Carlos Drummond de Andrade, Maşina lumii şi alte poeme, traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note de Dinu Flămând, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2012
În Europa, epoca marelui modernism a fost interpretată drept perioada unei acute conştiinţe critice. Perfect raportabilă la estetica modernismului, fie el şi transpus pe tărâm brazilian şi căpătând, deci, noi atribute, poezia lui Carlos Drummond de Andrade e marcată de o accentuată conştiinţă de sine, poetul fiind, cu siguranţă – iar acest amănunt îl individualizează din nou extrem de profund –, cel mai lucid critic al propriei creaţii.
Dincolo de modernism
Interesant este, apoi, că în poezia sa dimensiunile conceptuale sunt în general mai accentuate şi mult mai importante decât aspectele vizuale sau chiar decât cele sonore şi de tonalitate. Permanenta meditaţie domină imaginea şi chiar semnificaţiile simbolice, căci poetul caută întotdeauna cele mai neaşteptate şi provocatoare combinaţii de cuvinte – sau de sensuri. De aceea, versul său nici nu este extrem de muzical, în accepţiunea strictă a vechiului simbolism, şi nici extrem de armonic – ca expresie a vreunei monotonii care ar afecta domeniul auditiv. Afirmaţia poate părea paradoxală, câtă vreme se ştie că unele dintre poemele lui au fost puse pe muzică şi au devenit extrem de cunoscute în Brazilia şi nu numai. Însă nu e vorba niciodată despre o muzicalitate exterioară, ci despre arta (şi ştiinţa!) poetului de a construi dimensiuni ce provoacă cu vehemenţă vechile armonii şi uneori şochează urechea, impunându-se tocmai în acest fel. Iar repertoriul poetului va ajunge să încorporeze totul, de la epigrama minimalistă la lungile poeme în proză, şi să abordeze atât registrul prin excelenţă liric, cât şi pe cel marcat de teatralitate ori de o tendinţă spre structura pseudo-narativă. Critica literară a apropiat maniera directă şi aparent simplă a lui Andrade de a se adresa cititorului de reacţia unora dintre personajele lui Hemingway care, ştiind că totul e complicat, preferau să se exprime simplu. Numai că în cazul poetului brazilian această simplitate e nu doar aparentă, ci şi un loc geometric de unde lectorul poate ajunge, ca printr-un efect al periculoaselor nisipuri mişcătoare ale sensurilor, exact spre acele zone asupra cărora puţini creatori contemporani au îndrăznit să zăbovească şi care au în vedere tocmai esenţa existenţei fiinţei umane pe un pământ care, de multe ori, pare a nu-i mai putea aparţine. Numai că, pentru ca lucrurile să nu ia o expresie prea înnegurată, poetul adoptă chiar şi în asemenea texte masca ironiei sau pe aceea a umorului, făcându-ne să zâmbim pentru a uita că doar cu o clipă înainte am căzut pe gânduri.
Drummond de Andrade provoacă însă chiar şi prin poemele cele mai banale. De pildă, În mijlocul drumului, cu trimiterea clară la celebra formulă a lui Dante („nel mezzo del camin di nostra vita…”), autorul enunţă, în cele zece versuri ale textului, că nu va uita nicicând piatra din mijlocul drumului: „În mijlocul drumului era o piatră/ era o piatră în mijlocul drumului/ era o piatră/ în mijlocul drumului era o piatră.// Niciodată nu voi uita acest eveniment/ din viaţa retinelor mele atât de obosite./ Niciodată nu voi uita că în mijlocul drumului/ era o piatră/ era o piatră în mijlocul drumului/ în mijlocul drumului era o piatră.” Mulţi cititori s-au amuzat pur şi simplu, alţii au căutat sensurile ascunse dincolo de aceste cuvinte şi de banalitatea întâmplării care nici măcar nu pare transfigurată artistic, ci efectiv relatată. Critica academică a clamat nici mai mult, nici mai puţin decât că am avea de-a face aici cu „expresia clară a unei sensibilităţi ultragiate, schizofrenice sau psihotice.” Dimensiunile pe care dezbaterea aceasta le-a luat l-au determinat chiar pe autor, ani după aceea, să adune o colecţie a interpretărilor de care textul acesta, la fel ca şi alte câteva, a avut parte de-a lungul timpului. Textul însă,poate fi citit şi ca o adevărată dramă a obsesiei pentru idei şi deopotrivă ca o expresie a unei existenţe umane care nu e doar banală, ci şi monotonă. De aici accentele specifice care nu se situează prea departe de estetica tragicului contemporan.
