Povara libertatii

Întrebarea din titlul unei anchete tiparite în numarul 3 al noii reviste „Cronica veche“ poate duce prin echivocul sau ambiguitatea ei fertila la o discutie utila pentru lamurirea termenilor. Întrebarea anchetei este aceasta: „Cum a influentat libertatea scrisul dumneavoastra?“. Care „libertate“? – te întrebi imediat, stiind sau crezând a sti ca nimeni si nimic nu-ti poate da mai multa libertate decât atâta câta poti duce în spinare. Cu alte cuvinte, libertatea – ca si patriotismul în sensul cel mai înalt, eminescian – este întotdeauna o povara, iar nu un cadou: primit o data pentru totdeauna si pastrat intact în muzeul intim sau arhiva personala, eventual în spirt sau în alta solutie conservanta. Adaug imediat ca, în acest înteles, povara libertatii ramâne aceeasi, la fel de grea si riscanta, indiferent de natura orânduirii sociale în care traieste individul ce si-a pus în cap sa fie „liber“: în capitalism, ca si în comunism, desi oferita constitutional, libertatea se câstiga la fel de greu si e lepadata tot atât de usor, ca o povara insuportabila. Probabil ca nu exista prevedere constitutionala mai demagogica în act si mai mincinoasa în fapt decât aceea a „dreptului la libertate“. În ancheta pomenita mai sus, doi poeti eminenti ne lamuresc mai bine decât ar face-o orice teorie venita din afara cum functioneaza si apasa asupra fiecarui individ în parte teribila povara a libertatii. E vorba, fireste, despre libertate în domeniul artei. „Libertatea este fara îndoiala – afirma Adrian Alui Gheorghe – sângele artei. Cum sa faci literatura în afara libertatii? Înainte de 1989 am mimat libertatea ca sa putem scrie, ca sa ne putem exprima. Am facut-o cu dintii strânsi, cu pumnii înclestati, am visat prea mult cu pleoapele facute pumn. În perioada comunista a functionat cenzura dar, mai grav, a functionat autocenzura. Am fost dresati pâna la a ne crea, în interior, teritoriul interzis, ideile interzise, cuvintele interzise. Mutilarii i-am raspuns cu automutilarea.“ Cum vedem, sub presiunea contextului „sângele artei“ se poate subtia si decolora, autocenzura devenind în aceste situatii cel mai direct „sabotor“ al libertatii de creatie. Unde ducea acest „sabotaj“? La lungi si penibile negocieri, „în birourile de la Editura Junimea, prin anii ’80.“ Poetul si-a „negociat“ debutul de atunci cu un redactor „aratând cu degetul în sus, spre instanta care era, kafkian, deasupra noastra, adica seful editurii… Ofta si taia.“ Taia din „sângele artei“. La rândul lui, seful editurii mai taie o portie din libertatea poetului, din „sângele artei“: „A oftat din nou si a aratat cu un deget în sus. Acolo sus, la Consiliul Culturii, unde functiona „cenzura care nu exista în România“„. În fine, la rândul sau, poetul ofteaza si el si convine: „Bine, am spus, am sa caut alt titlu“. Ca sa afle mai departe ca e vorba de un „debut colectiv“: „Am amutit. Cum adica, debut colectiv? «Da, mi-a spus, e vorba de economie, de hârtie, de spatiul tipografic, de energie electrica cu tiparirea etc. Da, mi-a spus, mergeti acasa, va decideti daca acceptati în noua formula, în doua saptamâni îmi dati raspunsul ferm. Am iesit din biroul lui ametit.» Dupa ce s-a dezmeticit, am cedat ca sa debutez în «volum colectiv»“. Pasul urmator poetul nu l-a mai facut: sa-si asigure debutul individual cu pretul a „doua, trei poeme patriotice, din care unul musai cu partidul“. Desi „am refuzat fara ezitare“, altii n-au ezitat, au negociat mai departe „sângele artei“ si asa, îsi aminteste Adrian Alui Gheorghe, „au aparut, la un an de la cele descrise mai sus, trei volume de poezie «colectiva» care