Un raspuns (întârziat) la
articolul lui Aurelian Giugal, „Dupa dealuri“ sau România medievala fata cu (post)modernitatea“, publicat în revista „Cultura“, nr. 408 din feb. 2013
Nu ma declar un specialist în cinematografie româneasca contemporana, dar vizionarea recenta a peliculei „Dupa dealuri“ (2012, regia Cristian Mungiu) ma determina sa încerc un raspuns la problemele formulate de dl Aurelian Giugal (1). Discutia ramâne actuala, în contextul relatiei dificile dintre traditie (reprezentata plenar în zilele noastre de Biserica Ortodoxa Româna) si modernitate, reflectata recent de dezbaterea „Religie si modernitate“ gazduita de Asociatia pentru Promovarea Culturii si Responsabilizare Civica (2).
Postmodernitatea si povestile reprezentative ale societatii românesti
Nu voi insista asupra formulei „(post)modernitate“ pe care o foloseste autorul, care ar sugera faptul ca modernitatea si postmodernitatea ar fi termeni intersanjabili. Ma limitez la a observa ca singurul motiv pe care îl identific pentru folosirea particulei „post“ este acela ca „noul val“ ar fi considerat un fenomen postmodern. Dl Giugal nu merge însa în aceasta directie: nu explica, de exemplu, faptul ca postmodernismul îsi asuma misiunea de a refuta orice „metanaratiune“ moderna, cum ar fi progresul sau lupta de clasa, dar si premoderna, cum ar fi traditia sau religia (cf. Lyotard, „Conditia postmoderna“, 1979). Accentul articolului cade pe modernitate si pe conflictul ei cu traditia în filmele recente românesti, nu pe relatia dintre modernitate si postmodernism.
Teza de la care porneste, astfel, articolul în discutie este aceea ca, la fel ca alti reprezentanti ai filmului românesc post-89 (Pintilie, Daneliuc), Cristian Mungiu încearca în „Dupa dealuri“ (o pelicula premiata recent la Cannes) sa evoce o societate româneasca tranzitionala, în „proiect neterminat“, situata între „medieval“ si „modern“. Pâna aici sunt perfect de acord cu premisa dlui Giugal. Ceea ce autorul încearca sa arate, însa, mai departe este ca aceasta viziune ar fi gresita sau, cel putin, exagerata. Societatea româneasca nu ar fi de fapt marcata de acest conflict (exista alte conflicte mai importante), iar cei care îl prezinta în filme ar exagera în mod vadit trasaturile societatii românesti contemporane pentru a se conforma dorintei de „pitoresc“ a celor care dau premii la Cannes. Si acesta este punctul în care nu mai sunt de acord cu autorul articolului. Evident ca „noul val“ se lupta sa obtina premii internationale (de ce ar fi acest lucru de condamnat?), însa povestile pe care le prezinta pentru a obtine astfel de premii sunt, într-adevar, povesti reprezentative ale societatii românesti.
Sa nu uitam ca „Balanta“ lui Pintilie a aparut în 1992, când ecourile mineriadelor înca se faceau simtite (de aici violenta „unui grup de patibulari, români neaosi“). „Niki Ardelean“ vorbeste despre un fost militar care asculta „Ora Armatei“ în fiecare dimineata si este excedat de libertinismul promovat de cuscrul sau; oare sa fie acesta un caz exceptional în societatea româneasca? Evident, solutiile sunt exagerate: profesoara din primul film este violata, cuscrul din cel de-al doilea este omorât. Exagerarea nu tine însa de fresca societatii, ci de modul de rezolvare al conflictului filmic. Cu alte cuvinte, filmele prezinta niste realitati existente si imagineaza niste solutii veridice ale conflictului.
