O trecere Prin anotimpurile lumii de azi, însoţită şi de inevitabilele Întrebări. Reacţii. Atitudini, câte se pot formula pe seama „lumii în care am trăit şi trăim“, ne-a oferit, cu ceva timp în urmă, Teodor Tihan într-o carte de interviuri de o mare frumuseţe spirituală.
Specialiştii pe care criticul a contat aparţin, cum era şi firesc, şi domeniului său de elecţie, dar şi unor alte sfere ale ştiinţei şi culturii contemporane, căci sunt aduse în prim-plan personalităţi de excepţie, prin care s-a ilustrat, în aceşti ani, medicina clujeană, dar şi alte discipline ce se pot circumscrie, în sens larg, domeniului umanist, cum sunt istoria şi diplomaţia, lingvistica şi teoria literară, psihologia, folcloristica sau etnologia, ca să ne raportăm la disciplinele la care şi criticul a apelat.
Optând, oricum, pentru acele ramuri ale ştiinţei şi culturii care presupun şi o mai severă educaţie a muncii şi a creaţiei, el a vrut, probabil, să ne atragă atenţia că s-a bazat, înainte de toate, pe oameni capabili să treacă peste inerentul lor subiectivism, pentru a putea să discearnă, fie şi cu o relativă obiectivitate, între aparenţă şi esenţă, între ceea ce este major şi minor în aria specifică propriei lor activităţi, ca să poată pune astfel în evidenţă şi ceea ce a fost cu adevărat viabil şi peren în dezvoltarea noastră ca neam. Cu atât mai mult, cu cât istoria în care am fost cuprinşi, după cel de-al Doilea Război Mondial, nu ne-a fost totdeauna, eufemistic vorbind, prea favorabilă.
Priviţi din această perspectivă, cei care „au binevoit“ să devină partenerii de dialog ai criticului „au consimţit, într-un fel, să treacă din simpla postură de companioni în aceea, mult mai complexă, de «personaje» capabile să-şi asume oricând o nouă identitate, aşa cum o fac, după cum observase cândva şi Georg Simmel, şi atunci când îmbracă haina profesiei prin care se definesc în plan social“. Ceea ce îi face să fie „la fel de interesanţi, din unghi ideatic şi uman, ca şi eroii pe care i-am putea întâlni pe tărâmul mai aparte al imaginarului“, cum ţine să ne convingă, de altfel, şi
T. Tihan. Căci, pentru el, dialogul rămâne, în egală măsură, un mod de a comunica, dar şi un mod de a fi într-o istorie care ne poate oricând modela şi defini.
De aceea, probabil, criticul nici nu poate concepe ca o convorbire să alunece pe panta unui simplu, dar irelevant taifas. Iar pentru a evita un asemenea impas, va căuta, în orice clipă, să-l cointereseze pe cel aflat în faţa sa, prin intermediul unor întrebări apte să-i scoată în evidenţă preocupările, dar şi să-l oblige să ia atitudine în problemele de interes vital ale lumii în care i-a fost dat a trăi.
Revelatoare, sub acest aspect, rămân şi punctele de vedere pe care T. Tihan le avansează cu privire la noua istorie, în care, de aproape un sfert de veac, am intrat. Căci, în opinia sa, evenimentele care au avut loc nu doar la noi, ci şi în plan european, în 1989, care au schimbat fundamental faţa lumii de azi, au adus, implicit, şi adevăratul sfârşit al ultimei mari conflagraţii mondiale. E o constatare ce se situează indiscutabil sub semnul unei marcate originalităţi, pe care şi criticul simte nevoia de a o supune discuţiei, pentru a afla, în felul acesta, şi în ce măsură ea poate să reziste „unei mai ample analize politice şi istorice“. De aceea şi aşteaptă un răspuns care să-l poată fie şi parţial confirma. Iar el se şi regăseşte în opinia unora sau altora dintre interlocutorii săi. Căci „constatările de ordin istoric şi interpretarea dată acestora“ i „se par corecte“ nu doar fostului nostru ambasador în Marele Ducat de Luxemburg, profesorului universitar Liviu Petru Zăpârţan, ci şi acad. Camil Mureşanu, pentru care „Anul 1989 rămâne încă o problemă doar în parte dezlegată“. Marele istoric clujean pare a fi convins, de altminteri, şi el că prăbuşirea sistemului socialist s-a datorat nu atât unei crize de ordin intern, cât, mai cu seamă, adâncirii acesteia până la un stadiu care i-a devenit fatal, – atenţie! – „prin influenţa“ – şi e de reţinut precizarea – „unor factori externi, generali“. Ceea ce îi şi permite intervieveurului – ca să apelăm la un termen ce i se pare şi lui însuşi că sună deocamdată ciudat – să-şi ducă propria observaţie până la ultimele ei consecinţe. Căci, în opinia sa, schimbările survenite în 1989 în plan românesc şi european par a fi fost convenite sau, mai degrabă, puse la cale în cadrul întâlnirii pe care au avut-o, la Malta, cei mai de seamă oameni ai momentului. E vorba, desigur, de preşedintele Statelor Unite ale Americii, George Bush, şi conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov. Prezenţa lor, în acel început de septembrie, „pe o mare agitată de furtună“, va rămâne, în tot cazul, memorabilă, prin chiar consecinţele pe care pare să le fi avut pentru mersul lumii de azi. Este o supoziţie pe care profesorul Camil Mureşanu n-o respinge, ba chiar o consideră „verosimilă“. Desigur „alături şi de altele care ar putea să transpară din examinarea acestor momente enigmatice ale istoriei contemporane“. Fiindcă, aşa cum ne pune în gardă venerabilul Profesor, „«Cei mari» ştiu să-şi păstreze secretele mai bine decât credem noi, cei care le examinăm de departe sentimentele şi reacţiile“.
