Puternic influentat de ideea cardinala a lui Mircea Eliade potrivit careia în modernitate sacrul se camufleaza în profan, dl Sorin Alexandrescu crede a gasi analogii sau chiar continuitati între personaje, situatii si scheme mitologice si realitati politice ori indivizi din societatea româneasca de azi. Temerar si speculativ în exces, eminentul nostru comparatist evoca mitul lui Sisif în viziunea lui Camus, care conchide, în finalul eseului sau despre absurdul modern, ca „Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit“, el fiind un ins superior pedepsei la care l-a supus Zeus. „În ce-i priveste, scrie comparatistul, românii au inventat legenda Mesterului Manole. Promisiunea facuta lui Negru Voda nu poate fi împlinita pentru ca tot ce se zideste ziua se surpa noaptea“. Bolovanul absurd al lui Sisif ar fi zidul început si neispravit din subsolul legendei despre Mesterul Manole si contractul lui cu Negru Voda. Un contract platit cu doua sacrificii – ca sa nu le spunem crime: al sotiei si al mesterului însusi prabusit ca Icar. „Ambele texte – marturiseste eseistul într-un articol din «22» – ne obsedeaza inevitabil în aceste zile. De 22 de ani, exact câti are revista pentru care scriu, ridicam pietre în vârful muntelui, cu speranta ca odata si odata ele nu vor mai cadea. Ele nu se aduna însa în niciun templu, acolo sus, ci aluneca mereu la vale. Zidim vreo Ana si pretindem ca nu-i auzim geamatul. Sau ne zidim chiar pe noi?“ Obsesii exemplare, îngrijorari patriotice pe care intelectualitatea actuala, militanta ori nu, le resimte si le exprima în variate feluri. Mai rar, comparând speculativ ori procedând la analogii riscate, eufemistic vorbind, între mitologia greaca, cu Zeus, Aegina, Thanatos si Sisif cu bolovanul sau si… referendumul din România! Patetica, lectura absurdului din viata politica româneasca în cheie mitologica e o speculatie neavenita si cu efecte involuntar parodice: „Suntem astfel condamnati – retorizeaza înfricosat si prapastios eseistul – de un Zeus necunoscut, de un Negru Voda usor identificabil? Presedintele Basescu, de doua ori ales si tot de doua ori suspendat si reales (re)devine mereu simbolul democratiei, în ciuda oricaror gafe pe parcurs, în fata unor Zeus ori Negru Voda inexorabili, supravietuind ca simbol de energie nationala. Este aici o soarta, un blestem? Avem mereu de ales între ziduri neispravite si zidiri de jertfe?“ Nu suntem departe în asemenea speculatiuni cu iz mitologic de comparatiile enorme si antologice de dinainte de ’89, în registru triumfalist, cu «epoca lui Pericle» si alte epoci ilustre evocate de pana unor intelectuali la fel de ilustri. Nu suntem departe nici de alegatia postdecembrista cu iz mitologic a unui alt analist si intelectual eminent, Traian Ungureanu, despre «ereticul care nu arde» vizându-l pe acelasi „Blestemat agent istoric B., importantul, irascibilul si necontrolabilul B., surpriza si socul B., provocarea pe care milioane de români o îmbratiseaza“ si care capata, încet-încet proportii monumentale si trasaturi de fenomen natural inevitabil, ca seceta, grindina sau cutremurul. „Simbolul democratiei“ si „simbolul de energie nationala“ de sub condeiul lui Sorin Alexandrescu fusesera, în stilistica lui Traian Ungureanu, fenomenalul personaj „în care toate particulele societatii românesti au certitudinea ca se regasesc“ ori, în aceeasi stilistica encomiastica a lui H.