Cu scrisul sau caligrafic, luminând parca pagina, Caragiale a practicat intens genul epistolar, mai ales de-a lungul celor 8 ani – ultimii ai vietii lui – petrecuti la Berlin. Corespondenta din perioada berlineza atesta ca era interesat mai mult de destinul operei sale, pe care o considera, practic, încheiata, de vreme ce nu se arata prea interesat de sporirea ei. În repetate rânduri, Caragiale anunta sau promite prietenilor din tara scrieri literare, dar promisiunile întârzie sa fie tinute ori ramân chiar uitate. Cel dintâi care se straduieste sa-l convinga a-si realiza unul sau altul dintre proiecte este Al. Vlahuta. Nu o data, acesta îl dojeneste cu delicatetea sufleteasca a unui frate grijuliu: „Iubite frate Caragiale, sa fiti sanatosi. Asta-i temeiul. Celelalte vin de la sine – adeca de la tine – mai curând ori mai târziu, dar vin (Daca e sa vie!). O, cum astept eu piesa! («Titirca, Sotirescu si C-nia» – n.mea) Când ai sti! Am si visat-o într-o noapte… Vorbeste, frate Caragiale, – pentru numele lui Dumnezeu, vorbeste! Pâna mai e timp. Spune cuvântul tau cel de veci, care, de nu-l vei spune tu, pe veci va ramânea nespus. Pe veci nespus! Pe mine ma-nfioara gândul acesta“. Scrisoarea este redactata la data de 10 iulie 1909. Caragiale îl informase pe Paul Zarifopol înca în octombrie 1906, într-un P.S. la o epistola prin care se interesa de „viul conflict“ dintre A.C. Cuza si Paul Bujor („…Rogu-te, cerceteaza si adu-mi cât mai ample amanunte asupra interesantului conflict dintre acesti doi ilustri savanti. Nu uita…“). Si cu acelasi prilej îl informa: „– Scriu o piesa de teatru: «Titirca, Sotirescu si C-ia», trei acte. Merge binisor. Sa speram ca n-o sa-ti displaca“. Cum se vede, dupa aproape trei ani, Vlahuta astepta înca piesa. Avea toate motivele sa fie patetic, mai ales ca pe el – atât de sincer – chiar îl prindea. Caragiale nu e însa deloc zgârcit cu timpul (si spatiul) consacrat corespondentei. Epistolele sale sunt adeseori niste ample relatari sau analize detaliate ale unor evenimente. Este interesat de fapte, de evenimente si de semnificatia lor în contextul în care se produc, nu de teorii si idei abstracte (mofturi, nu-i asa?!). Se simte adeseori frustrat ca prietenii din tara îi scriu prea scurt, ceea ce le si reproseaza, precum, de pilda, lui Constantin Dobrogeanu Gherea: „Când voi fi în stare a veni (în tara – nota mea), lucru ce-l doresc a se-ndeplini cât mai degraba, îti mai scriu. Pâna atunci, draga Costica, fii baiat de treaba si scrie-mi si tu câteva rânduri recomandate, si mai recomandabile decât o simpla exclamatie entuziasta… Sa traiasca Boborul si Costicutia! Foarte bine! Dar sa traim si noi! Noi nu suntem din bobor? Nu tinem si noi la Costicutie? Noi de ce sa ne prapadim?“ Am citat dintr-o epistola lunga cât o povestire, dintre multele cele a caror redactare îl extenueaza: „Am scris lui Costica o scrisoare lunga; sunt sdrobit de osteneala si m-a apucat crampe la mâna, grabindu-ma sa termin“ – îi comunica el imediat tot într-o scrisoare lui Paul Zarifopol. La Berlin, pe Caragiale numai posta asa-zicând îl grabeste sa-si încheie scrisorile, care posta, în paranteza fie spus, mergea al naibii de bine. Dupa mai bine de o suta de ani de la acel timp, pãream nostalgici si plini de invidie privind rapiditatea si corectitudinea ei.
De regula, amicii de acasa ai lui Nenea Iancu se conformeaza de cele mai multe ori si misivele lor îl satisfac prin continutul bogat în vesti, amintiri, confesiuni, dar si laude la adresa sa. Iata ce-i scria tot Vlahuta, din Plainesti, dupa o întâlnire si un dejun cu prietenul comun Barbu Stefanescu Delavrancea, venit la Focsani pentru a-l apara, într-un proces, pe un tânar care îl omorâse cu o lovitura de baston pe un alt tânar („Inutil sa-ti mai spun ca, în urma admirabilei aparari a lui Delavrancea, acuzatul a fost achitat“): „– Iubite frate Caragiale, bag seama ca ne vezi bine de-acolo. Nu-i vorba ne si stii. Ba, poate, prea ne stii. Îmi schitai odata, în fulgerari de linii, planul unei nuvele: «Esti jos, pe malul unei ape mari, – de partea cealalta e un munte înalt, drept, descoperit; sus, în vârful lui, pe marginea celei mai ascutite stânci, un om, un desperat, se pregateste sa-si dea drumu-n haul fioros ce se deschide subt el – si tu vezi asta, vezi nenorocirea ireparabila cum se urzeste clipa cu clipa-naintea ta, si n-ai nici o putere, nu poti sa strigi, nu poti s-alergi, nu poti sa chemi pe nimeni – e pustiu, e departe, esti numai tu martorul acestei drame, – te uiti, si tremuri, ca subt apasarea unui vis rau…» Îti mai aduci aminte? Or fi vreo saisprezece ani de-atunci. – De câte ori nu ne vei fi vazând, din departarea-n care te gasesti, tot asa, zarindu-ne pe margine de prapastie, ca desperatul din nuvela pe care – vei scri-o, nu vei scri-o, eu o am în minte, ca si când mi-ai fi citit-o.“
Citind aceasta epistola a lui Vlahuta îti vine sa zici: câta literatura, atâta viata! Iar în ce priveste scrisorile lui Caragiale, s-ar putea spune: câta viata atâta literatura! O capodopera a genului este, fara îndoiala, cea datata 7/22iulie 1905, în care Caragiale povesteste cum a decurs vizita lui Barbu Stefanescu Delavrancea la Berlin. O pagina de mare literatura, în care se vede gheara Leului.
