Santoro si recordurile tenisului
S-ar cuveni sa nu parasesc un subiect despre care am promis sa dezvolt un serial întreg: comentariul în marginea cartii lui Fabrice Santoro, „A deux mains“. De fapt, nici n-am sa fac asta, caci voi porni în analiza marii victorii a lui Rafael Nadal la US Open 2010 de la o reflectie a tenismanului francez, una care fixeaza ce înseamna sa fii un jucator ce a marcat cu-adevarat istoria sportului alb.
Ca de obicei, Fabrice se vadeste un excelent observator, un ins care, dotat cu un acut simt al observatiei, stie sa sesizeze, printre detalii, aspectul crucial al unei realitati. În acest spirit, îmi face o deosebita placere sa amintesc de maniera în care gândea Battling Fab despre Andre Agassi, pe care-l considera, dupa Roger Federer si Pete Sampras, drept cel mai mare jucator al tuturor timpurilor. Un „bronz“ absolut meritat, dar un „bronz“ cu reflexe de „aur“. De ce? Pentru ca Santoro credea ca un campion adevarat al tenisului, unul major, despre care nu se poate cârti în nici un fel, este abia acela care realizeaza performanta de a câstiga toate cele „sapte mari“, adica: Australian Open, Roland Garros, Wimbledon, Flushing Meadows, Turneul Campionilor, Cupa Davis si locul întâi în proba individuala la Olimpiada.
Dintre toti tenismanii pe care istoria îi consemneaza, de la fratii Renshaw si pâna la Federer, nimeni nu a realizat acest Mare Slem al tuturor Marilor slemuri – nimeni, cu exceptia lui Agassi. Andre a bifat Melbourne-ul în 1995, 2000, 2001 si 2003, Roland Garros-ul în 1999, Wimbledon-ul în 1992 si Flushing Meadows-ul în 1994 si 1998; a mai triumfat în Turneul Campionilor, în 1990; de asemenea, el a câstigat în doua rânduri Cupa Davis pentru Statele Unite, în 1990 si 1992; iar în 1996 a urcat pe prima treapta a podiumului olimpic, la Atlanta. Sigur, l-am mai putea invoca si pe Roger Federer, probabil cel mai valoros campion din toate timpurile, care si el detine toate trofeele mentionate mai sus, cu mentiunea ca medalia olimpica de aur de la Beijing a cucerit-o în proba de dublu, pentru Elvetia. Din acest punct de vedere, exclusiv Andre Agassi a realizat un procentaj de 100%…
Nadal, în graficul lui Fabrice
Dintr-o perspectiva similara, pentru a nu parasi algoritmul pe care ni l-a oferit Santoro, prin triumful de la US Open 2010, Rafa Nadal se apropie si el de „Everestul“ agassian. De ce? Pentru ca Nadal detine noua titluri de Grand Slam (Aussie Open, 2009, Roland Garros, 2005, 2006, 2007, 2008, 2010, Wimbledon, 2008, 2010, si US Open, 2010), a facut parte din echipa Spaniei, cu care a cucerit Cupa Davis în trei rânduri (2004, 2008 si 2009), câstigând aurul olimpic la simplu la JO de la Beijing, în 2008. si asta pâna la vârsta de 24 de ani, pe care i-a împlinit la 3 iunie, înaintea finalei de la Roland Garros… Singurul titlu ce-i lipseste din panoplie si care-l poate aduce pe aceeasi treapta cu Agassi este Turneul Campionilor, acolo unde nu a ajuns decât pâna în semifinala. Dar Rafa si-a stabilit deja acest obiectiv – si cred ca-l poate atinge, caci dupa neverosimila revenire din 2010, dupa atâtea recorduri doborâte, el se afla pe val, fiind plin de încredere, în buna forma fizica si practicând un tenis mereu deschis progresului. Doar de nu l-o trada trupul…
Cum a fost cucerit New York-ul
Asadar, pentru prima oara în cariera lui deja foarte bogata, desi nu foarte lunga, spaniolul izbuteste sa atinga finala US Open-ului, mai mult, chiar sa o câstige. si el triumfa la Flushing Meadows într-o maniera lipsita de echivoc, dupa doua saptamâni entuziasmante, în care nu a cedat decât un singur set – si acela abia în finala, contra sârbului Novak Djokovici.