purtau trei titluri dupa forma mintii si inspiratiei asasinilor de autori români de la Junimea: «Solstitii», «Invocatii» si «Incantatii». De ce spun toate astea? Ca sa confirm înca o data faptul ca dezastrul culturii române s-a facut cu români, cu unelte, cu secaturi. Ca în noi talentul se manifesta natural. Dar ca habar nu aveam ca Dumnezeu ne-a lasat liberi si confundam lupta pentru un drept natural cu îndelungile negocieri cu indivizi de teapa celor de la Editura Junimea de atunci“. Da asa este, „Dumnezeu ne-a lasat liberi“, dar nu ne-a bagat cu sila povara libertatii în traista: unii au „negociat“, altii nu, „dupa facultati“, vorba unui celebru personaj al lui Marin Preda. Într-adevar, „dezastrul“ de care vorbeste aici bunul poet „s-a facut cu români“, dar si „sângele artei“ s-a facut apa de multe ori. Ideea volumelor de debut colectiv evocate de Adrian Alui Gheorghe aparuse pe la jumatatea anilor ’80. Comentând acest fenomen bizar, un cronicar putea sa scrie pe atunci chiar în „Scânteia“: „Dupa cenaclu vin editurile, concursurile de debut, volumele… În ultima vreme s-au înmultit volumele colective, „specie“ curioasa si hibrida, în orice caz, judecând dupa continutul lor, neconcludenta. Daca i-am privi pe cei ce vin prin prisma ultimelor volume colective de debut, „situatia“ lirismului în momentul de fata ar fi aidoma unui canal fara apa si din care niciun catarg nu se avânta spre larg. O albie seaca sau în care serpuieste un firicel de apa. Talentul nu mai pâlpâie în trunchiul acestor copaci artificiali: „volume colective“. Opera de filantropie de care nu au nevoie cei ce vin cu adevarat, ci probabil, înlocuitorii lor de nechezol. La urma urmei, debutul este un act individual, fiecare trebuie lasat, daca exista, pe corabia lui caci, nu-i asa?, «fiecare-si duce insul singur / ca pe-un glob în întunericul vargat» (Nichita Stanescu). Asadar, cei ce vin nu se vad în aceste volume care raspândesc, în general, un prematur sentiment batrânesc, o cumintenie plicticoasa, o suspecta disciplina a versificarii: majoritatea acestor debutanti cooperativizati, scosi din lotul lor individual – daca îl aveau! – mi se par cel mult cântareti în gama altora. N-am întâlnit în ele veritabile «rasarituri», poetice, desi unul dintre volume voia sa fie chiar un «cântec pentru zorii de zi»! Românul e nascut poet! – dar, iata, aceste fade «volume colective» de debut ne arata ca el, românul, poseda un teribil instinct de adaptare… poetica. Vorbim, în realitate, despre un fenomen de eclipsare a celor ce vin cu adevarat si care, desi nascuti, sunt înca departe de edituri, critici, mentori, dirijori si coordonatori… Desigur, spiritul de economie este oriunde binevenit si recomandabil, cu o singura exceptie: în domeniul bucuriei de a-i întâmpina cum se cuvine pe solii poeziei de mâine se cade sa nu fim economi. Stim sa facem o sarbatoare din aparitia noilor talente? Ceea ce se vede uneori arata nu bucuria dar obligatia ca „sarbatoritilor“ sa li se trimita un cadou sau sa li se faca o favoare: un colt sarac de revista, alaturi de multi altii. Este, îmi vine sa cred, o furie a numarului, a multului socotit, pesemne, democratic. În aceasta conceptie, cei ce vin apar ca niste coloane de marsaluitori disciplinati, pe trasee date, pe drumuri prestabilite si marcate cu toate semnele de circulatie: ca sa nu se rataceasca! Excesiva grija de a elimina din competitia celor ce vin factorul de risc, imprevizibilul, «ratacirea» creatoare nu poate produce decât rebuturi, «onorabile» în felul lor, utile si pentru ca nu produc insomnii celor care împart filantropic aceeasi foaie la cât mai multi.