Sarbatorirea marelui scriitor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, genereaza, cum era si firesc, o corespondenta febrila cu confratii din tara. Pe 20 ianuarie, acelasi devotat Vlahuta îi trimite lui Caragiale textul unei scrisori primite de la Emil Gârleanu: „…Voim sa sarbatorim pe maestrul Caragiale. Daca vine în dimineata zilei de 29, sa-l primim toti scriitorii si toti elevii cursului superior liceal, precum si studentii, la gara. Seara sa-i facem o manifestatie cu lampioane, supt ferestrele D-tra, unde sigur va trage în gasda. A doua zi un festival, la ora 4, la Ateneu; seara reprezentatie teatrala, din opera lui. În aceeasi seara la toate teatrele din tara si cercurile culturale si de citire, teatru si citiri din opera maestrului“. Societatea Scriitorilor Români, Ministerul Instructiei Publice, Societatea Autorilor Dramatici si Sindicatul Ziaristilor concep un program al manifestarilor omagiale. Revistele care acorda evenimentului cea mai mare importanta sunt „Luceafarul“ de la Sibiu, al lui Octavian Goga, si, bineînteles, „Viata Româneasca“, în paginile careia apare , sub semnatura lui G. Ibraileanu, un eseu ce va deveni clasic, aproape fiecare fraza din el fiind memorabila: „Caragiale este cel mai mare creator de viata din întreaga noastra literatura. Si, într-un sens, este singurul creator, pentru ca numai el, singur, în toata literatura româna, face concurenta starii civile“. Astazi, când literatura româna e incomparabil mai diversa si mai bogata în valori, nici un cuvânt din eseul lui Ibraileanu nu si-a pierdut actualitatea. Este apanajul marilor critici, acela de a formula propozitii fundamentale despre marii scriitori, de care nici un canon – horribile dictu! – nu se poate dispensa.
Ultima calatorie în tara a lui Caragiale, la Iasi (pe care am mai evocat-o în alta ordine de idei într-un foileton anterior), este precedata de o scurta scrisoare adresata lui Ibraileanu, prin care îl anunta: „…vin într-adins pentru a va vedea pe amicul Stere si pe D-ta. O sa-mi permit a va prezenta pe un debutant în litere, care doreste sa capete botezul cernelii de tipar cu blagoslovenia «Vietii Românesti»“. Era vorba de Mateiu I. Caragiale. La Iasi este primit cu deosebita caldura. Orasul îi era binecunoscut. Se aflase aici de nenumarate ori, ca autor dramatic, ca gazetar – colaborator permanent la ziarele iesene, ca politician, în campania electorala a partidului lui Take Ionescu, ca aspirant la directiunea Teatrului National, pe care n-a obtinut-o si din vina sa, ori în escapade galante. În salonul restaurantului Buch a petrecut o noapte întreaga împreuna cu Vlahuta, Ibraileanu, Topârceanu, Mihail Sevastos, D.D. Patrascanu, Calistrat Hogas, Mihail Codreanu. Cu Constantin Stere a avut o întâlnire separata. Se pare ca dorinta sa era ca Mateiu sa se stabileasca în capitala Moldovei, unde sa-s ia si licenta în Drept. În aceeasi zi fusese oaspetele redactiei „Vietii Românesti“. Admiratia pentru cei de la faimoasa revista era potentata si de modul cum acestia întelesesera sa-l omagieze la aniversare. În martie 1912 îi scria lui Ibraileanu: – „… si d-ta si d. Arghezi si autorul notitei prime din Miscellanea m-ati cinstit boereste; mi-ati rasplatit cu darnicie truda profesionala cu mult peste valoarea operei mele. Ma simt dator sa va multumesc înca o data, întelegând ca numai acelei porniri morale careia foarte adânc i se poate afla isvorul, si care se cheama simpatie, îi datoresc darnicia cu care m-ati cinstit de ziua mea…“.
Caragiale, care afirmase odata într-o epistola catre Paul Zarifopol: „Vlahia produce roade – Ellada, oameni!“, se va fi convins poate ca propozitia batrânului cronicar: „Nasc si la Moldova oameni!“ nu e, nici ea, vorba goala…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 360