-R. Patapievici, mediatorul ideal între societate si „omul care comunica direct cu Dumnezeu“. Cum vedem, înainte, ca si dupa evenimentele din 1989, intelectualul român ramâne prizonierul unei credinte invincibile în acelasi tip de om providential destinat sa scoata poporul sau societatea româneasca din gura balaurului care mereu sta deschisa asupra lor. Noroc cu acest puternic providentialism ce pare genetic si de care ne agatam ca disperatii pentru a ne salva, mitologic, dintr-un vesnic naufragiu. Dar comparatistii contemporani nu se opresc la mitologie. Ei recurg în analogiile lor seducatoare, exemplare ori punitive, la epoci istorice si figuri celebre care au modelat ori, din contra, au schimonosit istoria, cultura si arta popoarelor aflate vremelnic sub custodia sau sub ocupatia lor. În linie generala, acest molipsitor gust intelectual al analogiilor si comparatiilor ne duce la ideea ca istoria se repeta si ca oamenii care fac, bine sau rau, istoria se supun cu necesitate inexorabila unor modele repetabile. Tipologic, frânturi din Cezar, Napoleon, Hitler, Mussolini sau De Gaulle reapar sub alte înfatisari de-a lungul istoriei si în locuri diferite. Mai rar, dar se întâmpla, avem cazul „cumularzilor“, al conducatorilor sau demnitarilor, oameni politici si de stat care plagiaza însusiri ori trasaturi venite din mai multe modele diferite si utilizate oportun în diverse momente ale carierei si ascensiunii lor. Dl Tom Gallagher, politolog eminent din mediul academic, coleg, de nu si rival nedeclarat de-al dlui Vladimir Tismaneanu, ajuns el însusi în România savant de renume mondial dupa un model controversat – dl Tom G., asadar, semneaza în „22“ un articol inspirat din zoologie: „Ponta, regele junglei care a redevenit România“. Ca dupa teoria evolutionista ne tragem din animale, respectiv, din maimutele evoluate, e lucru sigur. Si, dupa cum zice si înteleptul nostru Filimon, „ce naste din pisica, soareci manânca“: oricând ne paste riscul – ori sansa! – de a ne întoarce de unde am purces, în marea jungla animaliera a comunei primitive. Nu mai spun ca birjarii popoarelor, ai societatilor, în fine, ai statelor sunt, în chip fatal, „animale politice“ de rang înalt. Analistul Tom G. trece în revista si descrie fortele care se confrunta actualmente în jungla româneasca: partizanii restauratiei si ai continuitatii si cei din „tabara reformista“. Nu intru în pretiosul fond doldora de idei al articolului despre „hibridul“ care e România condusa de un „lider greu de digerat, dar care se angajeaza, cu încapatânare, sa scape România de fantomele postcomuniste.“ Daca nu e vreun Saul din Tars, ar fi greu de înteles cum ar „scapa“ România de fantomele respective un lider ce nu-i nici el decât o „fantoma postcomunista“ ascunsa într-un zdrentuit vesmânt „reformist“. Dar asta-i alta chestiune. Ma opresc asupra unui aspect secundar al articolului respectiv: mijloacele stilistice ale descrierii personajului principal, „regele junglei“ din materialul revuistic al dlui Tom G. Aceste mijloace stilistice pot fi reduse la unul singur: analogia, comparatia ca procedeu stilistic la care recursese si dl Sorin Alexandrescu descoperind ramasitele mitului camuflate în modernitatea chinuita si instabila a României din acest ceas. „Regele junglei“ asupra caruia se opreste Tom G. se bucura în ochii politologului de o seama de analogii care mai de care mai ilustre. Pe cine plagiaza în cariera si miscarile lui politice „regele junglei“ din povestea lui Tom G.? A candidat, scrie Tom G., „cu succes, pentru rolul de tânar Napoleon care inaugureaza o noua etapa a carierei politice devenind „cineva“ în aceasta parte a Europei“. Cui nu-i place sa semene cu Napoleon?! Dupa Napoleon, e chemat… Mozart în sprijinul „regelui junglei“: „P. este un fel de Mozart al politicii de tip autoritar, un personaj tânar, vulgar si impulsiv, dar cu un talent înnascut în domeniul sau“. Stim ca „domeniul“ lui Mozart era muzica: i-o fi placând muzica si tânarului rege al junglei? Alt rege, si ce rege!, spunea: „Asta-i muzica ce-mi place!