniste şi în primul rând a istoriei se evită fenomenele de alienare şi crizele de identitate, fiecare înţelegându-şi propria devenire şi identificându-se cu cadrul său de formare şi vieţuire, perceput ca o sacră moştenire. Punctele de reper le găseşte în preajma sa, într-un proces de lungă durată, în cadrul căruia face parte ca o unitate a unui tot, el succedând generaţilor anterioare ale înaintaşilor săi de care este legat indestructibil. Dar sentimentul de continuitate se va îmbina în mod necesar cu cel al datoriei de împlinit ca parte a unui întreg pierdut în veacuri şi căruia el îi asigură continuitatea, ca om şi ca membru al unei comunităţi identitare, al unei naţiuni.
Trecutul nu trebuie înlăturat din conştiinţa oamenilor, căci ei nu sunt decât rezultanta evoluţiei sale şi le revine a se comporta, la rândul lor, ca părţi ale unui întreg care-i leagă de generaţiile anterioare, de fapta şi moştenirea lor. Fără acest sentiment de continuitate, înţeles în toată complexitatea sa, omul rămâne o fiinţă cu rădăcinile rupte, rătăcind în necunoscut. Reducerea până la absurd a orelor de profil, o programă străină de realităţile şi problemele acestei ţări, manuale construite neatractiv, nu pot contribui eficient la obiectivul firesc de a forma cetăţeni ai României şi ai intereselor ei. Trecutul nostru, întregul nostru trecut, cu bune şi cu rele, trebuie conservat în conştiinţa generaţiilor ce vor veni, dacă vrem ca această ţară să-şi continue o existenţă alături de celelalte entităţi statele ale lumii şi ca românii să rămână „în calendarul lumii“.
Autor: Dan BerindeiApărut în nr. 467