Tineretea criticului

Într-un interviu din „Salonul literar“ (nr.74/2011) dl N. Manolescu i se confeseaza dlui Culita Ioan Usurelu cu privire la „pacatele tineretii“. Observând ca „alaturi de altii (Ana Blandiana, Vladimir Tismaneanu etc.) sunteti prezent la Muzeul Comunismului din Bucuresti, la expozitia «Epoca de aur între realitate si propaganda», la sectiunea «Proletcultura» cu câteva din articolele dedicate omului nou“, dl Culita Ioan Usurelu îl iscodeste pe marele critic, întrebându-l daca „va supara, va enerveaza sau vi se par firesti asemenea actiuni? În fond, ce conteaza? Omul, care poate avea slabiciuni, sau opera?“. Desi punctuala, întrebarea vizeaza si deschide tema obsedanta a asumarii trecutului, cu luminile si umbrele lui. N. Manolescu raspunde ocolind chestiunea, pitulându-se sub mantaua „pacatelor tineretii“ întregii lui generatii. „Ce am scris – concede el – e bun scris. Problema nu e bine pusa: cele doua sau trei articole de pe când aveam 22-23 de ani, înainte de orice speranta de «liberalizare» a sistemului, pe care le-am publicat ar trebui raportate la cele câteva mii pe care le-am publicat ulterior. E si cazul lui E. Simion si al tuturor criticilor generatiei noastre. Si, apoi, recititi-le: pacatul lor e unul venial: cliseul, limba de lemn.“ Venial, acest fel de pacat nu e, desigur, otravitor, ci unul usor, neînsemnat, fara gravitate si oarecum inevitabil, ca pojarul la copii. Cu totii suferim de pacate veniale, de bolile copilariei. În 1965, când a publicat (în colaborare) „Literatura româna de azi“, plina de „pacate veniale“, criticul nu mai era un tinerel de 22-23 de ani, ci un critic în toata puterea cuvântului. Si, la urma urmei, problema nu e, vorba lui, bine pusa. Când se bizuie pe o adevarata vocatie – cum e cazul aici – îndeletnicirea critica nu are nimic de-a face cu vârsta ori tineretea. Ea nu cunoaste, biologic vorbind, vârstele omului. Cronicarul literar se naste batrân, n-are copilarie „fericita“, tinerete „senina“: pe scurt, cronicarul este singurul individ literar fara evolutie. Critic te nasti, dar nu „devii“. Marii critici n-au, ca liricii si povestitorii, o „evolutie“, iar atunci când apar, nu „promit“ nimic: ei sunt, pur si simplu. Când a fost Maiorescu „tânar“? Mai era tânarul Lovinescu un „tânar“ când cronicarul E. Lovinescu scria cele trei prime cronici fulminante despre fostul sau coleg de scoala, Mihail Sadoveanu? Cât despre „tineretea“ unor Pompiliu Constantinescu ori Serban Cioculescu, „Serban cel Rau“, cum va fi supranumit – ce sa spunem? G. Calinescu „detesta“ tineretea si contesta jurnalul „anilor de ucenicie“ lasând sa se înteleaga faptul ca autenticii critici n-au, ca si viitorul soldat al lui Nichita Stanescu, „viata personala“. Acesta este, mi se pare, genul proxim al marilor cronicari literari: si al lui N. Manolescu însusi, cu pacatele lui „veniale“ cu tot. Într-adevar, problema nu e bine pusa: „problema“ e cum ne asumam trecutul, iar nu cele doua-trei pacate veniale neînsemnate si neglijabile. Si nu toate încap, ca pacatele tineretii, sub mantaua generatiei … În confesiunile fugare încredintate lui Culita Ioan Usurelu, directorul „României literare“ se refera si la receptarea opiniilor critice la adresa lui si a scrierilor sale: „Va dati seama ca, dupa o viata întreaga în care i-am «criticat» pe altii, am învatat macar atâta, încât sa accept, la rândul meu, criticile. Stefanescu a plecat de la «România literara» de buna voie si nesilit de nimeni. Ca si Adriana Bittel, Gabriel Dimisianu sau Ioana Pârvulescu. Lui Daniel Cristea-Enache i-am întrerupt colaborarea (el nu facea parte din redactie) pentru ca a abuzat de încrederea pe care i-am acordat-o“. Despre divorturile „de buna voie si nesilite de nimeni“ n-avem ce comenta. De-a dreptul sibilinica este explicatia cu privire la „întreruperea“ colaborarii cu Daniel Cristea-Enache, critic matur si fara „tinerete“, din acelasi gen proxim cu N. Manolescu însusi. Ce va fi însemnând în cazul acestuia „abuz“ de încredere? Ce va fi facut (scris!) criticul de n-a mai fost demn de „încrederea acordata“ de N. Manolescu, un mare critic care, „dupa o viata întreaga în care i-am «criticat» pe altii, am învatat macar atâta, încât sa accept, la rândul meu, criticile“? În realitate, din nou problema este rau pusa: încrederea acordata unui critic matur, desi tânar, onoreaza spiritul critic al revistei ce-l publica. Iar „abuzul“ de încredere nu poate rasuna, într-un astfel de caz, decât aidoma aceluia din îndemnul lui Heliade: „Scrieti, baieti, numai scrieti!“ Restul e… nici macar literatura, ci istorie: istoria unui mare profesor si gazetar care i-a acordat toata încrederea sa, neconditionat, unui tânar critic si care, ce sa vezi?, a „abuzat“ din plin de generoasa încredere a aceluia… Nu-mi pot reprima pacatoasa nostalgie a anilor ’90, în care „Adevarul literar si artistic“ a avut onoarea de a fi victima „abuzului“ comis de o mâna de tineri exceptionali, între ei nu lipsea Daniel Cristea-Enache, care umpleau saptamânal foile revistei! Nu atribui vreun merit iesit din comun revistei care, cum se spune, a contribuit la „consacrarea“ lui; dimpotriva, cred ca tinerii intelectuali, maturi si eminenti ca acesta consacra ei publicatia pe care aleg s-o onoreze cu colaborarea lor.