Iar dacă am insistat asupra vorbelor sale, am făcut-o şi pentru că, într-un fel sau altul, ele tind să se constituie şi ca un model de atitudine, în ordine umană şi profesională. Aşa cum tind să devină, din unghiul specific propriei lor specializări, şi intervenţiile altor nume cu rezonanţă în domeniul ştiinţelor din care descind. Şi ne gândim înainte de toate la câteva dintre personalităţile de excepţie ale lumii medicale care au dat şi dau şi în acest moment strălucire acesteia. şi i-am aminti, sub acest aspect, pe prof. dr. Mircea Bârsan – „un chirurg de excepţie şi un om cum tot mai rar poţi întâlni“, pe cardiologul prof. dr. Radu Căpâlneanu, sub veghea căruia, la Institutul Inimii, şi criticul a stat, sau pe medicii Doina Piciu şi Sorina Livia Pop, prima, un nume important pentru Institutul Oncologic, a doua, un excelent internist şi cadru didactic universitar.
Biografiile acestora, ca şi ale altor personalităţi alături de care criticul a stat, pun, nu o dată, în lumină şi dificultăţile pe care ele le-au întâmpinat în momentele în care au încercat să-şi pună în operă proiectul creator. De aici şi tristeţea pe care o resimt încă atunci când împrejurările le silesc să vorbească despre propriile lor năzuinţe şi aşteptări înşelate adesea – cum observase cândva şi Mihail Ralea – chiar de lipsa de asumare a unei responsabilităţi, care ar fi trebuit să vină din partea celor chemaţi, prin funcţiile lor, să-i ajute şi să acţioneze, în consecinţă, altfel. Şi e aici nu doar un simplu clişeu portretistic, de vreme ce şi Emil Cioran vorbea despre el, sesizând, implicit, în această neasumare a unui destin chiar un defect de fabricaţie caracteristic poporului român.
Dacă vom trece, totuşi, peste hibele care i se pot oricând imputa acestuia, vom avea şi destule motive să credem că, prin cei mai buni reprezentanţi ai săi, acelaşi popor făcea, până şi în cele mai grele împrejurări, dovada că poate da şi un răspuns substanţial celor mai vitale întrebări ale vremii sale. Căci e de semnalat şi satisfacţia pe care o au aceste personalităţi de prim-plan atunci când au prilejul de a reevalua treptele propriei lor deveniri spirituale şi de a le circumscrie prin prisma locurilor în care s-au format şi crescut. Exemplare, în acest sens, rămân mărturiile acad. Gabriel Strempel, pentru care, ţinutul său de baştină pare a fi unul cu puteri anteice. Aşa cum este şi locul din care descinde acad. Dimitrie Vatamaniuc, un loc care poartă amprenta unei istorii voievodale.
Personalităţile aflate în dialog, indiferent de domeniul pe care îl reprezintă, sunt, de altfel, profund legate de preocupările societăţii româneşti. Prin intermediul acesteia se şi legitimează, în sfera lor de activitate, fie un mare lingvist, cum se arată a fi prin impresionanta sa operă acad. Marius Sala, fie folclorişti precum Ion Taloş şi Ion Şeuleanu, un teoretician şi critic literar de primă mână, cum e prof. univ. Florin Mihăilescu, ori „un as al gramaticii normative“, cum este şi profesorul universitar G. Gruiţă. Iar lor li se alătură cu aplomb şi un psiholog atent la problemele învăţământului, cum a fost prof. univ. Nicolae Jurcău. Buni observatori ai lumii din care s-au desprins, toţi par a fi dispuşi să examineze, la fel de atent şi lumile prin care au trecut. Ceea ce se face evident, în interpretările lor, ţine de chiar vibrantul lor patriotism, fiecare dintre ei fiind convins că avem suficiente resurse de ordin spiritual şi uman pentru a ne exprima la cele mai înalte cote valorice. Pentru asta, este însă oricând nevoie să ne reasumăm identitatea şi să o structurăm pe cele mai importante temeiuri ale propriei contemporaneităţi. Fiindcă numai aşa putem avea şi un rol bine definit pe scena internaţională. Este, de altfel, şi semnificaţia la care subscrie, în fond, şi T. Tihan, căutând să o şi facă evidentă prin cartea sa.