Hotarârea Moscovei de a-i acorda azil politic „temporar“ lui Edward Snowden, ex-consultantul Agentiei americane de Securitate Nationala, a iritat Washingtonul si, dupa unii, ofera motive sa se creada ca relatiile ruso-americane vor intra într-o zona de turbulenta. O afacere de spionaj se trata cândva, pe cât se putea, departe de ochii indiscreti ai lumii pâna când soarta spionilor era hotarâta: iertati sau lichidati. Un Dreyfus a fost gratiat dupa ce ani de zile i s-a aratat streangul. Mata Hari nu a avut acest noroc. Cel mai mare spion al tuturor timpurilor, Richard Sorge, erou pentru sovietici, a fost spânzurat ca tradator de catre japonezi. Toti acestia si înca altii ca ei sunt deja legende. În timpul Razboiului Rece, armate de „indiscreti cu simbrie“ au împânzit lumea dar numai „piesele grele“, (un Francis Powers de exemplu, cel care a inaugurat spionajul spatial) erau capturate si folosite în trocurile politice. O întreaga industrie cinematografica a trait din filme cu spioni schimbati pe la jumatatea unui pod sau pe sub Poarta Brandemburg. Spionii, deveniti marfa, nici macar nu cunosteau pretul adevarat al târgului facut pe capul lor. Si astazi sunt folositi ca leviere de santaj iar cei mai importanti, ca „materie“ în aranjamente de interes strategic.
„Cazul Snowden“ este ciudat pentru ca spionajul electronic – satelitii si, mai nou, dronele – a înlocuit omul în buna parte. Acest caz va avea efecte, mai mici sau mai mari, asupra relatiilor ruso-americane. De asta nu se îndoieste nimeni. Doar ca, în astfel de afaceri nu exista subler de masurat nici paguba, nici câstigul. Deocamdata suntem la început, apele se despart greu, nelamuririle persista. Cineva – usor de ghicit – este lovit în interese si ranit în orgoliu. Altcineva se bucura ca s-a trezit cu o pasare rara în colivie. Public, presedintele Putin relativizeaza cazul: prea mic pentru greutatea problemelor pe care le avem cu Statele Unite. Pe de alta parte, unii congresmeni americani socotesc ca gestul Moscovei de a-i acorda azil lui Snowden trebuie tratat ca un „casus belli“. Sa nu ne impacientam. Exista nervi, exista solutii! La Washington a fost luata în calcul solutia boicotarii summit-ului G-20 de la Sankt Petersburg, din 5-6 septembrie, prin absenta presedintelui Obama. Casa Alba a cântarit bine daca o plimbare cu iahtul pe Neva nu-i este de folos presedintelui american sa puna la punct cu presedintele Putin conditiile închiderii cazului Snowden. Lucrurile fusesera discutate si, probabil, în mare, aranjate. În timp ce televiziunile îl cautau pe omul nr. 1 al momentului pe bancile salonului de asteptare ale aeroportului Seremetievo, serviciile secrete, american si rus, FBI si FSB, tratau conditiile de preluare a fugarului. Vor mai fi fost neîntelegeri, nu-i vorba, din moment ce Snowden a primit doar drept de azil temporar în Rusia. Moscova stie sa-si protejeze relatiile cu Washingtonul, dar cei care au sperat în extradare au fost idealisti. Nu este locul sa recurgem la istorie pentru a aminti câte „derapaje“ de acest fel au fost socotite eroism politic. Summit-ul G-20 de la Sankt Petersburg pica bine pentru lamuriri: se joaca în forta sau se ajunge la un (nou) târg.
„Suntem extrem de dezamagiti ca guvernul rus a luat aceasta hotarâre (acordarea azilului temporar, n.n.) în ciuda cererilor noastre foarte clare si legale, facute public sau în particular, de a-l expulza în Statele Unite, pentru ca Snowden sa raspunda la acuzatiile ce i se aduc, a declarat purtatorul de cuvânt al Casei Albe, Jay Carney. În prezent, studiem utilitatea participarii la summit“. Unii congresmeni, atât republicani cât si democrati, socotesc ca Moscova i-a dat Statelor Unite o lovitura de cutit pe la spate. De unde, si ideea boicotului. Fugarul, însa, se simte excelent în Rusia si nu se stie daca absenta presedintelui Obama nu-i va descarca sufletul de o parte din pacate. Fotografiile facute imediat dupa anuntarea acordarii azilului îl arata jubilând în compania avocatului si a înca doua tinere, pasind încrezator într-un spatiu protejat de militari. Lui Snowden i s-a pus conditia sa nu (mai) faca dezvaluiri, iar rusii, public, o accepta. Cât de credibil este „contractul“ se va vedea mai târziu. „Snowden este omul cel mai cautat de pe planeta“, a declarat avocatul rus al spionului american. Asa o fi. Dar, oricât de mare i se profileaza câstigul pentru aparare, avocatul putea sa ne scuteasca de câteva banalitati: Snowden se afla într-un loc sigur; el va trebui sa munceasca pentru a-si câstiga existenta. „Nu este bogat si banii pe care i-a avut i-a cheltuit, bineînteles, pentru a se hrani“. Gospodin avocat sa nu ne ia de picati din Luna.