“ Apoi: tânarul Mozart, desi genial, era „vulgar si impulsiv“? Textul analistului e confuz, cu toate ca, oricum ar fi, simpla comparatie e suficienta spre a-i face onoare „regelui junglei“. Alte celebritati istorice al caror model îl plagiaza „regele junglei“ românesti sunt prea cunoscutii Hitler si Mussolini. P., scrie Tom G., „a pus la cale un fel de mars al Romei în stilul lui Mussolini …“. Gramatical vorbind, poate ca e vina traducatoarei: dictatorul italian a pus la cale un „mars asupra Romei“, nu „al“ Romei. Ma rog.
Ce plagiaza eroul lui Tom G. din modelul Hitler? Ca si dictatorul Germaniei naziste, „regele junglei“ din România a purces la „aruncarea pe fereastra“ a mecanismelor democratiei, întrecându-si modelul: „Nici macar ascensiunea la putere a lui Hitler“ nu se compara cu iuteala actiunii sale de a „arunca pe fereastra“… „La fel ca Italia lui Mussolini – se mira cu jale punitiva Tom G. –, încapatânarea asaltului lui P. nu i-a impresionat pe intelectuali“. Intelectualii au de ce sa tresara, speriati sau suparati de reprosul si aluzia fina din analogia eminentului politolog. Si analogiile curg în continuare: cu Tito, cu Gheorghiu-Dej, cu De Gaulle… Cu cine? Cu De Gaulle?! Da, chiar cu el: „Nationalismul a fost un factor decisiv al viziunii sale (a lui De Gaulle – n.n.), dar în cazul lui P. nu exista nicio urma de nationalism“. Cititorul poate rasufla usurat: în acest caz, plagiatorul se îndeparteaza de model… Desi noi stim daca nu de la lectia de zoologie, atunci macar din povestile pentru copii ca leul este „regele junglei“, constatam ca dl. Tom G. pare sa confunde leul cu tigrul: „Multi s-au cocotat pe spatele acestui tigru tânar“, deci „pentru moment“ tigrul „pare a fi regele junglei care a redevenit România“. Dl Tom G. trebuie sa se hotarasca: leu sau tigru?!? Cu toate acestea, leul sau, ma rog, tigrul, se cuvine a-i multumi si a-i fi chiar recunoscator dlui Tom G.: din istoria plagiatului, se stie ca plagiatorii copiaza autori de mâna a doua si a treia, mai putin cunoscuti, reducându-si astfel riscul de a fi descoperiti si sanctionati. Dl Tom G. a avut onestitatea intelectuala de a recunoaste si numi modelele „tigrului“ sau „regelui junglei“: acelea sunt celebritati indiscutabile, indiferent de raul sau binele istoric pe care l-au facut. Ceea ce nu-i putin lucru. Ce a omis din sirul comparatiilor sale dl. Tom G., ca lista modelelor sa fie completa, este chiar primul model istoric al „regelui junglei“: în urma cu aproximativ un deceniu, tânarul tigru era „micul Titulescu“. Brevetul de inventator al acestui model urmat, copiat sau plagiat de „tânarul tigru“ nu-i apartine, din pacate, dlui Tom Gallagher… În concluzie: a apela azi, în jungla politica româneasca, la modele, analogii sau comparatii mitologice si istorice, precum fac acesti distinsi intelectuali, comparatisti si politologi mi se pare analog (!) cu a vorbi de funie în casa spânzuratului. Nu se cade. Nu avem niciun Sisif ori Mester Manole, si niciun leu si niciun tigru ori „pui“ de Titulescu, necum de Napoleon, Mozart, De Gaulle sau alte celebritati nu s-au nascut din cele câteva generatii rasarite printre buruienile junglei politice românesti dinainte si dupa 1989. Nici macar adevarati plagiatori nu s-au nascut. Vorba cuiva – nu va suparati: e o simpla comparatie, incompleta si schioapa , ca oricare alta –, între atâtea lichele, din când în când ni se face pofta de o adevarata canalie…