O restituire spectaculoasa: in „Romania literara“ din 3 septembrie 2010, Ioana Diaconescu prezinta un set consistent de „poezii arestate“ ale poetului A. E Baconsky. Le-a descoperit in dosarul de urmarire informativa al poetului clujean din Arhiva CNSAS. Au fost sustrase de Securitate – mentioneaza Ioana Diaconescu – din biroul sau de la revista „Steaua“ in vremea cand conducea aceasta revista literara (pana in anul 1959). Poeziile sunt considerate de catre Securitate drept „corpuri delicte“ si sunt insotite de o nota unde se mentioneaza ca „Detinem informatii sigure ca numitul Baconsky a avut in repetate randuri manifestari dusmanoase la adresa regimului si a URSS“ si ca el „Cultiva o literatura apolitica, lipsita de spirit partinic, evazionista si idealista, influentata de scrierile lui Lucian Blaga.“ Nu-i deloc lipsita de pertinenta „influenta“ lui Blaga asupra creatiei lui Baconsky. Restul… Restul pune cititorul intr-o dificultate momentan aproape insurmontabila.
Sa recapitulam rapid.
Ca „ostas„ credincios al partidului, „numitul Baconsky“ publica, pana in momentul confiscarii „corpurilor delicte“ (anii ’50) poezii cu nimic diferite de „Minerii din Maramures„ ori „Tovarasul Matei a primit Ordinul Muncii“ de Veronica Porumbacu, in casa careia, peste 30 de ani, va sfarsi prins sub daramaturile cutremurului din 4 martie 1977. Scrisese in anii ’50 „Balada alegerilor din Ferentari“ si „Barta Iosif si ortacii sai“, se luptase cu balaurii imperialismului atatatorilor la razboi. Mai scrisese numitul Baconsky „Sa traiasca/ Stalin si poporul rus!/ el in tara romaneasca/ Viata noua ne-a adus!“ sau, in 1951, celebrul omagiu adus luptei de clasa: „Trece o noapte, trece inc-o zi, / Lupta se ascute intre clase / Iar chiaburii se arat-a fi / Elemente tot mai dusmanoase“! E greu sa te sustragi banuielii ca sub condeiul unui poet modernist (isi pregatise un volum de poezii suprarealiste pentru Editura Fundatiilor Regale, ramas nepublicat odata cu disparitia celebrei edituri), asemenea productii nu tintesc discreditarea parodica si cvasisubversiva a unei teme la ordinea zilei si a Puterii de atunci careia poetul basarabean i se predase, poate si de teama „intoarcerii“ in URSS. Parerile sunt impartite, unii nu-i recunosc poetului o asemenea intentie sub cuvant ca o atare explicatie ar fi si o scuza nemeritata pentru prizonieratul sau realist-socialist… Si iata ca apar aceste „corpuri delicte“, poezii arestate in 1959, scrise in perioada cand A. E. Baconsky il slavea pe Stalin, „ascutea“, poate parodic, lupta de clasa si canta intr-o balada „alegerile din Ferentari“ si pe inaintasii alegatorilor de azi din sectorul lui Marian Vanghelie. Poeziile arestate, datate din acea perioada, n-au nimic in comun cu celelalte scrise tot atunci: sunt poemele unui poet eminent, ale unei negre si inalte melancolii, pe alocuri eminesciene, alteori blagiene, cum bine observa Securitatea: „Nu mai strig, nu mai caut vorbe sonore / Ci asemeni pasarii care-ntampina zorii cantand / La inceputul verii ies dimineata pe roua / Si vin tacut in calea tuturor.// Cantecul meu e tot mai mult fara cuvinte/ Raza de soare mi-e coarda iubita de-acum -/ Melodia dulce a colinelor, respiratia celor ce dorm/ La amiaza in umbra snopilor galbeni,/ In timp ce raul se duce mereu susurand pe sub salcii./ Muzica monotona si grea a imenselor hale de piatra/ Unde totul se spune prin semne, sau linistea minei de fier/ Prin care un sunet razlet rataceste strigandu-se singur,/ Rabufnirile surde ale marii cuprinse de febra/ Care seamana cu pustiul viscol – toate le-ascult indelung/ Treaz zi si noapte as sta sa le-ascult indelung/ Sa mi se duca fara veste anii.