Ugo Mattei este profesor de drept international comparat la Hastings College of the Law, University of California, autor al volumului „Beni comuni. Un manifesto“, Laterza, Bari-Roma, 2011.
Cum sa mai putem proteja proprietatea privata când, pentru a-si „echilibra“ bugetele, guvernele au ajuns sa vânda pe nimic serviciile publice sau sa delapideze resursele naturale? Aparuta în lumea anglo-saxona si dezvoltata în state putin centralizate, ca Italia, notiunea de „bunuri publice“ (beni comuni) îsi propune sa depaseasca antinomia dintre proprietatea publica si proprietatea privata.
Când un stat privatizeaza o cale ferata, o linie de transport aerian sau un spital, când cedeaza distribuirea apei potabile sau îsi vinde universitatile, atunci el expropriaza comunitatea de o parte a bunurilor sale; o expropriere simetrica celei pe care statul o executa asupra proprietatii private atunci când intentioneaza sa construiasca o sosea ori o alta lucrare de interes public. Într-un proces de privatizare, guvernul vinde ceva care nu-i apartine lui, dar care apartine în mod proportional fiecaruia dintre membrii comunitatii, dupa cum, atunci când obtine un teren pentru a construi o sosea, statul se face stapânul unei proprietati care nu e a sa.
Asta înseamna ca orice privatizare decisa de autoritatea publica – reprezentata de guvern – îl priveaza pe fiecare cetatean de cota sa parte din bunul public (comun), ca în cazul unei sezine (drept de luare imediata în posesiune a unei mosteniri legale, fara autorizatia prealabila a justitiei, n. trad.) privind un bun privat. Cu o diferenta notabila însa: traditia constitutionala liberala îl apara pe proprietarul privat de initiativele statului prin instituirea unei indemnizatii de expropriere, în timp ce nicio dispozitie juridica, si cu atât mai putin una constitutionala, nu te protejeaza împotriva unui stat neoliberal care transfera în domeniul privat bunuri apartinând colectivitatii.
Din pricina evolutiei actuale a raporturilor de forta dintre state si marile companii transnationale, aceasta asimetrie ilustreaza un anacronism juridic si politic. O asemenea iresponsabilitate constitutionala da mâna libera guvernelor sa vânda bunurile apartinând cetatenilor pentru a-si finanta politicile economice, uitând cu totul ca puterea politica ar trebui sa fie ea în serviciul poporului suveran, si nu invers.
Sigur, pentru a-si îndeplini datoria, „slujbasul“ (guvernul) trebuie sa dispuna de bunurile mandatarilor sai (cetatenii); însa rolul sau este cel al unui administrator de încredere, nu al unui proprietar îndrituit sa abuzeze de patrimoniul pus la dispozitia lui. Caci, odata înstrainate, avariate sau distruse, bunurile publice înceteaza sa mai existe pentru colectivitate. Ele sunt nereproductibile si greu recuperabile, fie ca vorbim de generatia prezenta – daca-si va fi dat cumva seama ca s-a lasat pe mâna unui administrator scelerat –, fie de generatiile viitoare, carora nu li se mai poate reprosa nici macar faptul ca si-au ales rau „administratorul“.
Problematica bunurilor publice trece întâi printr-o forma constitutionala, fiindca în Constitutie sunt fixate optiunile pe termen lung, acelea care trebuie ferite de arbitrariul administratiilor succesive (1).
Sa tinem în frâna statul neoliberal
Este nevoie, asadar, de o platforma teoretica, însotita de demersuri militante, care sa trateze bunurile publice (comune) ca o categorie dotata cu autonomie juridica si ca o alternativa atât la proprietatea privata, cât si la proprietatea publica (2). Fapt cu atât mai necesar cu cât „slujbasul“ din fruntea statului este astazi atins de viciul mortal al jocului în care a intrat (creditarea în locul impozitarii, pentru finantarea activitatilor sale), cazând pe mâna unor camatari mult mai puternici decât el.
Într-adevar, guvernele mai tuturor tarilor, atât de supuse intereselor financiare globale, risipesc necontrolat bunurile publice, justificându-si gestul prin necesitatea platirii datoriilor. Aceasta logica face sa parã fireasca si obligatorie o stare de lucruri care, în realitate, este consecinta unor optiuni politice constante si deliberate.
