„Sa mori. Sa dormi. Sau poate sa visezi?“

Teatrul National Craiova ne propune spectacolul de arta „Apocalipsa dupa Shakespeare“ al polonezului Janusz Wisniewski, regizor a carui productie, „Lobotomile“, fusese declarata, in 2010, de catre Asociatia Internationala a Criticilor de teatru, drept „cel mai important spectacol al ultimului deceniu in Polonia“. Si la Craiova Wisniewski imagineaza un spectacol serios, dens, o constructie vizuala tulburatoare, cu miza puternica, avand in centru relatia sufletului cu Dumnezeu, inainte si dupa moarte. Un spectacol care reia intrebarile neputincioase puse lui Dumnezeu de peste doua mii de ani si sfarseste cu imaginea christica ce indeamna umanitatea crestina la vesnica identificare. Un spectacol lucrat in cele mai mici amanunte, la secunda, de o trupa care functioneaza admirabil. Pe scurt, un spectacol halucinant care imbina eterna disputa teologica corp-suflet cu o tusa eretica si firmituri de spiritualitate precrestina.
Textul in versuri, sonoritatea de tragedie, cadenta conferita de acumularea de propozitii juxtapuse creeaza subliminal o adevarata simfonie dramatica. Janusz Wisniewski mixeaza organic – intr-un organism de sens viu, rezultat al unei meditatii profunde –, formule din „Psalmi“, „Vechiul Testament“, Shakespeare, W.H. Auden, Adam Mickiewicz, Max Ehrmann. Textul, poetic in stratul de adancime, cu alura de melopee si incantatie magica, dar si ritmul saltaret in care se consuma toate aparitiile mortilor, ca si muzica excelenta a lui Jerzy Satanowski (chitarist si compozitor in trupe rock) fac aerul special, de o stranietate halucinanta, al spectacolului. Muzica ritmata, cand cu tuse de jazz care acompaniaza o fata cu un bebelus in brate, cand suava, in momentul in care calugarul-doctor se pregateste sa o exorcizeze pe Lady Macbeth, se unifica in ritmul identic in care apar mortii, pentru a deveni leitmotivul magnetic, usor recognoscibil al spectacolului. La fiecare trecere de la un moment la altul regasim cadenta saltareata si acelasi pas de sarbatoare populara, cabaret sau dans de la curtea regelui (coregrafia Emil Wesolowski).
„Apocalipsa dupa Shakespeare“ aduce in fata spectatorului o pleiada de eresuri pagane coborate direct din cultul preistoric al mortilor, care fixeaza relatia viilor cu antecesorii si un set functional prin care cei dintai usureaza chinurile celor din urma. O armata de suflete aflate in Purgatoriu traverseaza spectacolul. Penduleaza prin zone obscure, materializandu-se din cand in cand inaintea publicului in ritmuri de o constanta dictata de peste lumi. Cele doua taramuri, ale viilor si mortilor, aflate in permanent contact magic, se intrepatrund pana la topirea granitelor. Fostul viu se perinda intr-un mix de epoci apuse, fiecare cu personajele si culoarea vremii: batrane imbracate cu o eleganta interbelica, trupe de soldati, demoni care vorbesc despre finitudine si efemeritatea fiintei umane, un grup de dame arvunite placerilor, doctor, exorcisti, copii cu aripi si pene aurite, mirese, barbati carora le siroieste sangele din tample, altii in frac si cu joben, cupluri tinere, o mama care alapteaza un prunc rosu, femei invesmantate rafinat, care vorbesc, fiecare, in legea lor. Sfarsitul o va aduce in fata pe Lady Macduff siluita de demoni, iar apoi pe Isus pe cruce (George Albert Costea) care-si interogheaza Tatal ca un om simplu, cu vorba dulce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?“.
Marile intrebari lansate de spectacol, ca si problema dualitatii teologice intre corp si suflet se presimt inca de la inceput, din amplasarea, pe fiecare latura a scenei, a celor trei cruci cu scara, contrabalansate de masa aranjata pentru Ziua Mortilor. Dar decorul este numai cadrul pentru adevarate compozitii imaginate de regizor din corpuri vii, care vor culmina cu o Pietà cu multiple personaje. Cum sa redai cu mijloace dramatice interferarea dintre lumea noastra si cea de dincolo? Regizorul Janusz Wisniewski pare sa fi gasit solutia perfecta prin alternanta de intepenire, incordare si dans. Caruselul viilor si mortilor etaleaza punctele fundamentale de pe scala tipologiei umane prin indivizi sau grupuri care traverseaza scena, vesnic inlantuiti in acelasi ritm saltaret. Stranietatea acestei lumi pestrite, care pare sa epuizeze intreaga galerie umana, dar si o panoplie a conceptiilor asupra vietii, creste in grupul de fete intepenite, unde viata prinde doar cel ce vorbeste. Efectul este de fiecare data intens dramatic. Femeile asculta concentrate linistea din jur si tamaiaza. Vorbesc cu mortii: „Spuneti ce va lipseste, cine e infometat, cine e insetat?“, in timp ce corul rosteste invocatii si reia diferite propozitii. Repetarea calupurilor de replici pe fundalul tunetelor si fulgerelor nu face decat sa sporeasca aerul criptic-poetic. Atmosfera incordata, plina de concentrare, suge spectatorii aflati la nici un metru de spatiul de joc. Eterna angoasa angrenata de teama structurala a fiintei in fata vietii de dupa moarte din hamletianul „Sa mori. Sa dormi. Sau poate sa visezi?“ pare, astfel, mai aproape ca niciodata.