Poemul cu şapte feţe
şi peisajele braziliene
Iar dacă În mijlocul drumului doar prefigura calea pe care Drummond de Andrade avea s-o urmeze, expresia plenară a acestei orientări se găseşte în magistralul Poem cu şapte feţe: „Doamne, de ce m-ai părăsit/ dacă ştiai că eu nu eram Dumnezeu,/ dacă ştiai că sunt slăbănog.” Începutul poemului marchează sentimentul acut al respingerii, al marginalităţii, al situării mereu la graniţa dintre lucruri (aspecte care caracterizaseră şi creaţia de până acum a poetului). Dar în acest text întâlnim pentru prima dată la intensitatea maximă acel eu specific al lui Drummond de Andrade, mereu situat între două realităţi, două ordini existenţiale, două lumi. În plus, autorul adoptă un soi de elaborată mască, apropiindu-se, spre finalul textului, de structura unui poem neoclasic şi prefigurând, şi în acest fel, aspecte ale poeticii sale de mai târziu: „Lume lume vastă lume,/ dar mai vastă-i inima mea.” Canoanele riguroase ale rimei şi ritmului sunt însă supuse unui demers subversiv şi îşi văd stabilitatea subminată, tocmai pentru că ele ar reprezenta elemente ce împiedică expresia liberă şi plenară şi funcţionarea deplină a mecanismelor ce caracterizează noul tip de sensibilitate pe care poetul acesta încearcă – şi reuşeşte – să-l impună în spaţiul cultural brazilian şi nu numai.
Însă scriitorul e preocupat şi de un alt proiect – de-a dreptul personal. Şi anume acela de a oferi cititorului o imagine caleidoscopică şi poetică, în cel mai complet sens, a Braziliei. De aceea, el vorbeşte despre peisaje – fără a face peisagistică – şi descrie, dar fără a efectua simple copieri mimetice ale unor spaţii cunoscute. Realitatea exterioară şi diversitatea lumii braziliene reprezintă doar pretextul de care poetul are nevoie pentru a medita din nou asupra condiţiei umane, dar folosind, acum, alte mijloace artistice şi adoptând alte perspective, cât şi pentru a-şi exersa tehnicile ironiei. Iar aceasta, devenită pe fragmente chiar expresie a „meta-ironiei” teoretizate de Octavio Paz, e şi semnul independenţei poetului într-o lume a permanentelor încorsetări şi a eternelor condiţionări. Tot de aici va rezulta şi acel „sentiment al lumii” pe care poetul îl are, în încercarea de a cuprinde întreaga lume – acum, deci, nu neapărat întregul univers, ci întreaga lume culturală şi socială specific braziliană: „Eu nu am decât două mâini/ şi sentimentul lumii,/ dar pe dinăuntru sunt plin cu sclavi,/ amintirile se scurg din mine/ iar trupul meu cedează/ dacă e intersectat de iubire.// Când mă voi ridica, cerul/ va fi mort şi prădat,/ voi fi mort eu însumi,/ moartă dorinţa mea, moarte/ şi dezacordatele smârcuri.” Dar Cântecul pentru omul din popor Charlie Chaplin este expresia cea mai realizată a acestei noi atitudini, situându-se, prin intensitatea lirismului şi prin capacitatea expresivă a autorului, alături de mari creaţii ale reprezentanţilor liricii universale, de la Whitman la Caeiro: „Ştiu prea bine că discursul, leagăn burghez, nu-ţi stârneşte vanitatea,/ ştiu că ai obiceiul să dormi în timp ce vehemenţii dezvelesc statui,/ şi că dintre atâtea cuvinte ce aleargă pe străzi ca maşinile,/ doar cele mai umile, de sărut sau de înjurătură, te ating pe tine.// Eu nu-ţi ofer nici salutul fidelilor nici pe cel al fanilor,/ ei nu există, îţi ofer salutul oamenilor de rând, dintr-un oraş oarecare.” A oferi ceva cititorului şi, implicit, celui de lângă tine reprezintă una dintre preocupările de căpătâi ale lui Drummond de Andrade din acest punct de vedere, iar atitudinea aceasta estetică trebuie pusă, desigur, şi în legătură cu poziţia clar antifascistă a lui Andrade în anii celui de-al Doilea Război Mondial.
