Sari la conținut
Autor: C. STANESCU
Apărut în nr. 333
2011-07-21

Proba traducerii

    De nu si cel mai vârstnic, unul din cei mai importanti scriitori români ai ceasului de fata ramâne Constantin Toiu. Comunist „imaginar“, ca girafa care nu exista în ochii taranului din celebra anecdota a lui Marin Preda, autorul „Caderii în lume“ a fost – cum spune repetat în „Memorii“ din când în când si cum repeta într-un interviu acordat Anei Chiritoiu („România literara“ nr. 27) – un intrus, „un izolat tot timpul“, un comunist care „m-am dat singur afara din partid“: un comunist „În sensul bun al cuvântului. Cum eram eu. Eu îl sustineam pe Trotki“, care, spre deosebire de Lenin cu a sa literatura de partid, spunea ca „exista o singura literatura universala, nu prostiile cu proletcultismul“. Comunismul lui Toiu e, în raport cu doctrina în uz, un comunism eretic, poate practicabil, dar cu alt nume: „Eu, repet, am fost comunist, nu puteam sa fiu contra comunismului. Adica… un bun crestin, în definitiv. Cu grija pentru oameni. Parerea mea e ca un scriitor adevarat nu poate sa nu fie «comunist» – în sensul asta. Trebuie sa tii cu oamenii saraci, cu omul de treaba.“ Despre scriitorii disidenti fata de comunismul real, nu imaginar si efectele literare ale acestei disidente Constantin Toiu are parerile sale: „Ana Blandiana era o poeta mare. N-a fost disidenta. Era foarte cunoscuta si bine vazuta de critica. Goma, Tudoran, într-adevar, au fost disidenti. Iar parerea mea e ca Manolescu îi surpaseaza pe toti. Am scris si asta. Si am mai spus ca scria mai interesant când era disident decât dupa revolutie, când a devenit liber. Regimul comunist l-a ajutat. În sensul ca a scos din el ce era foarte bun.“ Ideea lui Constantin Toiu e valabila pentru mai toti marii scriitori români din timpul comunismului: care „i-a ajutat“ pe toti sa scoata din ei tot ce era mai bun! Unul dintre cei mai desavârsiti stilisti ai literaturii române, C. Toiu, e totusi departe de calofilia evazionista si esopismul aluziv si parabolic practicate în numeroase scrieri ale epocii: s-a „perfectionat“ citind si „prelucrând autori precum Balzac, Stendhal si iar Stendhal. Am luat de la ei rigoarea. Scriam foarte sec.“ Rigoarea, claritatea, laconismul elocvent, adica clasicitatea de tip latin: lectia literara a unui mare scriitor asupra caruia cenzura si autocenzura nu au lasat urme într-o opera profunda si totodata accesibila si, de aceea, cum crede Mihai Zamfir, printre putinele capabile sa înfrunte proba traducerii: „Probabil ca, în perspectiva timpului, rezista si azi la proba traducerii perfecte doar acei prozatori care au utilizat în anii 1960-1990 un limbaj cât de cât «normal». Nu au fost multi, dar Constantin Toiu ramâne fara îndoiala unul dintre ei- poate cel mai proeminent. Cultura lui reala si întinsa, dublata de un puternic talent nativ, l-au calauzit spre fericita combinatie, spre gasirea formulei literare proprii. Toiu nu a apelat decât extrem de rar la esopic, pentru ca a folosit exprimarea prozastica normala, de mare fluenta si de mare eleganta; a atins o limba româna sustrasa momentului. A fost de la început traductibil.“ De ce nu s-a gândit sa plece din tara acest scriitor atât de „traductibil“? Ba da, s-a gândit: „când eram trimis în America. Dar nu m-am gândit foarte serios. Eram trimis de statul român, nu se facea sa fug, sa fiu contra. Dar o secunda mi-a trecut prin cap. Eram în casa unui milionar, noaptea, eram afara, priveam cerul si ma simteam asa de bine… zic, Doamne, ce bine e aici, da-mi te rog un semn, un semn oarecare, o frunza care cade, o mierla care cânta, eu astept saizeci de secunde si, daca binevoiesti sa-mi dai un semn, ramân.