Scurte insemnari despre miracole si tristeti

Am participat zilele trecute la o ceremonie cu totul neobisnuita la Paris: sarbatorirea criticului literar Maurice Nadeau care, asa cum revista „Cultura“ a anuntat intr un numar anterior, a implinit o suta de ani. El si-a invitat prietenii din Franta si din strainatate la un restaurant de pe Quai-ul Senei, un restaurant modest, unde fiecare si-a platit consumatia si a ascultat discursurile celor care au voit sa spuna ceva despre acest personaj deja mitic. O ceremonie fara fast, simpatica, amicala, cu scriitori, jurnalisti si editori – prieteni cu Maurice Nadeau, tineri sau vârstnici (mai ales vârstnici) – relaxati, imbracati in stil „informal“, comunicativi, deloc retorici. Printre ei, prozatorul Claudio Magris – venit de la Trieste – si subsemnatul sosit de la Bucuresti, desemnati dinainte sa firitisim, in calitate de prieteni din strainatate, pe acest miraculos critic centenar. Nu m am dus, cum se spune, cu mâna goala, m-am dus (insotit de redactorul-sef Valeriu Franc) cu  ultimul numar din „Caiete Critice“ dedicat in totalitate  lui Maurice Nadeau. In afara de câteva articole omagiale semnate de Ion Pop, Nicolae Bârna si subsemnatul, revista publica o mica antologie de texte critice selectate din toata opera criticului. Nu lipseste articolul din 1949 despre Cioran. Maurice Nadeau a remarcat debutul acestui moralist venit din Balcani cu nelinistile si tristetile lui compacte si pe care le-a transcris, aici, in limba moralistilor din secolul al XVII-lea. Maurice Nadeau era in 1949 un om de stânga (in varianta „trotchista“) si a ramas si azi un om de stânga, ca toti scriitorii legati de vechea avangarda. Acest fapt nu l-a impiedicat sa scrie favorabil despre Céline sau sa-l reabiliteze, in plina postmodernitate literara, pe Sade…
Ceremonia de la restaurant este animata de un om de litere priceput, cordial si, dupa cum imi dau seama, cu un remarcabil umor intelectual. Prietenul meu Serge Fauchereau imi sopteste ca animatorul organizeaza in chip curent asemenea reuniuni literare, cu bani putini si in locuri modeste, cum este cel de fata. Ceremoniile fastuoase nu intra in stilul vietii literare pariziene… Aceea la care participa este, oricum, foarte reusita. Prietenii lui Maurice Nadeau il felicita si povestesc istorii vechi. O scriitoare, originara din Argentina, marturiseste ca intâlnirea cu acest critic „accoucheur“ i-a schimbat viata: i-a publicat prima carte si, având succes, a decis sa ramâna in Franta. O istorie de demult, imi dau seama, scriitoarea argentiniana este, acum, o femeie in vârsta, vorbeste fraceza fara accent, pare multumita de destinul ei literar si nu-si reprima afectiunea pentru criticul care prin intuitia si generozitatea lui a determinat-o sa-si schimbe limba si tara… Maurice Nadeau ii raspunde scurt, cu umor, amintindu-i o alta intâmplare, de ordin existential de data aceasta.
Când imi vine rândul, spun ceva despre mirarea mea de a vedea ca, la o suta de ani, Maurice Nadeau nu s-a plictisit sa citeasca manuscrise si, mai ales, ca dupa 70-80 de ani de când scrie despre carti, nu cunoaste raul de literatura, maladie curenta in rândul criticilor literari. Raul sau greata de literatura… Un miracol tot atât de relevant ca si acela de a fi, la o suta de ani, in buna forma fizica si intelectuala. Amintesc ceva si despre faptul ca editura si revista pe care le conduce au acordat atentie scriitorilor români, intre ei D. Tepeneag si Sorin Titel. Maurice Nadeau completeaza lista cu Gh. Craciun si cu „Antologia avangardei românesti“ (alcatuita de Ion Pop) si povesteste, pe scurt, calatoria pe care a facut-o in anii ’90 la Bucuresti, invitat de Academia Româna, pentru a sarbatori centenarul Tristan Tzara… Cunosc istoria, doar eu am fost acela care l-a invitat pe acest reputat om de litere despre care aflasem in prealabil ca paraseste rar Parisul. A raspuns, totusi, invitatiei si a vorbit in Aula Academiei despre Tzara, unul din marii poeti francezi din secolul al XX-lea, dupa parerea lui… Nu-i singurul, de altfel…
Mai spun ceva despre Maurice Nadeau: ceva despre vocatia prieteniei pe care o are acest om discret, tacut, statornic in optiunile lui, cu un spirit capabil sa imbratiseze in acelasi timp cauza suprarealismului, dar si realismul necrutator, negru, al lui Céline… Scrisul lui arata un fel de ardoare disciplinata si o modestie seducatoare. Maurice Nadeau nu se considera genial, n-am citit nici un rând in care el isi revendica vocatia unicitatii si a preeminentei, cele doua fantasme care tulbura, de regula, visele criticului literar…  Se considera, dimpotriva, un „servitor“ al literaturii si de aceea fuge sistematic, ca si Cioran, de onoruri. A avut, totusi, gentiletea sa primeasca o mare distinctie din partea Primariei Parisului si, la ceremonia de care am vorbit mai inainte, „Meritul academic“ oferit de Academia Româna pentru devotamentul lui intelectual si pentru efortul de a promova literatura europeana… La vârsta patriarhilor, „accoucheurul“ parizian nu abandoneaza… Tenacitatea lui imi da curaj.
