În timp ce, la Bucureşti, preşedintele României cerea să ne fixăm o singură direcţie, Vestul, şi să nu ne mai împrăştiem spre Est, preşedintele Chinei Xi Jinping era primit cu fast de preşedintele François Hollande la Elysée, iar cancelarul Angela Merkel îl întâmpina la Berlin cu satisfacţia de a avea ca oaspete liderul principalului partener comercial al Germaniei din Asia.
Turneul european al preşedintelui Xi Jinping a avut ca pretext aniversarea unei jumătăţi de secol de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre Franţa capitalistă a lui de Gaulle şi China comunistă a lui Mao. Scopurile au fost mai mari: întărirea dialogului politic şi încheierea de afaceri. În afara Franţei şi Germaniei, preşedintele Xi Jinping a mai vizitat, Olanda şi Belgia, iar la Paris a ţinut o conferinţă la UNESCO.
Întâmplarea face ca acest turneu, desigur programat anticipat, să pice exact pe cea mai gravă criză intervenită între Rusia şi Occident. Astfel, dosarul discuţiilor politice s-a modificat neaşteptat, iar preşedintele Xi Jinping a avut ocazia să examineze din interior tensiunile prin care trece Europa. Concluziile le vom afla, probabil, mai târziu. Ceea ce se constată imediat este o infirmare a profeţiei lui Alain Peyrefitte: „Quand la Chine s’éveillera, le monde tramblera” („Când se va trezi China, lumea va tremura”). China s-a trezit, dar lumea nu tremură de frica ei. De a altora, sigur. Astăzi, China este energică, deschisă la reforme economice pe plan intern, cooperantă pe plan internaţional. Şi calmă, cum spunea însuşi preşedintele Xi Jinping la dineul de la Versailles. Potrivit unei butade a lui Mao, până la conflictul cu India, din anii ’60, China dusese un război şi jumătate. Nici până astăzi nu a apărut tentaţia atacării celeilalte jumătăţi.
Nu revenise la Beijing liderul chinez când preşedinţii Obama şi Putin conveniseră ca miniştrii de Externe, american şi rus, să se întâlnească pentru a calma criza ucraineană. O criză ale cărei dedesubturi încă nu au ieşit pe de-a întregul la suprafaţă, dar care, mai mult ca sigur, îşi va găsi o soluţie printr-o înţelegere ruso-americană.
Să revenim la China.
Fast imperial, afaceri capitaliste
În discursul de primire a preşedintelui Xi Jinping la Elysée, socialistul Hollande a reprodus cu vizibilă mândrie memorabilele vorbe ale preşedintelui Charles de Gaulle: „la Chine, c’est un État plus ancien que l’Histoire” („China este un stat mai vechi decât istoria”). Rămâne de neînţeles de ce preşedintele socialist nu a amintit şi raţionamentul generalului de Gaulle, anticomunist convins, când a luat hotărârea să stabilească relaţii diplomatice cu China lui Mao (îl redau din memorie): azi recunoaştem nu un regim, ci un popor. Generalul stăpânea arta de a decide, gândea în interesul Franţei şi în sensul istoriei. Economic, era o necesitate pentru Franţa, rămasă fără colonii, să aibă relaţii cu cel mai mare stat asiatic. Politic, încă şi mai mult, în condiţiile exacerbării conflictului ideologic chino-sovietic. La aceasta se adăuga apariţia pe scena internaţională a frontului statelor rezultate din procesul de decolonizare grupate într-o nouă forţă, denumită generic lumea a treia, care găsea în politica Chinei comuniste sau a URSS alternativa la cea colonială.
Dosarul discuţiilor franco-chineze a fost pe măsura intereselor fiecărei părţi. Franţa dorea să-şi redreseze balanţa comercială, iar China să aibă un partener sigur în Europa. „Prin dumneavoastră, Franţa primeşte astăzi China prietenă, ţara care a devenit a doua putere economică mondială”. La Paris, în acest martie prevestitor de rău pentru administraţia Hollande (socialiştii au pierdut masiv în alegerile locale), au fost semnate peste 50 de contracte comerciale în valoare totală de 18 miliarde de euro. Să ne facem o părere: China va cumpăra 70 de avioane de la Compania Airbus, 43, de cursă medie, 27, de cursă lungă; în următorii zece ani, întreprinderea franco-chineză Aviation Industry Corporation of China îşi va extinde în uzinele de la Tianjin producţia de avioane din familia A320. A fost încheiat un acord pentru producţia de 1000 de elicoptere civile iar Grupul Dongfen va coopera cu Grupul Peugeot-Citroën pentru realizarea unei „producţii semnificative” de automobile. Alte acorduri din domeniul nuclear, financiar, militar, ştiinţific, agricol dau o imagine mai exactă a succesului vizitei pe care preşedintele Hollande îl sintetiza astfel: acesta înseamnă creştere economică, diminuarea şomajului şi o contribuţie cu 40% la stingerea deficitului comercial al Franţei.