“ Dumnezeu îi da un semn, „un latrat, un câine alb fox-terrier, venind vesel spre mine. Semana cu câinele din copilaria mea, pe care-l chema Bill. Era cu treizeci de ani în urma. Eu îl iubeam foarte mult pe catelul asta si nici el nu putea trai fara mine.“ Cum sa „ramâna“ fara Bill si fara copilaria din urma cu treizeci de ani?! „Si când am vazut ca Dumnezeu mi-a dat acest semn, pe Bill, din România, mi-am zis ca nu se face chestia asta. Te întorci acolo la ai tai si o duci pâna la capat. Statutul meu de scriitor nu-mi permitea. Un scriitor care n-avea nimic de scris putea sa fuga oriunde. Dar eu trebuia sa scriu în româneste ceva important pentru România.“ Dar despre România au scris si autorii români din exil: „Nu, vine raspunsul lui Constantin Toiu, despre România despre care voiam eu sa scriu nu se putea scrie decât în România.“ Din exil ori din alta lume nu puteai sa „stii ce-nseamna sa fii fata în anul 1970. Sau sa fii activista, cu basma, si sa plângi la moartea lui Stalin… eu am observat si am scris“…
    Un precursor: Vasile Fabian-Bob
    „Dacia literara“ „regaseste“ un poem uitat: „Moldova la anul 1821“ de Vasile Fabian-Bob aparut în „Foaie pentru minte, inima si literatura“, Brasov, 1839. G. Calinescu îl trece între „clasicii întârziati“ din capitolul „Descoperirea Occidentului“. Vasile Fabian, aflam dintr-un documentat articol semnat de Niculae Vrasmas, debuteaza cu omagii si ode scrise în limba latina, una dedicata, în 1820, lui Mihail Sturza pe când era eforul scolilor iesene, alta închinata domnitorului Ionita Sandu Sturza la înscaunarea acestuia. Era nascut în comuna Josenii Bârgaului din Bistrita-Nasaud si fusese chemat, în 1820, la Iasi de Gheorghe Asachi devenind asistentul acestuia la Academia Domneasca. Poeziile îi sunt publicate postum, în 1839, la trei ani dupa moartea poetului de tânarul George Baritiu, editorul-redactor al „Foii pentru minte, inima si literatura“, suplimentul saptamânal al revistei „Gazeta de Transilvania“. Cel mai cunoscut si important poem de Vasile Fabian-Bob este „Moldova la anul 1821“, semnalat si de G. Calinescu pentru „viziunea cataclismului întoarcerii pe dos a lumii“, plina de „umor fantastic“, noteaza marele critic, ferindu-se însa de a-l trece în rândul precursorilor lui Eminescu, acolo unde-i este de fapt locul: „S-au întors masina lumei, s-au întors cu capu-n jos/ Si merg toate dimpotriva, anapoda si pe dos …“ devin, în „Epigonii“, „S-a întors masina lumii, cu voi viitorul trece/ Noi suntem iarasi trecutul…“ Versurile lui Fabian-Bob – scrie cu dreptate Niculae Vrasmas – „au fost ca un sunet de diapazon pentru Eminescu, care a transpus într-o maiastra simfonie patetismul lor în «Epigonii».“ De la sunet la simfonie – traseul dintre precursor si geniu. Soarta primului e de a fi „înghitit“ de al doilea. Aron Pumnul îl aseaza pe Vasile Fabian „alaturi de Antioh Cantemir si Vasile Cârlova“, scrie N. Vrasmas. În realitate, însa, meritul precursorului e de a întari ideea lui G. Calinescu: „Credinta de pâna mai deunazi ca Eminescu e un meteor, iesit din neant, ca un miracol fara nicio legatura cu trecutul, se dovedeste falsa. Eminescu e cel mai traditional poet, absorbind toate elementele, si cele mai marunte, ale literaturii antecedente.“ Ideea, falsa, a „meteorului“ inexplicabil, pornita dintr-o impresionanta pretuire fara margini, fusese a marelui Ibraileanu: urmasul sau o corecteaza, restituind meritul si rostul precursorilor si construind, sprijinit pe ei, unitatea si continuitatea literaturii române, o literatura aflata mereu la începutul drumului si mereu „rupta“ în bucati si iarasi începuta.