Constiinta existentei unor bunuri publice, faptul de a identifica în ele instrumentele satisfacerii unor nevoi si drepturi fundamentale ale colectivitatii, nu poate fi decisa pe hârtie (3). Ea se formeaza cu pretul unor lupte, deseori înabusite, dar care duc invariabil la emancipare, lupte pentru apararea acestor drepturi în lumea întreaga. În multe situatii, adevaratii lor inamici sunt chiar statele însele, cele care-ar fi trebuit sa le fie protectorii cei mai fideli.
Exproprierea bunurilor publice în favoarea unor interese private – ale multinationalelor, de pilda – este adesea consecinta administratiilor aflate într-o dependenta crescânda (si, deci, într-o pozitie fragila) fata de companiile care le dicteaza politicile de privatizare, de „consum“ al teritoriului si de exploatare. Cazul grec si cel irlandez sunt, din acest punct de vedere, emblematice.
Traditia occidentala moderna s-a format în cadrul dialecticii stat–proprietate privata, într-un moment al istoriei în care doar aceasta din urma parea a avea nevoie de protectie împotriva unor guverne autoritare si omnipotente. În acest context si-au gasit fundamentele garantiile constitutionale privind utilitatea publica, domeniul rezervat legii (care garanteaza legislatorului monopolul asupra anumitor sfere, excluzând interventiile altor puteri ale statului sub forma de decrete sau de regulamente) si indemnizatia.
Raporturile de forta dintre stat si sectorul privat evoluând în ultima vreme, proprietatea publica are însa si ea nevoie de protectie si de garantii pe termen lung. Or, acestea sunt dificil de imaginat în cadrul legislativ traditional, care restrânge sfera domeniului public la stat. Protectia liberala clasica a sferei private, în raport cu statul nu mai este, prin urmare, suficienta. Constiinta politica a exproprierii sau a distrugerii bunurilor publice, ivita în bataliile actuale având ca subiect apa, statutul universitatii publice, alimentatia sau lucrarile de anvergura care duc la degradarea unor zone geografice întregi, se înfiripa difuz, fara a fi ajuns înca la elaborarea unor instrumente teoretice capabile sa o reprezinte si sa indice o directie comuna acestor mobilizari.
Noua functie constitutionala de protectie a cetatenilor în fata unui stat neoliberal si a puterii private ar trebui reprezentata, asadar, de aceasta categorie a bunurilor publice. Conceptul a cunoscut un salt calitativ în 2009, când economistul nord-american Elinor Ostrom a primit Premiul Nobel pentru studiile sale asupra conceptului de commons si în special pentru lucrarea „Gouvernance des biens communs“ („Administrarea bunurilor publice“) (4). Un concept devenit cuvânt-cheie la nivel international, caruia larga consacrare i-a scazut totusi potentialul critic: în comunitatea stiintifica, opera lui Ostrom n-a antrenat recunoasterea deplina a consecintelor revolutionare posibile în cazul punerii în pozitie centrala a bunurilor publice, în plan juridic si politic.
Teoretizatã de biologul american Garrett Hardin, „tragedia bunurilor publice“ (5) – idee conform careia accesul liber al indivizilor la resursele comune genereaza supraexploatarea lor, amenintându-le existenta – determinase curentul universitar dominant sa vadã în „comun“ un aspect al non-dreptului prin excelenta.
În aceasta optica, numerosi economisti si specialisti ai stiintelor sociale au sfârsit prin a-si fonda teoriile pe metafora unei persoane care, invitata la o receptie cu mâncare din belsug, navaleste asupra bucatelor, cautând astfel sa maximizeze suma caloriilor pe care le poate înmagazina pe cheltuiala altora. Acest homo economicus hulpav ar consuma deci un maximum de hrana într-un minimum de timp.
Ostrom a aratat ca acest model de comportament nu surprinde bine relatia omului real cu lumea. Totusi, ea n-a evidentiat nicio consecinta politica a faptului ca acest model descrie destul de bine conduitele a doua dintre cele mai importante institutii care conduc lumea. Antreprenoriatul si statul tind, într-adevar, sa actioneze în cazul bunurilor comune precum personajul avid în fata bufetului încarcat, încercând sa obtina un maximum de resurse pe spinarea altora. Mânati de interesul gestionarilor si al actionarilor, într-un caz, si de interesul natiunii si al conducatorilor politici, în celalalt caz, cele doua institutii adopta un comportament miop si egoist, învaluit într-o ceata ideologica protectoare.