Pe plan extern, se pare, criza ucraineană nu a preocupat oaspetele în modul în care şi-ar fi dorit gazdele. Dar foarte curând, la ONU sau la Geneva, vor fi reluate discuţiile privind conflictele majore internaţionale: Siria, Iran, Egipt, Africa Centrală etc. Acolo, Ucraina poate să devină o monedă puternică de compromisuri în negocieri. Deşi a fost tratată cu destulă discreţie de presa internaţională, interesantă de reţinut rămâne şi perspectiva unei cooperări franco-chineze în Africa. Franţa va aduce experienţa ei colonială, China pe cea câştigată prin pătrunderea pe acest continent pe toate planurile: comercial, economic, militar, ştiinţific şi, de ce nu, cu modelul de reforme economice. În treacăt şi elegant, preşedintele Hollande a ridicat problema de serviciu a Occidentului: drepturile omului în China. Beijingul a rămas şi de această dată inflexibil.
Discursul preşedintelui Xi Jinping la UNESCO, socotit istoric, trebuie pus pe seama atenţiei pe care China de azi o acordă culturii şi educaţiei ca opţiune specifică tradiţiei sale pentru valorile democraţiei şi drepturilor omului. În acordurile cu Franţa, între altele, se prevede ca Beijingul să trimită în Franţa 100.000 de studenţi. Este, poate, un răspuns indirect la felul în care autorităţile de la Beijing abordează, la scara celui mai populat stat din lume, drepturile omului.
La Berlin, satisfacţii economice şi ceva mai multă politică
După opt ani de la o precedentă vizită în Germania a unui preşedinte chinez, Xi Jinping a fost aşteptat cu viu interes. Între cele două state cele mai puternice economic din Europa şi Asia, schimburile comerciale înregistrează anual o cifră impresionantă: 160 de miliarde de euro. Până acum, pragmatici, nemţii au tratat relaţiile cu China cu preponderenţă pe plan comercial. Viitorul rămâne, în continuare, promiţător. Germania şi China au semnat un parteneriat strategic cu o puternică direcţie economică, dar şi cu o noutate: disponibilitatea celor două state pentru intensificarea dialogului politic pe probleme internaţionale. Sebastian Heilmann de la Institutul berlinez de studii chineze constată că „Pentru prima dată, există o administraţie chineză care formulează interese strategice, care aspiră la un rol mai important pe plan internaţional şi care recunoaşte acest interes. Xi Jinping incarnează intrarea Chinei în politica mondială. Această vizită oficială în Germania deschide noi perspective”.
Berlinul a sperat să exploateze rezervele de principiu ale Chinei faţă de anexarea, de către Rusia, a Crimeei. După cum se ştie, în abordarea de până acum a conflictelor sau războaielor, Beijingul a rămas fidel principiului neamestecului în treburile interne ale unui stat. Este poziţia logică derivată din situaţia specială a existenţei „celor două Chine” şi din preocuparea prezervării construcţiei, la Beijing, a drumului de reunificare cu Taiwanul. China nu acceptă secesiuni teritoriale pe bază de referendum. Ceea ce s-a întâmplat, la iniţiativa Rusiei, în Crimeea. Berlinul a încercat să folosească acest „inconfort”. Preşedintele Joachim Gauck a făcut chiar avansuri măgulitoare vorbind despre importanţa Chinei „pentru pacea şi stabilitatea lumii”. Fără succes. Preşedintele Xi Jinping a avut grijă să protejeze relaţiile cu marele vecin. Şi să profite. Germania, la rândul ei, cunoaşte bine această tactică. În 1992, când Parisul a vândut avioane Taiwanului, Beijingul a renunţat la un contract similar cu Franţa şi a cumpărat avioane din Germania. Explicaţia dată de chinezi: „Germania este beneficiarul direct al erorii Parisului”.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 4642014-04-10