    Românii în „salonul european“
    Despre o jumatate de secol miraculoasa din istoria românilor scrie un eseu admirabil în „Familia“ oradeana istoricul Florin Ardelean. Un eseu recomandabil pesimistilor si scepticilor iremediabili, în general, tuturor „cioranienilor“ de dupa Emil Cioran. Jumatatea miraculoasa a respectivului secol e cuprinsa între 1830 si 1880: cincizeci de ani în care principatele române ies din „întunecatul ev mediu“ spre a pasi într-o modernitate precara, nesigura, cu multe tuse caricaturale, dar modernitate: „Un miracol istoric s-a înregistrat pe Dâmbovita si Siret. Este vorba de ceea ce Eugen Lovinescu a teoretizat prin ideea sincronismului expusa pe larg în «Istoria civilizatiei române moderne», dar si în tomurile lui Stefan Zeletin, «Burghezia româna – originea si rolul ei istoric», respectiv, «Neoliberalismul – studiu asupra istoriei si politicii burgheziei române». Iesirea decisa a celor doua structuri statale românesti din corsetul levantin si proiectarea societatii si a mentalitatilor pe orbita Apusului european a devenit un proces care a schimbat, salvator, locul nostru în amplasamentul natiunilor lumii. De fapt, nu a schimbat, ci ne-a consacrat un topos. Dintr-o fiinta virtuala, vaga si timorata, ne-am destupat ca natiune. Cum s-a întâmplat? Într-un mod cât se poate de firesc si de temerar – în rastimpul a cincizeci de ani România a primit o identitate, o expresie si un sens. A fost initiat astfel lungul drum al tentativei autohtone de-a se scoate de sub vremi“. În privinta identitatii: la 1830, practic, „tarile române nu aveau identitate, ci doar o existenta sub semnul hazardului si intereselor altora. Regimul constitutional se rezuma la aplicarea Regulamentului Organic, impus dupa Tratatul de pace de la Adrianopol, iar singura speranta parea sa se coaguleze dupa ce se reintrodusesera domniile pamântene. Noii domni erau însa timizi, simple marionete ale puterilor suzerana si protectoare (Turcia si Rusia – n.n.). Iata cum vedea Muntenia abatele Lionardo Panzini, fostul preceptor al fiilor lui Alexandru Ipsilanti, cel care a declansat miscarea armata a Eteriei: «O tara atât de frumoasa stârneste mila strainului si a europeanului care se gândeste la starea de saracire si de înjosire în care se gaseste ea…

    C. STANESCU

    De nu si cel mai vârstnic, unul din cei mai importanti scriitori români ai ceasului de fata ramâne Constantin Toiu. Comunist „imaginar“, ca girafa care nu exista în ochii taranului din celebra anecdota a lui Marin Preda, autorul „Caderii în lume“ a fost – cum spune repetat în „Memorii“ din când în când si cum repeta într-un interviu acordat Anei Chiritoiu („România literara“ nr. 27) – un intrus, „un izolat tot timpul“, un comunist care „m-am dat singur afara din partid“: un comunist „În sensul bun al cuvântului. Cum eram eu. Eu îl sustineam pe Trotki“, care, spre deosebire de Lenin cu a sa literatura de partid, spunea ca „exista o singura literatura universala, nu prostiile cu proletcultismul“. Comunismul lui Toiu e, în raport cu doctrina în uz, un comunism eretic, poate practicabil, dar cu alt nume: „Eu, repet, am fost comunist, nu puteam sa fiu contra comunismului. Adica… un bun crestin, în definitiv. Cu grija pentru oameni. Parerea mea e ca un scriitor adevarat nu poate sa nu fie «comunist» – în sensul asta. Trebuie sa tii cu oamenii saraci, cu omul de treaba.“ Despre scriitorii disidenti fata de comunismul real, nu imaginar si efectele literare ale acestei disidente Constantin Toiu are parerile sale: „Ana Blandiana era o poeta mare. N-a fost disidenta. Era foarte cunoscuta si bine vazuta de critica. Goma, Tudoran, într-adevar, au fost disidenti. Iar parerea mea e ca Manolescu îi surpaseaza pe toti. Am scris si asta. Si am mai spus ca scria mai interesant când era disident decât dupa revolutie, când a devenit liber. Regimul comunist l-a ajutat. În sensul ca a scos din el ce era foarte bun.