E cald la Roma în iulie, toropitor de cald. Adăugând şi umiditatea, rezultă o saună completă. Mă dau jos la Fiumicino şi mă urc într-un autobuz ieftin (5 euro) către Termini, gara-furnicar, un mic Turn Babel postmodern. E seară, prima seară în Italia, şi trebuie să-mi găsesc locul. Ajung la Tor Vergata şi mă cazez în campusul celei de-a doua universităţi ca mărime din Roma, Università degli Studi di Roma Tor Vergata. Sunt relativ mulţumit, camera e mulţumitoare, am aer condiţionat, nu am frigider însă, ceea ce în termeni economici poate fi o mică problemă. Ies la o bere, una care să liniştească după un lung 1 iulie. La primul pub, câţiva studenţi tăcuţi îşi sorb berile şi, frugal, ciugulesc câte ceva. Discuţia se animă brusc atunci când un tânăr aduce vorba despre Grecia şi situaţia ei critică. Toţi cei care intervin sunt de partea lui Tsipras şi a poporului (în fapt, popolo şi Tsipras au fost cele mai des pronunţate cuvinte). Gurile rele ar spune că aşa sunt italienii, mai comunişti un pic. Toţi gesticulează şi tonul discuţiei creşte brusc. Singura studentă pierdută în acest noian de economie politică ad hoc se agită în zadar sperând să fie băgată în seamă. După treizeci de minute de discuţii aprinse, noaptea caldă se aşterne omnipotentă, doar greierii auzindu-se clar şi imperturbabil. E miezul nopţii, lumea se retrage. Mă retrag şi eu. Mâine îmi doresc o dimineaţă liniştită prin Roma, aşa că am să aştept dormind.
Pe 2 iulie, la prima oră, deschid televizorul. Ştirile încep cu Grecia. E bine, nu mai am parte de terorizantele ştiri de acasă, cu accidente, crime şi violuri în serie. Revista presei ne arată problemele arzătoare: primele pagini sunt ale vecinilor meridionali. Il Giornale (ziar de casă al familiei Berlusconi) are un titlu sugestiv: Quarto Reich: Renzi si inchina alla Merkel. Il presidente del Consiglio vola a Berlino per giurare fedeltà alla Cancelliera. Opiniile sunt diverse, dar parcă cea mai mare parte a presei frunzărite de crainicul televiziunii se solidarizează cu a Greciei cauză. Părăsesc jurnalele de ştiri cu intenţia vizibilă de mă pierde prin Roma. Mă opresc din nou la Termini. Aglomeraţie cât cuprinde plus, supliment, nişte românce la intrarea în gară. Se oferă să te „ajute“ benevol. Cine are bagaje de tras după el, imediat este abordat. Poliţia e în preajmă, cu ochii pe ele. Şi totuşi, ca în jocul de-a v-aţi ascunselea, acestea fug, se pierd printre oameni, tot sperând să „ajute“ vreun credul occidental – toată lumea trebuie să trăiască, nu? Un poliţist îmi spune că legislaţia e proastă, aşa încât, în loc să le înhaţe şi, eventual, să le trimită înapoi în ţară, se fugăresc cu ele în faţa şi în interiorul gării Termini. De-ale Uniunii Europene jocuri de-a hoţii şi vardiştii.