O sa va fac o marturisire: am fost întrebat înainte de debutului marelui turneu new yorkez de un pusti, Tavi, mare fan Nadal, ca si mine, si un junior promitator, daca îl vad pe maiorchin învingator pe Arthur Ashe Stadium. Am raspuns sec „Nu“, cu toate ca mi se rupea sufletul de felul în care eram obligat sa o fac. stiam însa prea bine ca performanta maxima la US Open a pustiului din Baleare fusese o dubla semifinala, prima, în 2008, pe când devenise numarul unu mondial, pierduta la mare lupta contra lui Andy Murray, iar a doua, anul trecut, când fusese calcat în picioare de Juan Martin del Potro, cu un scor jenant, 6-2, 6-2, 6-1. Niciodata, cu exceptia anului când a explodat în circuit, 2005, Rafa nu a facut un sezon complet. El îsi pierdea benzina cândva, dupa Wimbledon, jucând ulterior la limita rezistentei, mai disputând eventual câte o finala de Masters Series, pe care însa o pierdea. Bioritmul lui parea calculat sa performeze doar sase luni pe an. Finalul sezonului îl gasea în genunchi si poate de aceea Turneul Campionilor, care încununeaza anul ATP, nu i-a fost niciodata accesibil. Pe toate aceste argumente ma bazam când îi raspundeam micului Tavi ca nu-l vad pe Nadal nici macar în finala.
Dar cu Rafael minunile devin posibile si se transforma, ca prin magie, în realitate palpabila. Dupa Australian Open 2010, distanta între Roger Federer si Nadal era de 3680 de puncte. Roger era pe primul loc, Rafa pe al patrulea. Astazi, clasamentul arata asa: spaniolul e pe prima treapta, elvetianul pe a treia, iar distanta dintre ei este de 5290 de puncte. Elvetianul pornise ca din pusca în 2010, triumfând, dupa un turneu perfect, la Antipozi, Rafa se târa, fiind învins si de Davidenko, la Doha, si de Murray, la Melbourne. Dar încetul cu încetul ibericul se reconstruieste, se modifica, devine mai agresiv, uita de anul dezastruos avut în 2009, îsi perfectioneaza jocul de serviciu-voleu – si face dubla semifinala la Masters Series-urile americane pe hard, la Indian Wells si Key Biscayne. Apoi reînvie efectiv pe zgura europeana, precum anticul Anteu, realizând în premiera mondiala tripla Monte-Carlo-Roma-Madrid si revenind pe prima pozitie ATP. Îsi ia revansa contra lui Söderling în finala pariziana, ducând la cinci cifra Cupelor Muschetarilor cucerite, apoi recidiveaza la Wimbledon, realizând a doua oara dubla Paris-Londra, dupa un turneu pe care l-a dominat de la cap la coada, culmea, câstigând mai greu tururile preliminare decât finala cu cehul Berdych.
Sezonul de vara pe hardul de peste Atlantic nu-l favorizeaza, caci pierde în semifinala la Toronto în fata lui Murray si în sferturi la Cincinnatti, contra lui Baghdatis. Jocul nu-i straluceste, asa ca nu-l pot credita cu mari sanse la US Open, mai ales dupa ce adversarii lui cei mai periculosi, Federer, Murray si Djokovici, evoluasera foarte bine. Dar nici o vara nu seamana cu alta, tot la fel dupa cum vara nu-i ca iarna…
Arta de a matura cu adversarii
La Flushing Meadows din acest an Rafa s-a depasit pe sine. Pâna în finala nu a cedat nici un set, pierzând mai multe ghemuri în turul inaugural, contra rusului Gabashvili, decât în fata altui rus, Iujnîi, în semifinala. Tenisul i-a mers de minune, jucând ofensiv, variat, atacând devreme mingea în teren, servind mai rapid ca niciodata, pe o prima minge naucitoare, urcând deseori la fileu si finalizând de acolo – dar mai ales dominându-si preopinentii printr-un mental de otel. E de ajuns sa spun ca Nadal si-a pierdut doar de doua serviciul pâna în finala ca sa realizati cât de „pe val“ a fost spaniolul în cele doua saptamâni de US Open. A avut si noroc – desi coana Soarta e clar ca îi iubeste doar pe cei puternici… caci principalul sau adversar pe drumul spre finala, britanicul Murray, favoritul al patrulea, care l-a si învins de doua ori în acest an pe hard, a fost surprinzator eliminat în optimi de elvetianul Wawrinka. De partea cealalta, confruntarea semifinala dintre Federer si Djokovici ne-a oferit un duel epic, de cinci seturi, câstigat pâna la urma, si dupa doua mingi de meci salvate, de sârb.