“ Ideea lui Constantin Toiu e valabila pentru mai toti marii scriitori români din timpul comunismului: care „i-a ajutat“ pe toti sa scoata din ei tot ce era mai bun! Unul dintre cei mai desavârsiti stilisti ai literaturii române, C. Toiu, e totusi departe de calofilia evazionista si esopismul aluziv si parabolic practicate în numeroase scrieri ale epocii: s-a „perfectionat“ citind si „prelucrând autori precum Balzac, Stendhal si iar Stendhal. Am luat de la ei rigoarea. Scriam foarte sec.“ Rigoarea, claritatea, laconismul elocvent, adica clasicitatea de tip latin: lectia literara a unui mare scriitor asupra caruia cenzura si autocenzura nu au lasat urme într-o opera profunda si totodata accesibila si, de aceea, cum crede Mihai Zamfir, printre putinele capabile sa înfrunte proba traducerii: „Probabil ca, în perspectiva timpului, rezista si azi la proba traducerii perfecte doar acei prozatori care au utilizat în anii 1960-1990 un limbaj cât de cât «normal». Nu au fost multi, dar Constantin Toiu ramâne fara îndoiala unul dintre ei- poate cel mai proeminent. Cultura lui reala si întinsa, dublata de un puternic talent nativ, l-au calauzit spre fericita combinatie, spre gasirea formulei literare proprii. Toiu nu a apelat decât extrem de rar la esopic, pentru ca a folosit exprimarea prozastica normala, de mare fluenta si de mare eleganta; a atins o limba româna sustrasa momentului. A fost de la început traductibil.“ De ce nu s-a gândit sa plece din tara acest scriitor atât de „traductibil“? Ba da, s-a gândit: „când eram trimis în America. Dar nu m-am gândit foarte serios. Eram trimis de statul român, nu se facea sa fug, sa fiu contra. Dar o secunda mi-a trecut prin cap. Eram în casa unui milionar, noaptea, eram afara, priveam cerul si ma simteam asa de bine… zic, Doamne, ce bine e aici, da-mi te rog un semn, un semn oarecare, o frunza care cade, o mierla care cânta, eu astept saizeci de secunde si, daca binevoiesti sa-mi dai un semn, ramân.“ Dumnezeu îi da un semn, „un latrat, un câine alb fox-terrier, venind vesel spre mine. Semana cu câinele din copilaria mea, pe care-l chema Bill. Era cu treizeci de ani în urma. Eu îl iubeam foarte mult pe catelul asta si nici el nu putea trai fara mine.“ Cum sa „ramâna“ fara Bill si fara copilaria din urma cu treizeci de ani?! „Si când am vazut ca Dumnezeu mi-a dat acest semn, pe Bill, din România, mi-am zis ca nu se face chestia asta. Te întorci acolo la ai tai si o duci pâna la capat. Statutul meu de scriitor nu-mi permitea. Un scriitor care n-avea nimic de scris putea sa fuga oriunde. Dar eu trebuia sa scriu în româneste ceva important pentru România.“ Dar despre România au scris si autorii români din exil: „Nu, vine raspunsul lui Constantin Toiu, despre România despre care voiam eu sa scriu nu se putea scrie decât în România.“ Din exil ori din alta lume nu puteai sa „stii ce-nseamna sa fii fata în anul 1970. Sau sa fii activista, cu basma, si sa plângi la moartea lui Stalin… eu am observat si am scris“…
    Un precursor: Vasile Fabian-Bob
    „Dacia literara“ „regaseste“ un poem uitat: „Moldova la anul 1821“ de Vasile Fabian-Bob aparut în „Foaie pentru minte, inima si literatura“, Brasov, 1839. G. Calinescu îl trece între „clasicii întârziati“ din capitolul „Descoperirea Occidentului“. Vasile Fabian, aflam dintr-un documentat articol semnat de Niculae Vrasmas, debuteaza cu omagii si ode scrise în limba latina, una dedicata, în 1820, lui Mihail Sturza pe când era eforul scolilor iesene, alta închinata domnitorului Ionita Sandu Sturza la înscaunarea acestuia. Era nascut în comuna Josenii Bârgaului din Bistrita-Nasaud si fusese chemat, în 1820, la Iasi de Gheorghe Asachi devenind asistentul acestuia la Academia Domneasca. Poeziile îi sunt publicate postum, în 1839, la trei ani dupa moartea poetului de tânarul George Baritiu, editorul-redactor al „Foii pentru minte, inima si literatura“, suplimentul saptamânal al revistei „Gazeta de