Părăsesc repede aglomerata gară şi îmi aleg prima destinaţie: Piaţa Spaniei, treptele spaniole şi alte asemenea farafastâcuri. Ies din metrou şi o apuc pe o străduţă care dă exact în piaţa amintită. Pe strada-culoar două tinere vând nişte ziare. Încearcă să abordeze cât mai multă lume. Mă opresc şi pe mine. Cum ar veni, pentru un euro pot fi solidar cu muncitorii italieni, ziarul fiind unul muncitoresc, Lupta comunistă (Lotta comunista). Cumpăr şi eu unul, nu am deseori ocazia să mă solidarizez pecuniar cu muncitorii italieni. Pe frontispiciu tronează câteva sloganuri: Proletari di tutti i paesi unitevi!, Organo dei gruppi leninisti della sinistra comunista şi Opposizione proletaria all’imperialismo europeo e all’imperialismo unitario. Intru în vorbă cu una din fetele foarte tinere, una care pe loc se declară comunistă convinsă. Fugitiv, îmi povesteşte despre găunoşenia presei centrale, despre ravagiile globalizării şi alte asemenea teme-reper ce le fundamentează discursul comuniştilor italieni. Îmi oferă şi un pliant cu întâlnirile lunii iulie ale luptătorilor comunişti. Sunt la Roma pe toată durata lunii iulie şi, desigur, am să încerc o asemenea experienţă.
După lupta de clasă, mă afund în lupta turistică şi, de prea multă vreme, sloganul ei la modă: fotografiaţi, fotografiaţi, fotografiaţi (cu tot cu selfie-urile de rigoare). Piaţa Spaniei este plină ochi şi fie numai asta şi tot e o experienţă extenuantă. Adaug valul de căldură, care vine ca un supliment indigest la forfota din jur. Termic mă simt ca într-un Bărăgan nesfârşit în miez de iulie românesc. În Piaţa Spaniei cu ale ei trepte spaniole, proiectate în 1720 pentru a lega piaţa de biserica franceză Trinità dei Monti, se află, printre altele, casa în care a locuit şi a murit (de tuberculoză pulmonară), la nici 26 de ani, poetul Keats. De altfel, un muzeu, Keats-Shelley House, este dedicat poeţilor romantici englezi îndrăgostiţi de Roma. Nu zăbovesc prea mult în oraş, căldura ce creşte continuu mă descurajează pe loc. Mă întorc repede la temporara mea casă. Apuc să văd şi câte ceva, ceva ce nouă românilor ne pare a fi doar gablonz autohton: şoferi care îţi închid uşile în nas zâmbindu-şi în barbă, simpli cetăţeni care nu ştiu chestiuni elementare despre locul în care trăiesc (un pic buimac, mă rătăcisem deşi eram la doi paşi de campus, iar mulţi italieni abordaţi îmi spuneau că nu auziseră de campusul care era chiar lângă ei), mizerie pe străzi, cu sticle, pet-uri şi alte resturi abandonate la întâmplare peste tot. Chiar aici, în campus, unde se presupune că locuiesc studenţi decenţi, un anunţ te informează că, în caz că nu te conformezi regulamentelor şi nu separi gunoiul (sticlă, plastic, reziduuri alimentare), rişti să plăteşti o amendă de 100 de euro. Am văzut cum se separă, de-a valma totul, fiecare după cum îi e vrerea. Văzând cum arată containerele, m-am gândit că multe mii de euro trebuie să facă administratorii campusului din amenzile usturătoare administrate studenţilor nonconformişti. Dar tinerii sunt tineri, nu te poţi supăra pe ei. Viaţa (mai) are răbdare cu ei.