***
O primavara pariziana superba. Parisul este, cu adevarat, o sarbatoare continua. Pe platoul din fata Comediei Franceze un grup de tinere nordice, frumoase si enigmatice ca niste sirene, s-au asezat pe pavaj pentru a se bronza, cafenelele si bistrourile si-au scos scaunele  in strada, in curtea interioara de la Louvre fântânile arunca spre cer trâmbe de apa de un alb – as spune – fosforescent, iar piramida care a stârnit atâtea proteste a intrat acum in peisaj: pare a fi un tipat al modernitatii intre zidurile batrânului, impunatorului palat al regilor. Au aparut intre timp in jurul piramidei de sticla câteva piramide mai mici… Au aparut recent sau nu le-am observat eu pâna acum?… Privesc multimea colorata care se misca lent in acest spatiu celebru in care se intâlnesc semnele a doua sau mai multor civilizatii. Sunt mai toti turisti asiatici cu aparatele de fotografiat atârnate de gât, disciplinati, tacuti, atenti la steagul pe care il poarta ghidul parizian. O lume migratoare, o lume in schimbare, in fine, un Paris coplesit de soare si de bogatia si maretia culturii lui…
***
Intru in librariile din Cartierul Latin (nu exclud din intinerariul meu „La Hune“, pe care o frecventa Cioran) si observ un fapt care ma bucura, ca român: compatriotul nostru Cioran este prezent peste tot. Revista, „Magazine littéraire“ ii consacra un numar, a aparut, apoi, un studiu semnat de Nicolas Cavailles („Cioran malgré lui“), cartile moralistului sunt editate, acum, in colectiile de buzunar, editura „Cahiers de l’Herne“ a publicat cu câtva timp in urma un dosar impunator Cioran (care incepe insa, in chip ciudat, cu articolul despre Hitler!) si tot „Cahiers de l’Herne“ a scos un volum care cuprinde scrisorile lui Cioran catre A. Guerne. Dintr-un prospect Gallimard aflu ca in toamna vor aparea doua volume cu scrierile franceze ale moralistului. Este, putem spune, momentul Cioran in cultura franceza. Si Cioran care a scris mult despre ratare si se considera el insusi, intr-un articol despre Eliade si generatia lui, un iremediabil ratat. Iata insa ca sentimentul ratarii poate avea succes când trece prin vasele capilare ale marii creatii… Si, evident, nu trece singur, trece asociat cu metafizica ratarii si a inutilitatii de a trai…
***
Din tara primesc, in aceasta primavara exploziva, vestea disparitiei lui Fanus Neagu. Ma nauceste pur si simplu. Desi stiam care va fi sfârsitul, speram sa se produca un miracol si prietenul nostru sa-si invinga boala… N-a fost sa fie. Ies pe strada, este acelasi soare, aceleasi strazi in sarbatoare, totusi nu am ochi sa vad nimic. Ma simt lovit si nedreptatit… Fanus Neagu nu este doar un mare scriitor, este (a fost) un personaj fabulos in viata literara româneasca. N-am fost totdeauna prieten cu el, dar, de când il stiu si, mai ales, de când il citesc, l-am urmarit cu atentie si, in ultimele decenii, asperitatile dintre mine, critic literar cusurgiu si temperat (cel putin asa sustin unii), si el, prozator impetuos, cu gura mare si sufletul bun, s-au diminuat considerabil. Un personaj, zic, fabulos, inconfundabil, pentru ca a adus cu el in lumea literara plina de genii si de impostori, un stil irepresibil de viata si un spirit   – as spune – de nesupunere  pe lânga darul (si hazul) lui de povestitor. Ramâne, de buna seama, opera lui pe care va trebui s-o recitim si s-o judecam mai drept estetic decât a fost judecata pâna acum. Am convingerea ca opera va rezista oricarui examen critic drept…
Când scriu, acum, aceste rânduri, aflu ca nici Fanus Neagu n-a fost crutat de hoitarii, cum le-a zis el intr-un pamflet, din presa moldo-valaha. Nu i se racise inca trupul si acesti lepadati de Dumnezeu s-au grabit sa-i insulte memoria si sa-i nege opera. Avea dreptate Noica: mare si ticaloasa poate sa fie uneori nemernicia româneasca!
***
Erata: In articolul „Biserica si Academia“ („Cultura“, nr. 20) se va citi corect: „Adevarul si solidaritatea, altfel spus, ne fac mai drepti si prin asta mai liberi si mai buni“.