Transilvania“. Cel mai cunoscut si important poem de Vasile Fabian-Bob este „Moldova la anul 1821“, semnalat si de G. Calinescu pentru „viziunea cataclismului întoarcerii pe dos a lumii“, plina de „umor fantastic“, noteaza marele critic, ferindu-se însa de a-l trece în rândul precursorilor lui Eminescu, acolo unde-i este de fapt locul: „S-au întors masina lumei, s-au întors cu capu-n jos/ Si merg toate dimpotriva, anapoda si pe dos …“ devin, în „Epigonii“, „S-a întors masina lumii, cu voi viitorul trece/ Noi suntem iarasi trecutul…“ Versurile lui Fabian-Bob – scrie cu dreptate Niculae Vrasmas – „au fost ca un sunet de diapazon pentru Eminescu, care a transpus într-o maiastra simfonie patetismul lor în «Epigonii».“ De la sunet la simfonie – traseul dintre precursor si geniu. Soarta primului e de a fi „înghitit“ de al doilea. Aron Pumnul îl aseaza pe Vasile Fabian „alaturi de Antioh Cantemir si Vasile Cârlova“, scrie N. Vrasmas. În realitate, însa, meritul precursorului e de a întari ideea lui G. Calinescu: „Credinta de pâna mai deunazi ca Eminescu e un meteor, iesit din neant, ca un miracol fara nicio legatura cu trecutul, se dovedeste falsa. Eminescu e cel mai traditional poet, absorbind toate elementele, si cele mai marunte, ale literaturii antecedente.“ Ideea, falsa, a „meteorului“ inexplicabil, pornita dintr-o impresionanta pretuire fara margini, fusese a marelui Ibraileanu: urmasul sau o corecteaza, restituind meritul si rostul precursorilor si construind, sprijinit pe ei, unitatea si continuitatea literaturii române, o literatura aflata mereu la începutul drumului si mereu „rupta“ în bucati si iarasi începuta.
    Românii în „salonul european“
    Despre o jumatate de secol miraculoasa din istoria românilor scrie un eseu admirabil în „Familia“ oradeana istoricul Florin Ardelean. Un eseu recomandabil pesimistilor si scepticilor iremediabili, în general, tuturor „cioranienilor“ de dupa Emil Cioran. Jumatatea miraculoasa a respectivului secol e cuprinsa între 1830 si 1880: cincizeci de ani în care principatele române ies din „întunecatul ev mediu“ spre a pasi într-o modernitate precara, nesigura, cu multe tuse caricaturale, dar modernitate: „Un miracol istoric s-a înregistrat pe Dâmbovita si Siret. Este vorba de ceea ce Eugen Lovinescu a teoretizat prin ideea sincronismului expusa pe larg în «Istoria civilizatiei române moderne», dar si în tomurile lui Stefan Zeletin, «Burghezia româna – originea si rolul ei istoric», respectiv, «Neoliberalismul – studiu asupra istoriei si politicii burgheziei române». Iesirea decisa a celor doua structuri statale românesti din corsetul levantin si proiectarea societatii si a mentalitatilor pe orbita Apusului european a devenit un proces care a schimbat, salvator, locul nostru în amplasamentul natiunilor lumii. De fapt, nu a schimbat, ci ne-a consacrat un topos. Dintr-o fiinta virtuala, vaga si timorata, ne-am destupat ca natiune. Cum s-a întâmplat? Într-un mod cât se poate de firesc si de temerar – în rastimpul a cincizeci de ani România a primit o identitate, o expresie si un sens. A fost initiat astfel lungul drum al tentativei autohtone de-a se scoate de sub vremi“. În privinta identitatii: la 1830, practic, „tarile române nu aveau identitate, ci doar o existenta sub semnul hazardului si intereselor altora. Regimul constitutional se rezuma la aplicarea Regulamentului Organic, impus dupa Tratatul de pace de la Adrianopol, iar singura speranta parea sa se coaguleze dupa ce se reintrodusesera domniile pamântene. Noii domni erau însa timizi, simple marionete ale puterilor suzerana si protectoare (Turcia si Rusia – n.n.). Iata cum vedea Muntenia abatele Lionardo Panzini, fostul preceptor al fiilor lui Alexandru Ipsilanti, cel care a declansat miscarea armata a Eteriei: «O tara atât de frumoasa stârneste mila strainului si a europeanului care se gândeste la starea de saracire si de înjosire în care se gaseste ea…