Sincer, înaintea finalei, m-am rugat sa nu ploua, caci 24 de ore în plus pentru Novak însemnau odihna, refacere si sanse în plus pentru est-european. Care mai câstigase si ultimile trei confruntari pe teren rapid împotriva lui Rafa! La New York a plouat, asa ca n-as fi putut sa spun ca Nadal porneste ca favorit. Aveam, evident, un feeling ca omul din Manacor e în cea mai buna forma a sa, facând cel mai performant turneu american de când se stie, dar Djokovici este un tip imprevizibil – si în bine, si în rau. si oricum, el practica un tenis mai bine adaptat rigorilor acelei suprafete extrem de rapide care este hardul de pe Arthur Ashe Stadium. Cifrele finalei si maniera în care s-a consumat meciul mi-au infirmat toate temerile, Rafa dominând absolut meciul, desi confruntarea n-a fost deloc una usoara. Nole s-a miscat bine, a facut un joc rapid, razboinic, a scos spectaculos mingi ce pareau gata pierdute si mai ales a refuzat sa se recunoasca înfrânt. Pâna-ntr-un final…
Cifrele spun totul despre ultimul meci al US Open-ului din acest an. Le consemnez tale quale: RN-ND, procentaj la primul serviciu, 67-66%; asi, 8-5; duble greseli, 2-4; greseli nefortate, 31-47; procentaj de mingi câstigate la primul serviciu, 73-64%; la al doilea serviciu, 57-46%; mingi de break convertite, 6 din 26, procentaj 23%, 3-4, procentaj 75%; mingi câstigate la fileu, 16 din 20, 80%, 28 din 45, 62%; viteza maxima la serviciu, 132 mile pe ora, 125 mile pe ora; total puncte realizate, 136 la 119. Singurul capitol unde sârbul a dominat meciul este cel al mingilor de break materializate, ca procentaj – dar si acolo totalul indica un control aproape integral al jocului de partea lui Nadal: 26 fata de 4. Paradoxul determina ca scorul de pe tabela sa fie înselator cât priveste raportul real de forte din teren: 6-4, 5-7, 6-4, 6-2. Eu cred ca nici un moment nu s-a pus problema învingatorului, iar capacitatea de luptator dovedita de Nole a amânat verdictul, neputând însa a-l schimba.
Marsul spre Everest
Dupa US Open, Rafa Nadal devine unul dintre putinii tenismani din istorie care cucereste toate cele patru Grand Slam-uri. El sta alaturi de Don Budge, Rod Laver, Fred Perry, Roy Emerson, Andre Agassi si Roger Federer. Cât priveste clasamentul primilor zece jucatori ca palmares în Marele slem, situatia este urmatoarea: 1. Roger Federer – 16 (4 Australian Open, 1 Roland Garros, 6 Wimbledon, 5 US Open); 2. Pete Sampras – 14 (2 Australian Open, 7 Wimbledon, 5 US Open); 3. Roy Emerson – 12 (6 Australian Open, 2 Roland Garros, 2 Wimbledon, 2 US Open); 4. Rod Laver – 11 (3 Australian Open, 2 Roland Garros, 4 Wimbledon, 2 US Open); 5. Björn Borg – 11 (6 Roland Garros, 5 Wimbledon); 6. Bill Tilden – 10 (3 Wimbledon, 7 US Open); 7. Rafa Nadal – 9 (1 Australian Open, 5 Roland Garros, 2 Wimbledon, 1 US Open); 8. Ivan Lendl – 8 (2 Australian Open, 3 Roland Garros, 3 US Open); 9. Ken Rosewall – 8 (4 Australian Open, 2 Roland Garros, 2 US Open); 10. Andre Agassi – 8 (4 Australian Open, 1 Roland Garros, 1 Wimbledon, 2 US Open). Ah, si sa nu uit: Rafa devine al treilea iberic câstigator la US Open, dupa Manolo Santana si Manuel Orantes. Oare ce ar mai fi de spus?
Despre critici, doar de bine
Desigur, detractorii lui Rafael Nadal vor cârcoti în continuare. Îi vor reprosa stilul plictisitor, faptul ca prefera sa joace de pe fund, ca nu serveste cu 240 de km pe ora, ca nu are voleul lui Edberg si eleganta lui Federer sau ca maniera sa de joc nu poate fi predata drept canon al tenisului „frumos“. Poate ca asa e. Dar sa aberezi pe mai departe în legatura cu tema presupusului dopaj al spaniolului ori cu cea a inautenticei sale staturi de campion mi se pare deja semn de maladie mentala grava… Pâna când detractorii se vor vindeca, pe saptamâna viitoare, din nou cu Santoro în prim-plan. Întotdeauna despre trecut se poate vorbi mai cu detasare, mai fara patima, caci mizele sunt scazute, iar tensiunea lipseste. Uite de asta iubesc eu istoria. E terenul ideal. Pâna atunci, Vamos Rafa!
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 2922010-09-23