Marile puteri au avut intotdeauna proiecte grandioase in istorie. Din cand in cand se nasc si oameni puternici care sa inspire sau sa infaptuiasca astfel de proiecte. Macar pana la un punct. Petru cel Mare a dorit ca hotarele Rusiei sa fie scaldate de apele oceanelor si marilor; Stalin le-a largit si le-a consolidat o vreme. Napoleon a poftit ca Franta sa conduca toata Europa; o vreme chiar asa a fost. Americanii au avut si ei visul lor: sa stapaneasca lumea. Si, iata, au apucat sa-l traiasca sub mai multi presedinti. Chinezii si japonezii, puternici astazi, si-au propus, la randul lor, un mare proiect de unire a energiilor lor – si, pe cat se poate, si ale europenilor – in jurul axei Pekin-Tokyo. De aceea proiectul s-a numit Eurasia. Mai mult un vis politic. Calculele nu excludeau, se intelege, Rusia si puterea economica a Europei occidentale, si vizau reconstructia echilibrului lumii pe mai multi piloni. Sperantele erau puse in progresul impetuos al Chinei si in super-tehnologia Japoniei. Numai ca in politica mare nu orice proiect poate fi dus cu usurinta pana la capat. Iubirea dintre Pekin si Tokyo a inceput sa se consume cu nabadai. Asa cum s-a intamplat mai intotdeauna in istoria moderna cu relatiile dintre cele doua tari vecine. O istorie care arata ca otrava adversitatilor de altadata revine din cand in cand si aduce cu ea suspiciunea. Pentru ca acolo unde sunt interese, exista si neincredere. Un banal incident poate oricand sa fie folosit, daca nu cumva este chiar provocat la timp, pentru a bloca sau anula un proiect politic. Adica un vis de marire.
Un recent incident provocat de un vas pescaresc chinez readuce in atentie disputele mai vechi dintre Pekin si Tokyo, dispute in care este greu de deslusit motivul real: vendeta istorica, dorinta de stapanire in regiune sau incompatibilitati politico-ideologice. Adica, in alti termeni, batalia pentru putere sau teama de comunism. Incidentul – un vas pescaresc a intrat in apele teritoriale ale Japoniei si a avariat nava japoneza care asigura paza de coasta – a fost complicat si de – intamplatoarea sau nu – arestare in acele zile, in China, a patru functionari ai companiei japoneze Fujita acuzati de spionaj. Ciudat, pentru ca, asa cum informeaza agentiile de presa, compania respectiva se afla in China sub contract oficial pentru un proiect de neutralizare a armelor chimice abandonate de armata imperiala japoneza in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial. Pe canale diplomatice, Pekinul a obtinut in forta si rapid eliberarea capitanului vasului arestat in timpul incidentului. S-a declansat un mic razboi intre cele doua capitale mai ales ca, desi i s-a dat satisfactie, Pekinul pretinde guvernului japonez sa-si prezinte scuze si reclama daune. Observatorii socotesc ca China s-a manifestat cu un plus nemotivat de energie in astfel de imprejurari (pescarii celor doua tari ,,se ratacesc“ frecvent in apele teritoriale ale vecinului) si ca Japonia si-a aratat din nou slabiciunile in fata celei de a doua mari puteri economice a lumii. Se vorbeste de o criza diplomatica intre cele doua puteri ale Asiei. Rusia nu a ramas impasibila, ca alta data, la acest incident si a incercat sa tempereze excesele pentru revenirea calmului in aceasta regiune. Interesant, nu?
A existat si va continua sa existe o fascinatie a proiectului unitatii Eurasiei ca entitate regionala. Greu de spus ce fel de entitate. Politica? Posibil, numai daca se impune o singura natiune ca dictatura militara, ceea ce ar fi catastrofal pentru lumea intreaga. De solidaritate? Imposibila, din cauza interferentelor din afara. Economica? Poate, dar cu permanente dificultati produse de concurenta. Unii convin ca visul Eurasiei isi are originile in profetiile biblice care par sa fie confirmate de cateva evolutii lente in timp, vizibile dupa milenii. Nu are politica atata rabdare, sa fim seriosi! Nu cred ca este verificabila constatarea unora ca natiunile continentului eurasiatic ar fi astazi asezate in linia profetiilor de altadata. Cred, mai degraba, in ce afirma fostul consilier national pentru probleme de securitate al presedintelui Carter, strategul Zbigniew Brzezinsky, care l-a consiliat in chestiuni de politica externa si pe Barack Obama. Anume ca dupa caderea marilor imperii, teatrul pe care vor fi duse bataliile pentru suprematia mondiala va fi in Eurasia. Si, mai ales ca de aici se va putea ridica ,,rivalul potential al Americii“. Pornind de la realitatea ca 75% din populatia globului se afla pe acest continent politic (existent deocamdata ca vis, mai degraba in proiectiile politicienilor), ca China, care se afla deja pe locul doi in lume ca potential economic, nu da semne de oboseala, se intelege, cred, cine va fi acel adversar. Analiza lui Brzezinsky este mult mai credibila decat fanteziile din Apocalipsa sau previziunile profetului Daniel. Mai credibila pentru ca pune in ecuatie realitati si nu viziuni. Si, daca asa stau lucrurile, atunci este indreptatita supozitia ca visul sau proiectul Eurasiei isi va avea intotdeauna adversari in afara. Pentru bombardarea lui este bun si un incident pescaresc. Numai sa apara, ca sunt destui care il pot folosi sau supralicita.
Sa reluam din alta perspectiva disputa diplomatica recenta chino-japoneza. Pentru ca nu a reusit sa determine o pozitie concilianta a Pekinului, s-a considerat ca diplomatia japoneza a iesit sifonata din conflictul provocat de pescarii chinezi. Si nu ar fi pentru prima data! Daca este adevarat ca acest banal incident este umflat, in spatele lui este posibil sa se afle alergii mai grave. Si mai motivate. Nici politica de apropiere pe care o duce de cateva decenii Tokyo fata de Pekin si nici faptul ca Japonia a devenit unul dintre marii contributori la dezvoltarea Chinei nu par sa aduca prea multe beneficii Japoniei. Aici trebuie cautate motivele de insatisfactie ale japonezilor. De aceea, dezamagit, ministrul de externe Seiji Maehara s-a vazut obligat sa declare ca Japonia va trebui ,,sa se apropie mai mult de Statele Unite“ punand capat visului de construire a unei ,,comunitati asiatice“ pe axa Tokyo-Pekin. Care vis tocmai fusese considerat de guvernul japonez ca o solutie pentru perspectiva istorica pe plan regional. Cine analizeaza atent declaratia ministrului Maehara descopera intentia de orientare a unora dintre politicienii japonezi spre Washington. O orientare care nu este pe placul Moscovei, dupa cum se vede din interesul de a tempera partile angrenate in conflict, si care, in plus, nu este prea mult agreata de europeni.
Ascensiunea economica a Chinei, si nu incidentul pescaresc este una dintre cauzele care incep sa tulbure relatiile dintre Tokyo si Pekin. Revenirea dragonului nu trebuie inteleasa ca o implinire a profetiilor, ci ca rezultat al unei politici adaptate istoric la cursul vremii pentru supravietuirea unui stat atat de mare cum este China. Un stat atat de mare poate fi acceptat la masa puterii fara rezerve? La nevoie, da. Dar si atat de puternic?
Asa mai intelegem, nu, interesul Kremlinului de a interveni pentru aplanarea ,,conflictului pescaresc“ chino-japonez! Ce va fi gandind Washingtonul nu este greu de ghicit.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 295