    Aflata de multa vreme la cheremul cârmuirii turcesti, ajungând sa fie chiar vânduta de aceasta, vesnic prada lacomiei domnitorilor trimisi de ea nu pentru a o cârmui, ci pentru a o jefui si a o saraci, este mare minune ca oamenii n-au pierit cu totul de pe aici si ca tinutul nu slujeste de lacas doar pentru lupi si pentru ursi»“. Aceasta situatie este mostenirea fireasca a secolului al 18-lea, în care structurile sociale si politice ale principatelor agonizau sub regimul fanariot. Cota „spiritului public“ si a sperantei de libertate era, în primul sfert al secolului al 19-lea, aceea descrisa în faimoasa carte a lui Pompiliu Eliade, „Influenta franceza asupra spiritului public în România“ (1898): „începând cu sarmanul tigan rob si cu taranul care îsi ia lumea în cap sau devine tâlhar si pâna la domnitorul cu puteri discretionare, care se îmbogateste peste masura, toata lumea este nesigura pentru ziua de mâine, toata lumea tremura: taranii în fata oamenilor stapânirii sau a boierului, robul în fata stapânului si în fata slugilor acestuia, boierul, în fata unui decret al domnitorului, domnitorul în fata unui firman al Portii. Acesti oameni nefericiti alcatuiesc un fel de ierarhie a abuzului de putere, în care fiecare îsi asupreste cât poate inferiorul“. Nesiguranta endemica si cumplita nestatornicie a asezarilor constituie mostenirea veche, a „bejeniilor“ din secolele anterioare si ea este magistral surprinsa si descrisa în cheia celui mai aspru si mai sarcastic realism istoric cu putinta de „patriarhalul“ scriitor genial Mihail Sadoveanu, „nefrecventabil“ din pricina lui Mitrea Cocor: „Din vechi zile se stie ce însemneaza navala hoardelor. În clipeala aceasta s-au aratat la Nistru si peste un patrar de ceas acoperisurile de paie ale satelor de dincoace au si ridicat vâlvataie. Se umple de fum toata marginea… Atunci noroadele înteleg ca le-a venit pedeapsa. Unii o asteapta cu fruntea în pamânt, altii nazuiesc la paduri, încarcând în carute copii, femei si putine lucruri. Clopotele bat, pojarurile înainteaza, tresarind la Raut, pe urma la Prut: unele suna în vazduh, altele scriu pe cer numele semintiilor rele care vin pentru prada si robie asupra crestinatatii. Taranul cel prost, daca a avut la vreme noroc sa-si ascunda în gropi arse holda, se duce în vagaunile fiarelor nu cu prea mare parere de rau pentru bordeiul lui cladit din nuiele si glod. El stie din veci ca nu trebuie sa-si întemeieze altfel de salas decât a salbataciunilor, care stau cu urechea treaza si cu narile în vânt spre vânator. Dupa ce a trecut puhoiul de fier si foc, fugarii se întorc închinându-se si mirosind, ca sa-si cunoasca vetrele; si într-acelasi loc ori alaturi ridica în putine zile alt bordei… S-apoi se duce vestea din loc în loc, din codru în codru si din bejenie în bejenie pâna la manastirile de sub brazi si pâna în cetatuile muntilor despre risipa cutaror case …, despre stângerea cutaror neamuri de pamânteni, despre robia unor cneaghine si coconi de care, pe urma, nu mai vine nicio veste din Rasarit… despre toata pedeapsa pe care o însemneaza astfel Atoputernicul, din veac în veac ticalosilor moldoveni. Caci cu toate semnele care li se arata, ei nu învata a catare minte; desi stiu a deosebi cele bune de rele, se robesc dezmierdarilor trupului si uita de cuvântul sfânt; desi slobod dintre ei pe pamânt barbati întelepti, covârseste semetia celor prosti iar întelepciunea ramâne de ocara…“ (Mihail Sadoveanu, „Nunta domnitei Ruxanda“, cap. 9). Tabloul acelorasi tinuturi, acelasi pe vremea lui Vasile Lupu ca si la începutul secolului al 19-lea este cu totul altul la 1880: „Parca am vedea altceva. Din mai nimic – scrie Florin Ardelean – rasarise o tara. România mica se înfaptuise, independenta fusese proclamata si câstigata pe câmpul de bataie, Carol se pregatea sa devina rege. Constitutia dupa care se ocârmuia urma modelul cel mai evoluat al Europei, partidele politice existau într-un cadru