Schimbare de sensibilitate
Odata intrat în curentul academic si stiintific dominant, discursul asupra „comunului“ risca sa devina doar unul dintre discursurile aflate la moda dupa criza, precum cele privind „sustenabilitatea“ sau „economia verde“.
Generatiile ivite dupa revolutia stiintifica au gasit metoda de a deschide un sipet cu valori imense, de care generatiile precedente nu avusesera habar sau nu cunoscusera mijloacele de a le exploata (6). „Prima modernitate“ (secolele al XVI-lea si al XVIII-lea), gratie aliantei dintre drept, tehnica si economie, a nutrit un imaginar care prezenta drept „stiinta“ faptul de a exploata – risipindu-le – bogatiile continute în acest tezaur (carbune, petrol, gaz, apa potabila), resurse naturale pe care nu le putem produce si care nu pot fi reînnoite pe cale naturala decât poate în milioane de ani. Pe acest imaginar se sprijina, asadar, stiinta exploatarii rapide si eficiente a tezaurului natural pe care noi o numim economie.
În mentalitatea moderna, a exploata bunurile publice – printr-un consum ducând inevitabil la privatizarea lor în folosul celor ce reusesc sa dispuna de ele cu profit cât mai mare – trece drept un act natural. Procesul de acumulare genereaza comercialul (marchandisation), ale carui presupozitii sunt banul, pamântul ca proprietate privata si munca salariata, inventii umane care deturneaza spre scopuri mercantile valori calitative unice în sine si nereproductibile, ca pamântul, timpul si schimbul calitativ.
Karl Marx descrisese procesul de acumulare primitiva – în special spolierea terenurilor comune în Anglia secolului al XVI-lea – drept o etapa initiala a capitalismului: capitalismul trebuia sa fie suficient de dezvoltat pentru a stârni o revolutie industriala. Totusi, conceptul e mai larg si putem considera ca acumularea primitiva prin raptul bunurilor publice înglobeaza, iata, si privatizarea a ceea ce s-a cladit prin fiscalitate, ca fruct al muncii tuturor: transporturi si servicii publice, telecomunicatii, amenajari urbane, bunuri culturale, scoli (în general spus, tot ce tine de cultura si de cunoastere), spitale; una peste alta, toate structurile care guverneaza viata sociala, pâna la apararea statului si închisori (7).
O schimbare generala de sensibilitate, care ar aduce „comun“-ul în prim-plan, ar produce rasturnari vizibile mai ales pe plan tehnico-juridic. Trebuie, deci, scos la lumina, denuntat si depasit paradoxul mostenit de la traditia constitutionala liberala: paradoxul unei proprietati private mai bine protejate decât proprietatea colectiva.
Decembrie 2011
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
Text preluat de pe platforma CriticAtac.ro
(1) Desi necesara, aceasta protectie nu e mai putin fragila. În Franta, constitutionalizarea monopolurilor asupra serviciilor publice, în 1946, n-a împiedicat degradari ulterioare ale acestora.
(2) Michael Hardt si Antonio Negri, „Commonwealth“, Harvard University Press, Cambridge, 2009.
(3) Ugo Mattei si Laura Nader, „Plunder: When the Rule of Law Is Illegal“, Blackwell, Oxford, 2008.
(4) Elinor Ostrom, „Gouvernance des biens communs. Pour une nouvelle approche des ressources naturelles“, De Boeck, 2010 (editia originala: 1990).
(5) Garrett Hardin, „The tragedy of the commons“, „Science“, vol. 162, n° 3859, Washington, decembrie 1968.
(6) Carlo M. Cipolla, „The Economic History of World Population“, Penguin, Londra, 1962.
(7) Elisabetta Grande, „Il terzo strike. La prigione in America“, Sellerio, Palermo, 2007. De citit si reflectiile lui David Harvey privind „acumularea prin deposedare“, în „Le Nouvel Impérialisme“, Les Prairies ordinaires, Paris, 2010.