Boicotul summit-ului de la Sankt Petersburg ar putea fi o alternativa. Eficienta ei ramâne de discutat pentru ca la Sank Petersburg nu este o reuniune bilaterala. Când scriu nu cunosc decizia Casei Albe dar este de asteptat ca pierderile din afacerea Snowden sa fie bine cântarite în raport cu interesele Statelor Unite. Depinde ce se va socoti mai important: boicotarea unui summit sau un tête-à-tête Obama-Putin, în conjunctura mondiala actuala. Evolutiile relatiilor dintre cele doua mari puteri nu indica un curs constructiv. Imediat dupa reinstalarea lui Putin la Kremlin, la 4 martie 2012, la Washington a aparut un curent potrivnic presedintelui rus. Prieten în primul, curtat în al doilea, Putin nu mai este agreat în cel de al treilea mandat. Inversând termenii lui Dimitrie Cantemir, cauzele tin de descresterea si cresterea puterii. În primele doua mandate, Putin a fost util pentru ca, în primul, a stopat haosul produs de destramarea Uniunii Sovietice, în al doilea, desi a refacut forta economica si militara a Rusiei conferindu-i rolul de putere regionala, a preferat cooperarea competitiei. În al treilea mandat, obiectivele ambitiosului presedinte sunt percepute cu totul diferit la Washington. Pâna în 2012, „telefonul rosu“ era statornic folosit între Casa Alba si Kremlin, terorismul, razboiul din Afganistan, complicatiile provocate de programul militar nuclear al Iranului, potolirea agresivitatii Coreei de Nord faceau imperativ dialogul. Dar lucrurile s-au schimbat. „Aria de cooperare, remarca un comentator de la revista franceza «Le Point», s-a restrâns ca o piele de animal întinsa la soare în timp ce subiectele contencioase s-au acumulat: sustinerea de catre Rusia a regimului lui Assad în Siria, gâlceava în jurul proiectelor de încercuire cu instalatii anti-rachete, prea lenta reducere a armamentelor strategice si chiar interdictiile de adoptare, de catre cupluri americane, de copii rusi“. Kremlinologul Andrew Weiss, cercetator la Carnegie Endowment for International Peace din Washington, este convins ca afacerea Snowden va influenta în rau relatiile ruso-americane. Nu avem nici un temei sa-i punem la îndoiala analiza. Dar presedintele Putin relativizeaza „afacerea Snowden“. O face tactic, pentru a da un semnal ca rolul Moscovei pe plan international este acum altul, iar o afacere de spionaj nu are importanta pentru puterea de azi a Rusiei?
În definitiv, cine este Snowden? Un tânar de 30 de ani, trimis la Geneva de CIA, în 2007 si la o baza militara din Japonia, în 2009, cu însarcinari de protectia informatiilor. Apoi, plasat, din 2013, de guvernul american, în Hawaii cam cu aceleasi îndeletniciri. Abia acum îmi dau seama ca, într-un fel, tânarul spion Snowden s-a cam aflat pe urmele celebrului Richard Sorge. Cel care îi transmitea lui Stalin, de la Tokio, informatia capitala ca japonezii nu pot si nu vor ataca Uniunea Sovietica. Ceea ce i-a permis maresalului sa retraga diviziile Armatei rosii din partea asiatica, sa întareasca frontul pe Don si sa apere Moscova, manevra fatala pentru armata lui Hitler. Sorge, comunist german, nepot al secretarului personal al lui Karl Marx, fusese recrutat de serviciile secrete sovietice cu câtiva ani înainte de a deveni – atentie! – membru al Partidului nazist al lui Hitler. I se cere, si reuseste, sa puna bazele unei uriase retele de spionaj care i-a permis sa intre în cercurile guvernamentale si militare ale Japoniei si din Ambasada Germaniei la Tokio, în cele ale Wehrmacht-ului. Pentru picanterie, sa spunem ca o parte din succes se datoreaza talentului de cuceritor caruia i-au cazut victime consoartele unor ministri, diplomati si oameni de afaceri. Sorge era placut la chip, ca si Snowden. Când a primit informatia ca Japonia nu va ataca Uniunea Sovietica, Stalin ar fi afirmat: „Sorge ne-a salvat viata“. Viata tuturor nu, soarta coalitiei antihitleriste da. Am aflat toate astea din „Omnibus pour l’espionnage“, excelenta antologie a marilor afaceri de spionaj pe care o datoram unui american, Kurt Singer.
O remarca: afacerea Snowden, chiar si pentru un neofit ca mine, arata ca este din ce în ce mai greu sa lupti cu forta crescânda a spionajului. Dar, repet, cred ca nu trebuie sa ne impacientam.
Autor: George ApostoiuApărut în nr. 433