Vineri 3 iulie, lejeritate la ordinea zilei, stau în campus, citesc puţin Lermontov, centralizez nişte date electorale, mă plimb fără scop prin Tor Vergata şi mă uit la preţurile din supermarket. Cam, cam sau mă rog, nu pentru salariile din Europa de Est. Spre exemplu, cu salariul mediu pe economie din patria-mumă nu faci mare lucru pe aici, fie şi considerând că vreo 400 de euro ar trebui toţi cheltuiţi doar pe mâncare şi entertainment. Sâmbătă, 4 iulie, de ziua prietenilor americani, îmi reiau expediţiile romane. Mă gândesc la Colosseum şi la Forul roman. Merg cu un autobuz să văd Roma, cât mai mult din Roma. Iarăşi, aglomeraţia pe metru pătrat de obiective turistice, istorice sau ce vor mai fi ele, mă oboseşte teribil. Nu ştiu de ce, m-am gândit brusc la micuţul Veliko Tîrnovo şi la savoarea străduţelor din acest fascinant oraş situat aşa de aproape de Bucureşti şi pe care l-am aspirat prin toţi porii mei, savurându-l ca pe o ţigară de foi minunată. În fine, mă uit pe geam cu nesaţ şi încerc să cuprind cu mintea-mi şi privirea totul. Autobuzul are staţie exact la Colosseum. Mă dau jos şi văd pereţi de piatră. Istoria în acţiune. Acum mai bine de două mii de ani, aici viaţa trepida, diferit pentru stăpâni şi sclavi. Acum, istoria conservată are de-a face cu alţi sclavi, turiştii-sclavi, sclavii fotografiilor. Cred că mii de fotografii se fac în fiecare minut, o lume înnebunită să surprindă totul, nu cumva să le scape ceva ce le-ar devasta iremediabil vieţile de oameni-călători. E sâcâitor-dezgustătoare această goană nebună, acest zumzet neîntrerupt al turiştilor, oamenilor legii, vânzătorilor legali şi emigranţii vânzători-ambulanţi de tot soiul. În toată această goană nebună, singurul aspect ce merită subliniat este cel referitor la zbuciumul sărăntocilor lumii ce se chinuie să tragă şi ei un oarece profit din acest spectacol uman. La tarabe o apă se vinde cu 2-3 euro sticla de 0,5 l. Aceşti sacagii moderni cară apă din supermarketuri şi încearcă să o plaseze pe piaţă la 1 euro sticla. Cel puţin la jumătate faţă de preţul concurenţei. Piaţa liberă în acţiune, Adam Smith la pătrat. Dar, vai ei nu au forme, nu au autorizaţii să vândă. Lumea este a celor cu documentele vizate la zi. Aşa că poliţia este cu ochii pe ei. Situaţia este reciprocă, ochii vigilenţi ai „sacagiilor“ fiind mereu la pândă. Îi văd în acţiune, îi văd cum cară apă, venind dinspre gurile de metrou, năduşiţi şi extenuaţi de încărcătura grea, le văd privirile mereu speriate, de câini hăituiţi. Ernesto Sábato a scris foarte frumos despre această categorie a oamenilor umili, greu încercaţi. Atunci când nişte englezi însetaţi au cerut sticle cu apă, am văzut o scenă demnă de cea a unui teatru absurd: sacagiul le-a dat apa, poliţia era prin preajmă, aşa că acesta a trebuit să dispară în mulţime pentru câteva secunde bune. Englezii, teribil de confuzionaţi, nu ştiau unde este cel ce le vânduse apa, se gândeau poate că zeii au făcut o minune, acolo la umbra Colosseum-ului, şi o nălucă le-a oferit apă celor însetaţi. Nu, nu era o nălucă. Mai încolo, când poliţia era prin alte locuri, sacagiul şi-a făcut apariţia ca să-şi încaseze banii. L-am bătut pe unul pe umăr, unul ce-şi căra încărcătura cu apă, sursă a pâinii cea de toate zilele. Venea dinspre staţia de metrou de la Circo Massimo. Mi-a zâmbit prietenos şi a trecut mai departe.
Pentru ziua de sâmbătă, 4 iulie, a fost destul. Mă refugiez la Circo Massimo, mănânc ceva frugal de la un mic restaurant local, mă bag la metrou şi dus sunt. Aştept zilele ce vor să vină. Pentru primele impresii, mă limitez la cuvintele-cheie: căldură mare, turism de masă, fotografie şi arhitectură antică, medievală, modernă şi postmodernă la metru cub, plus spectacolul emigranţilor care încearcă să-şi găsească rostul în această mare turistică dintr-un oraş teribil.
Autor: AURELIAN GIUGÃLApărut în nr. 527