Însa în vremea noastra democratica adevarata libertate pe care democratia creatiei o presupune si o înlesneste consta în dreptul de a fi tu însuti: imprevizibil si neasemanator.“ Oameni cu simtul umorului, celebrii comentatori ai Europei libere au preluat articolul comentând în felul lor „cooperativizarea“ debutantilor din România. Nu vreau ca, prin acest prea lung citat din „odioasa“ „Scânteie“ a anilor ’80 („deceniul satanic“ din jurnalul lui Mircea Zaciu) sa cautionez ori sa „reabilitez“ obedienta inevitabila a acelui ziar, lipsit total în respectivul interval de puterea de decizie si actiune pe care o avusese din anii ’50 sub Sorin Toma si Silviu Brucan. Vreau doar sa spun ca, pornind de la libertatea ca povara, idee inspirata de raspunsurile la ancheta „Cronicii vechi“ în comunismul târziu negocierile, penibile, pe seama libertatii, necum „cedarile“ nu erau obligatorii: poetul Adrian Alui Gheorghe a „negociat“ si a refuzat sa mai negocieze si sa plateasca pretul cerut. În cazul altora, povara libertatii a fost prea grea, iar „sângele artei“ s-a decolorat. Nu-i cazul unui poet atât de inconformist ca Liviu Ioan Stoiciu: „Am tot declarat public, dupa Revolutie (când ne-am câstigat libertatea, nu?) ca eu am fost liber la masa de scris tot timpul – si provocam stupoare. Pentru mine e de neînteles de ce colegii de literatura româna nu ma cred. Pâna la Revolutia (sau lovitura de stat) din Decembrie 1989, în particular, ascuns în apartamentul meu, eram liber atunci când scriam si aveam constiinta ca ma eliberam din închisoarea tarii aflate sub regim comunist pur si simplu dupa ce terminam de scris“. Poetul are tabieturi stricte: „scriu de mâna numai cu cerneala neagra (cum altfel?! – n.n.) si numai cu acelasi stilou chinezesc achizitionat din tinerete, care azi are «pompita» stricata, motiv pentru care l-am transformat în toc (sa pot sa scriu cu el, îl introduc în calimara)…“ În vacanta, „scriu cu ce am la îndemâna (de regula pix cu mina neagra; nu scriu niciodata cu creionul, fiindca trebuie mereu ascutit)“. Libertatea de a scrie numai cu „cerneala neagra“ nu înseamna ca poetul a scapat de cenzura: „doar prima carte, «La fanion», aparuta în 1980, a scapat de cenzura; fiindca din 1981 am avut dosar de urmarire operativa la Securitate, redactorii cartilor mele erau cu ochii în patru, tot ce scriam era periat la sânge si orice cuvânt avea sensuri subversive…; am avut mari necazuri cu publicarea volumului „Inima de raze“ aparut în 1982 la Editura Albatros, pusa la index dupa aparitie, scoasa din biblioteci…“ Desi tot ce scria „era periat la sânge“, trebuie numaidecât adaugat ca, spre cinstea lui, „sângele artei“ gâlgâie la fel de puternic si viu în volumele cenzurate si scoase din biblioteci: ne-negociabila, povara libertatii nu l-a încovoiat, ci, din contra l-a împins înainte, pâna acolo încât poetul pare nostalgic în raport cu constrângerile benefice ale unei anumite forme de cenzura! „Daca reevaluez creatia mea de dupa Revolutie – spune Liviu Ioan Stoiciu –
n-am cu ce sa ma laud, n-am câstigat în libertate la masa de scris, am senzatia ca din contra (subconstientul nu mai are motive sa stea nelinistit din motive de cenzura; pe când nelinistea îmi crestea vibratia creatoare; poate e o simpla amagire, fiindca pot sa dau vina si pe cresterea mea în vârsta de atunci si pe uzura naturala; eventual, subconstientul e interesat dupa Revolutie, dupa câstigarea oficiala a libertatii, nu mai de relativizarea cenzurii transcendentale).“ Pe unii povara libertatii îi doboara, pe altii îi provoaca… E, azi, în capitalism, mai usoara povara libertatii decât în comunism? Si cad, azi, rapusi de greutatea ei, mai putini decât ieri? Socotind doar consimtirile si negocierile profitabile ale unora din vârfurile elitei capitaliste, n-am aceasta impresie. Din contra. Ramân de aceea la parerea ca, mai presus de orânduiri, nimic si nimeni nu-ti poate da mai multa libertate decât atâta câta poti duce în spinare. Restul e… literatura: minciuna romantica si adevar romanesc.