A pune altfel chestiunea „abuzului de încredere“ în cei ce vin (au venit deja!) mi se pare o socoteala proasta si, pe termen lung, necâstigatoare: nu abuzul de încredere, ci acela de putere merita sanctionat în „afacerile“ literare. Cine „câstiga“ de pe urma fericitului, obligatoriului si beneficului abuz de încredere în talent? Desigur, critica literara si literatura româna în general.
Lectura – un viciu nepedepsit
Potrivit unui vechi cliseu despre viata literara, se afirma deseori ca scriitorii nu se citesc unul pe altul. Se ignora reciproc. E si nu e o prejudecata, e si nu e adevarat. Proba care infirma respectivul cliseu o face si dl Gabriel Chifu într-o confesiune din „România literara“ intitulata „Terapie prin lectura“. Începutul articolului lasa impresia, falsa!, ca poetul se fereste sa citeasca proaspatul volum al unui confrate proeminent pentru ca, „lucrând“ el însusi la o carte de poezie, „m-am ferit sa ascult alte voci, cu însusiri remanente, pâna nu termin lucrul…“ Alaturat articolului semnat de Gabriel Chifu e cel al lui Nicolae Manolescu dedicat aceleiasi teme. Contrar „ferelii“ schitate de poet, criticul recunoaste utilitatea si fertilitatea si influenta lecturii în redactarea propriilor carti: „Nu aveam cum sa cunosc romanul lui Dai Sijie când lucram la cartea mea «Cititul si scrisul», dar sunt sigur ca mi-ar fi folosit, ca si romanul de debut al lui Andrei Makine, «Testamentul francez», data fiind problematica volumului meu de memorii din 2002, urmat de acela intitulat chiar «Viata si carti»“. Ambele opinii despre citirea confratilor sunt coincidente, în ciuda aparentei „fereli“ a unuia de a se lasa „influentat“ de lectura. Din contra, Gabriel Chifu marturiseste si el ca, desi „cu oarecarea întârziere, am citit «unelte de dormit» si marturisesc ca asteptarile mi-au fost rasplatite: si acest nou titlu al sau îmi întareste convingerea ca ne aflam în fata unui poet extraordinar (este vorba despre Ioan Es. Pop – n.n.), unul dintre cei mai puternici pe care îi avem“. Argumentelor proprii despre excelenta poeziei autorului „Ieudului fara iesire“, Gabriel Chifu le adauga pe cele ale criticilor: „Chiar cei trei critici literari care însotesc cu frazele lor de pe coperta a patra aceste poeme lasa impresia ca vorbesc la unison: «o puritate exceptionala a tragicului» (Nicolae Manolescu), sau «o geografie hipnotica a mortii vii si a agoniei ca traire substantiala» (Dan C. Mihailescu), sau «nuantele acestei nenorociri, ale dezastrului individual» (Daniel Cristea-Enache). Dezacordul, nepotrivirea fundamentala dintre ins cu interioritatea sa ultragiata si loc, dintre ins si ceilalti ori, chiar, dintre ins si el însusi ar fi sursa acestui lirism dens“. E o definire corecta a sursei de lirism, cu mentiunea ca acest dezacord bine sesizat de poetul Gabriel Chifu nu e unul de „etapa“, ci fundamental si permanent, vizibil cu asupra de masura înca din extraordinarul volum de debut Ieudul fara iesire. Poetul îsi poarta fara crâcnire haina tragica a acestui dezacord, suficient de viril si de productiv ca lirismul sa nu poata fi suspectat de manierism. Între preferatii lui Gabriel Chifu, pe care-i citeste „cu bucurie“, mai sunt excelentii Ion Muresan si Mircea Cartarescu: „Cât adevar este în asertiunea ca scriitorii români nu se citesc între ei?“, se întreaba Gabriel Chifu, si îsi raspunde începând cu vorbele lui Creanga: „Nu stiu altii cum sunt, dar eu, unul, ma straduiesc sa uit de mine din când în când si sa-i descopar pe ceilalti cu buna credinta, recunoscând izbânzile când exista. Mi se pare singura atitudine acceptabila“. Aceasta frumoasa marturisire de credinta poate fi „corectata“ într-un singur punct: citindu-i pe ceilalti, nu înseamna ca „uit de mine“. Din contra, ne putem descoperi mai bine. Nici Robinson nu este singur. Mai observ un lucru de mare pret în confesiunea poetului de la „România literara“: constat, anume, ca, daca criticii nu s-or fi citind între ei (n-o cred!), ei se pot aduna consensual, întelegându-se de minune unii cu altii pe coperta cartii unui mare poet pe care cu totii îl pretuiesc si îl admira.