legal si îsi administrau puterea legislativa prin parlament, viata economica era înfloritoare, intelighentia formata în universitatile Apusului pusese bazele unui învatamânt secundar si universitar performant, viata culturala se manifesta prin teatre, edituri, biblioteci, divertisment, iar viata urbana oferea un confort similar cu al metropolelor occidentale“. La 1880, „sincronismul“ îsi spusese cuvântul si apare „lumea lui Caragiale, cu Mitica si Mita Baston în gros-plan, cu tipatesti exersând abuzul de putere în palpit adulterin si cu catavenci ofensivi, gata sa fandeze senini, spre otreapa sau valet. Mai nimic din tragismul de altadata, chiar daca lumea satului pare aceeasi. Tabloul e de nerecunoscut, societatea danseaza pe o partitura vibranta, chiar si saracia pare a avea staif. Tropismele românismului aveau deja un anume aer ce exersa daca nu eticheta macar dichisul omului ajuns. Jupân Dumitrache nu mai este un fitescine, ci cherestegiu, iar Nae Girimea are detasarea si aplombul unui don juan pripasit într-o frizerie de mahala. Deasupra tuturora, ca o emblema pe furniturile noii lumi, Conu Leonida – un întelept si un profet cu erectii apoftegmatice. E preferabila, însa, aceasta caricatura a unei lumi aflata pe calea unui progres implauzibil, decât asasinatul din iatacul domnitorului Hangerli. Ceva fundamental se schimbase ireversibil.“ Lumea noua, lumea lui Caragiale e privita aici cu ochii mai îngaduitori si comprehensivi ai lui Mihail Ralea. „Noi, românii, – scrie si Stefan Zeletin – suferim înca de urmarile unui pacat de care nu suntem vinovati: acela ca ne-am nascut prea târziu. Noi am intrat în era moderna abia în al treilea deceniu al veacului al 19-lea“. E un aspect ce tine de soarta, nu de vointa – scrie Florin Ardelean – „handicapul nu l-am putut anula niciodata, etapele nu au putut fi arse, iar progresul în galop a avut si nedorite efecte secundare, inclusiv un anume comportament de neam fara «eticheta»“. Despre efectele caricaturale ale progresului în galop va scrie memorabil Emil Cioran în „Schimbarea la fata a României“: el face acolo elogiul imitatiei si al „maimutarelii“ al caror tipar poate fi resimtit azi mai mult decât ieri în spatiul public si pe scena politica româneasca. Iuteala cu care ne-am „adaptat“ si am imitat cu frenezie gesturi, sisteme, ideologii, organizatii de la haina de fiecare zi pâna la speculatii metafizice ne-a putut scoate din corsetul levantin caruia îi eram destinati: „Paradoxul nostru istoric – scrie Cioran – ne-a obligat la aceasta maimutareala, daca nu fecunda, extrem de revelatoare“. Facuta iute si pe usa de serviciu, intrarea în „salonul european“ a lasat, spre fericirea lui Caragiale si a urmasilor lui urme de nesters. La rândul lui, corosivul Paul Zarifopol scrie imbatabil: „Europa, în vorbirea noastra publica, este un cuvânt cu fior de patos… Ne rasucim si ne guduram ca sa fim primiti înauntru în salonul european, parc-am vrea sa aratam noi singuri cu degetul ca stam, alminteri, pe dinafara, abia îndraznind sa ne strecuram pâna-n prag. Cu toata fanfara si zdranganitul diverselor leit-motive de orgoliu national, în fond nu ne-am izbavit de acele rasuciri de gât si miscari stângace care ne-au ramas în oase de pe când eram umilele anexe ale atotputerniciei turce sau muscalesti.“ Acesta a fost intervalul, scurt, si asta a fost forma, stâlcita, în care am patruns, modernizându-ne rapid si fortat, în salonul european: „E cât se poate de limpede – scrie în încheiere Florin Ardelean – ca revolta noastra a venit la timp si tocmai împotriva noastra. Numai asa 50 de ani au putut zidi un stat. Totul a fost alert si nemestecat, pentru ca eram flamânzi si incitati de-un prea târziu… Asa a fost posibila modernitatea româneasca. De ce si cum am ratat-o e o alta halima“. Ne putem însa consola doar cu aceea ca „halimaua“ li se întâmpla si altora, inclusiv din Apusul pe care l-am imitat si maimutarit cu atâta frenezie …