“ Satul de strigat, poetul tace si asculta, poezia lui se melancolizeaza si cu nostalgii boreale cauta nordul, inghetul, „sumbrele valuri ale Balticii/ Crestele lor de zapada“. Ratacitor printr-un viscol scitic, poetul cauta „Glasul acelui ciudat stramos„ sub gotice, „posomorate intinderi de apa“. E o nobila, inalta melancolie, incompatibila cu „alegerile din Ferentari“ si celelalte desi, toate, sunt rodul aceluiasi interval temporal. Are dreptate Eugen Simion: „Baconsky credea in superioritatea artei, poezia si eseistica lui putin scortoasa, culta in chip excesiv, insa profunda si originala, apara totdeauna creatorului solemn, estetizant, seniorial, pierdut in cerul marilor modele. El insusi, ca om, trecea pana de curand printre noi ca un print exilat, abstras si melancolic, de o melancolie putin studiata, voievodala.“ Insa acest „print exilat“ este unul din marii si multii nostri poeti cu nastere amanata. Poeziile „arestate“ si descarcerate acum au, biologic si poetic, aceeasi varsta cu acelea din care am citat la inceput, cele cu „elementele dusmanoase“, „yankeii“ de peste ocean si „Stalin si poporul rus“ – dar cata deosebire! Pe de alta parte, ridurile melancoliei si semnele impotrivirii din poemele „arestate“ dateaza si ele din aceeasi tinereasca epoca a entuziasmului si disciplinei liber consimtite, impotrivirea si revolta sunt coexistente cu supunerea la realismul socialist, de unde „amanarea“ nasterii (publicistice) de care vorbesc: poetul, in sine, este acelasi, nu trece printr-o „metamorfoza“ si n-are nevoie de „revizuire“. Ci doar de necesitatea rupturii. Care nu intarzie, se si produce curand dupa demiterea lui din 1959 de la „Steaua“. O ruptura echivalenta cu „nasterea“, cu darea la iveala a chipului adevarat insa amanat. Este inceputul sfarsitului: sfarsitul iluziei prin care a trecut, impreuna cu intreaga lui generatie, mai toata stralucita. Si e, in fine, un caz „tipic“, comun – desi in diverse forme – tuturor celor ce au patit-o crezand ca el. Caci e vorba de o credinta ce l-a facut sa accepte „prizonieratul“ realist-socialist. Sa se observe si faptul ca majoritatea noilor scriitori ai epocii provin din mica burghezie rurala, preoti, dascali, invatatori, functionari si tarani in sufletul carora cantecul de sirena al utopiei incolteste si rodeste mai mult decat in „oamenii lui Caragiale“. Una din cele mai plauzibile explicatii si incadrari in context a acestui tip de schizoidie si dedublare, cu amanarea adevaratei nasteri poetice, ne-a furnizeaza Marian Popa in substantiala sa „Istorie a literaturii romane de azi pe maine“. O „Istorie…“ subapreciata, din varii, nedrepte si chiar meschine motive de principalii rivali ai autorului ramasi in tara. Dar asta e alta problema. In „Istoria…“ lui, Marian Popa ii dedica lui A. E. Baconsky un capitol esential si lamuritor intitulat, cu acea „exactitate a admiratiei“ de care vorbea candva M. Ungheanu: „A. E Baconsky: un drum spre etica refuzului“, unde formuleaza aceste judecati ca si definitive (desi, nimic mai definitiv decat… provizoriul) ce pot fi cu usurinta transferate asupra multor scriitori romani afirmati in a doua jumatate a secolului trecut, adica in timpul comunismului: „Era atras de modernism, ca multi alti tineri, dar timpurile nu au nevoie de asa ceva si Baconsky prefera sa mearga cu timpul, chiar trup si suflet, pentru ca este