O societate antieuropeana
Ma nedumereste, totusi, faptul ca autorul a ales sa compare filmul „Dupa dealuri“ cu productii din anii ’90, nu cu productii premiate ale „noului val“: „Moartea domnului Lazarescu“ (2005, regia Cristi Puiu, premiat la Cannes), „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile“ (2007, regia Cristian Mungiu, premiat la Cannes), „Eu când vreau sa fluier, fluier“ (2010, regia Florin Serban, premiat la Berlin). Evident, omitem din enumerare „Pozitia copilului“ (2013, regia Calin Peter Netzer, premiat la Berlin), aparut dupa scrierea articolului. Oare aceste filme nu se potrivesc în argumentatia autorului? Dar ele se oglindesc, într-un fel sau altul, în scenariul filmului „Dupa dealuri“: „Moartea domnului Lazarescu“ în atitudinea detasata, chiar cinica a doctoritei care constata moartea Alinei; „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile“ în relatia de sprijin reciproc dintre cele doua protagoniste (Otilia si Gabita, respectiv Voichita si Alina), care se ajuta, în ciuda îndoielilor pe care le au în ambele cazuri, pâna la final; „Eu când vreau sa fluier, fluier“ în atitudinea de rebeliune, nonconformista a personajului principal (Silviu, respectiv Alina), „Pozitia copilului“ în scena apropierii „contrara firii“ exprimata prin masajul cvasi-erotic (Cornelia si fiul ei, respectiv Voichita si Alina).
Si aceste filme prezinta în cea mai mare parte o societate înapoiata, corupta, antieuropeana. În ele însa primul plan nu este ocupat de o societatea traditionala, rurala si profund religioasa, asa cum apare ea în „Dupa dealuri“. Bazat pe o poveste reala (cazul Tanacu din 2005, reflectat abundent în presa la vremea lui), filmul prezinta o Românie profund „medievala“, care înca respecta, în medii rurale izolate, dominate de Biserica, traditii în raspar cu modernitatea. Sa fie cazul Tanacu o exceptie? Îmi vin în minte cel putin doua exemple luate dintr-un mediu similar (manastire) care sunt total anacronice fata de o Românie care se vrea europeana: secventa, reflectata si ea în mass-media, în care calugaritele îi cânta la manastirea Petru Voda din Neamt lui Iustin Pârvu (noul „izvoditor de mir“) imnul legionar (3) si declaratiile instigatoare, prolegionare, xenofobe si conspirationiste ale unor calugari de la aceeasi manastire Petru Voda la protestul împotriva cardului de sanatate (4). Este, în România, perfect normal ca un „duhovnic al neamului“ sa fi fost legionar si sa fie mândru de asta, asa cum este normal ca un preot considerat „sfânt“ de apropiatii sai sa recurga la exorcizare ca metoda de terapie psihiatrica.
Turist la manastiri
As dori sa ma opresc, la rândul meu, asupra imaginii de final a filmului „Dupa dealuri“. Imaginea personajului care mânuieste un picamer este cu atât mai sugestiva pentru „România neterminata“ cu cât cetateanul respectiv lucreaza la trotuar sau la strada iarna. Oare ne suna cunoscut? Pe fundal se vede o intersectie din Vaslui cu doua sageti „turistice“ care trimit spre doua manastiri situate în directii opuse. Cam pe aici e societatea româneasca.
În final, o întrebare deschisa. Punctul de vedere expus în articolul cu care polemizez este, pentru mine, întristator de asemanator cu cel publicat pe un site (5) cu care sunt convins ca dl Giugal nu este de acord. În raspunsul la un comentariu al articolului sau, dl Giugal îi aproba pe Visconti si de Sica pentru ca „zugraveau Italii rudimentare, numai ca acesti regizori se identificau cu lumea plebeiana“. Întelegem de aici ca filmele care critica societatea sunt justificabile doar daca trateaza conflicte între clase sociale?
NOTE:
1. Articolul poate fi consultat online la adresa http://revistacultura.ro/nou/2013/03 /dupa-dealuri-sau-romania-medievala-fata-cu-postmodernitatea/
2. Desfasurarea dezbaterii o puteti urmari la http://www.apcrc.ro/religie-si-modernitate-este-dialogul-posibil/
3. http://www.evz.ro/multimedia/video/ detalii-video/video/maicile-de-la-petru-voda-sf-tinerete-legionara.html
4. http://www.youtube.com/watch?v= SQEDB3gn0MQ
5. http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/01/02/pr-savatie-bastovoi-dupa-dealuri-lesbianism/