Vantul, ploaia romantica, fragmentele repetitive, adevarate leitmotive ale spectacolului care proiecteaza totul intr-o dimensiune sempiterna, universala, augmenteaza atmosfera halucinanta a sufletelor din Purgatoriu. Aerul solemn, cutremurator se indulceste cand si cand prin atitudinea umana, nu lipsita de sententios, in fata ireversibilului: „Mergi linistit pe drumul tau/ Cand viata-i numai valtoare si graba/ Si aminteste-ti ca pacea se afla in tacere/ Pe cat se poate fara sa-ti pleci capul/ Fii bun cu semenii tai/ Spune-ti adevarul cu calm si claritate/ Asculta-i si pe ceilalti/ Chiar daca sunt ignoranti si te plictisesc/ Si ei au ceva de spus./ Fugi de omul certaret si galagios/ El iti deprima sufletul/ Iar daca te compari cu altii/ Poti deveni vanitos si plin de amaraciune,/ Caci mereu vor exista oameni mai buni/ Sau mai rai decat tine./ Bucura-te de realizarile tale, dar si de planurile tale,/ Iubeste-ti munca, oricat ar fi de umila,/ Pentru ca ea este ceva sigur intr-o lume nesigura./ Fii prudent in ceea ce faci,/ Caci lumea este inselatoare,/ Dar sa nu te lasi orbit de asta/ Si sa nu mai vezi pe cei virtuosi./ Fii tu insuti si mai ales nu simula afectiunea,/ Iar dragostea nu o trata cu cinism/ Desi e plina uneori de suferinte si dezamagiri,/ Ea este la fel de vie precum iarba pe care o calci./ Caleste-ti spiritul, sa-ti fie scut in fata nenorocirilor vietii,/ Si nu te lasa coplesit de gandurile negre,/ Caci multe temeri se nasc din oboseala si singuratate./ Dincolo de canoanele morale/ Fii bun cu tine insuti“.
In perioada de dinainte de a se ridica la cer, mortii defileaza in cicluri existentiale in fata viilor care ii invoca. Ratacesc, nu gasesc iertare pentru pacate, sufera de foame, de sete, de lipsa de imbratisari. „Ah, cum ma mai arde setea!“, se va plange o Umbra din Iad, cu vocea si energia inconfundabile ale lui Claudiu Bleont. „Stoluri de pasari vorace le rup in bucati si cine ar putea sa-i apere?“, ii plange o muritoare, caci sunt „legati de crimele lor ca de niste ghiulele. Sufletul vostru nu se poate desprinde de tortura carnii“, va traduce un altul realitatea transcendenta. De Ziua Mortilor, in urma incantatiilor, dialogul intre cei de aici si cei de acolo devine posibil, ca si micile previziuni asupra destinelor intramundane: „Vei mai zbura inca doi ani si apoi ti se vor deschide portile cerului“ sau „Cine nu a cunoscut amarul nu va cunoaste dulceata raiului“. Punctul nodal al ambelor lumi ramane, insa, suferinta: „Veniti prin desertul lumii noastre vechi! (…) Puteti culege lacrimi drept suvenir“.
Emblematice pentru desfasurarea in ansamblu a lumii, scenele alese din „Macbeth“ incrusteaza revenirea in bucla la pacat. Cuplul de ucigasi reproduce mecanismele lumii vii care, cu fiecare fapta indreptata impotriva semenului, surpa binele si sensul creatiei divine, zadarnicind planul Demiurgului. Acest semn schimbat, negativ, pus in fata lucrarii Domnului se vede de la prima intrare a lui Lady Macbeth (Cerasela Iosifescu cu nameti de dramatism, voce cantata, cu modulatii complexe, bine lucrate). Sangele tasneste gros din puiul pe care Doamna, obsedata de crima, cu un erotism chinuit, il taie, invocand duhurile ce dau ganduri ucigase, capabile sa eradicheze mila si omenia, pentru a lasa loc suveranei cruzimi. Partenerul sau, Adrian Andone, in rolul lui Macbeth, vehiculeaza usor cu dictia shakespeareana, cu accente de copil neajutorat sau de om in transa, stapanind crescendo-ul dramatic.
Structura in miscare a mortilor prilejuieste actorilor partituri in care toti stralucesc cu o expresivitate speciala. Trupa ar merita citata in intregime, caci fiecare in parte are un aport imens la efectul zguduitor al spectacolului. Totusi, daca Angel Rababoc rosteste cu usurinta si nuantat versul shakespearean, multi dintre mai tinerii lui colegi nu se pot lauda cu aceleasi calitati. Dar lucratura fina a scenelor, cutremuratoarele ruperi de ritm, dimensiunea adanca a dialogului dintre om si Dumnezeu fac din „Apocalipsa dupa Shakespeare“ un spectacol de autentica anvergura estetica.