Acesta este contextul în care poetul scrie unele dintre cele mai profunde arte poetice ale sale, mai cu seamă Căutarea poeziei. Poezia nu poate fi construită din întâmplări, din relatări, din descrieri, ci, în loc de aşa ceva, Drummond cere ca adevăratul creator să intre încet în împărăţia cuvintelor şi să contemple de acolo, cumva din interior, nenumăratele faţete ale realităţii – şi, deopotrivă, ale umanităţii: „Să nu faci versuri despre întâmplări./ Pentru poezie nu există nici creaţie şi nici moarte./ În prezenţa ei, viaţa este un soare extatic,/ nu încălzeşte şi nici nu luminează./ Afinităţile, aniversările, incidentele personale n-au importanţă./ Să nu faci poezie cu corpul,/ acest excelent, întreg şi confortabil corp, atât de incompatibil cu efuziunile lirice.” Experienţa umană, întotdeauna necesară pentru poezie, trebuie însă de fiecare dată transfigurată, recreată, reconfigurată şi reconstruită, nu pur şi simplu fotografiată. Doar astfel simpla întâmplare se poate transforma în artă, iar coincidenţa, în mare poezie.
Tentaţia neoclasicismului
şi revelaţia iubirii
Începând cu anii ’50, creaţia lui Drummond de Andrade îmbracă o formă nouă, poetul renunţând parţial la versul liber şi la poemul în proză şi adoptând adesea forma (şi formula) unui neoclasicism care înseamnă, în cazul său, şi o căutare permanentă a esenţelor; şi, din nou, a adevărului artei. El va redescoperi acum sonetul şi îl va practica în mod strălucit, ca şi alte poeme cu formă fixă şi se va axa asupra dimensiunii filosofic-meditative, lăsând cumva la o parte preocupările pentru ironie, faptul (aparent) divers sau întâmplarea şocantă.
Alte poeme reprezintă întrebări la care poetul nu mai încearcă să răspundă, sau experienţe oarecum digresive înzestrate cu semnificaţii lirice care transformă de fiecare dată observaţia în contemplaţie. Treptat, speculaţia filosofică e temperată, atmosfera începe să fie dominată de „boitempo” („bou-timp”: cuvânt compus, inventat de autor pentru a sugera lenta scurgere a timpului, parcă în pas de animal), dar şi de extraordinare poeme de dragoste care confirmă, dacă mai era nevoie, că fiinţa umană poate avea experienţa absolutului – atunci când şi dacă o poate avea – doar prin intermediul trăirii erotice plenare. Acestea, toate, sunt evidente în volume precum Nevoia care iubeşte (1968), Corp (1984) sau Iubirea se învaţă iubind (1985).
Textul poetic devine autoreflexiv, iar în acest context iubirea reprezintă o adevărată formă de sublimare a instinctului şi de conectare a fiinţei umane cu energiile cosmice. Maşina lumii este, poate, poemul cel mai cunoscut al lui Drummond de Andrade: „Şi cum eu străbăteam la-ntâmplare/ un drum pietros prin ţinutul Minas, pietros,/ iar la amurg un clopot suna ruginit/ <…> Iată că maşina lumii s-a deschis dinaintea ochilor mei obosiţi/ de cât încercaseră s-o pătrundă/ şi care plângeau numai la ea gândindu-se.” Dar textul acesta nu trebuie înţeles ca încercare de expresie a vreunei structuri sociale sau ca aventură strict personală, ci ca expresie a unei totalităţi fenomenologice înzestrată cu dimensiuni mitice şi arhetipale: „mi-am plecat privirile, plictisit, obosit,/ refuzând să primesc acest dar care, iată,/ i se oferea gratis discernământului meu.// Însă beznele cele mai stricte deja căzuseră/ pe acel drum din ţinutul Minas, pietros.” Este, desigur, vorba şi despre o trezire, de o simbolică deşteptare şi de (re)conectarea fiinţei la noi ritmuri. Dar e şi o poezie a enigmei şi a paradoxului, în care referentul e mereu ambiguu, iar sensurile, întotdeauna deschise.