basarabean si nu vrea sa fie reintors in Uniunea Sovietica. ( … ) „Poezii“ (1950) si „Copiii din Valea Ariesului“ (1951) sunt doua din foarte putinele volume aparute in acest timp de stalinizare salbatica. Baconsky este la inceput ceea ce Puterea vrea de la poeti si poezie si s-au ilustrat majoritatea capitolelor primei parti din aceasta Istorie cu versurile sale. Cum temele, ideile si imaginile nu pot fi in niciun caz personale, el cauta sa se individualizeze prin violenta livrarii in optiune, care surprinde intr-atata, incat binevoitorii ulteriori au banuit o ironie subversiva in exagerarea cliseistica: daca se ia insa in consideratie si comportamentul lui public (inclusiv cel vestimentar), o asemenea suspiciune este greu de sustinut. De fapt, nu trebuie pusa la indoiala sinceritatea, ci numai verosimilitatea trairilor in contextul dat, moderat de un partid unic care simula constructia idealista pentru a-si facilita actiunile de subordonare si exterminare. Este greu de crezut ca un fiu de preot se poate insela asupra caracterului epocii: dar e probabil ca el sa fi crezut sincer in utopia unei lumi noi, imposibila fara sacrificii. Patru versuri dintr-un „Cantec la apa raului“ arata complexitatea freneziei si absolutul daruirii, amintind de cruzimea spectaculoasa din declaratiile de iubire ale barochistului Agrippa d’Aubigné: „Daca vrei sa cunosti orasul meu, Republica mea,/ daca vrei sa cunosti ceea ce astazi este sau ceea ce maine o sa fie,/ priveste la fetele acestor oameni care zidesc, priveste la apa raului/ ori spinteca-mi pieptul si priveste adanc in inima mea purpurie“. Dar exaltarile extreme sunt dezagreate, pentru ca ele presupun un angajament personal care privatizeaza sacrificiul in dauna colectivizarii lui. Partidul are nevoie de ostasi si slujbasi, de executori necracnitori de ordine fara imaginatie in devotiune. Or, Baconsky si alti tineri de la „Almanahul literar“ tind sa personalizeze cauza. In asemenea eforturi, ideologii de la centru vad un pericol si cu certitudine un afront disimulat. Incep conflictele cu resorturile Comitetului Central, se dezvolta scenariile exprimarii „opiniei publice“, dar Baconsky opune o rezistenta neasteptata prin directie: el s-a angajat pe un drum al consumarii vietii prin deziluzionare.“ Ruptura semnalata aici echivaleaza cu inceputul sfarsitului. Un sfarsit al iluziei prin care au trecut multi altii. In primul rand e cazul lui Radu Cosasu, cu reclamarea imperativa a „adevarului integral“. Angajat si el pe un drum al „consumarii vietii prin deziluzionare“ sub semnul adevarului, autorul „Supravietuirilor“ ilustreaza si intareste aceeasi paradigma surprinsa si descrisa cu o rara perspicacitate si cu pertinenta necontestabila de istoricul literar Marian Popa. Ea ne explica – fara a scuza compromisurile si sinuozitatile, caci nicio explicatie nu tine loc de scuza – felul si momentul, istoric diferit, in care tinerii scriitori romani de atunci au intrat in posesia propriei lor vocatii, izbutind sa iasa din capcana „colectivizarii“ unui ideal si a confiscarii unei utopii in interes privat. Conducatorii „comunisti“ („putini au fost, multi am ramas“!) n-aveau nevoie, ei, de concurenta in promovarea, nu importa pe ce cai, a unui ideal instrumentalizat si dogmatizat in beneficiul lor insile: acest fapt, odata sesizat de „ostasi si slujbasi“ – cu „pedepsele“ de rigoare, de la suspendarea dreptului de semnatura la marginalizare sau chiar puscarie – a pus capat iluziei si, partial, schizoidiei pe care a generat-o.