Sari la conținut
Autor: DANA PÎRVAN-JENARU
Apărut în nr. 327

Portret al scriitorului ratat

    Sam Savage, Tipatul lenesului, Traducere din limba engleza de Vali Florescu, Polirom, 2011, 264 p.

     

    Dupa romanul de succes „Firmin“, care îsi încânta cititorii cu trista poveste a unui personaj mai putin obisnuit, caci nasterea, copilaria, experientele fundamentale, marirea si decaderea se aflau în grija unui simpatic sobolan împatimit de… literatura, americanul Sam Savage, a publicat în 2009 un alt roman ce are toate sansele sa calce pe urmele lui „Firmin“: „Tipatul lenesului“ („The Cry of the Sloth“).
    Pastrând accentele de tragicomedie bovarista, „Tipatul lenesului“ creioneaza istoria nu mai putin dramatica a unei alte fiinte purtate prin viata pe aripile fanteziilor literare. De data aceasta, aspiratiile chinuitoare nu mai apartin unui cititor inocent, ci unui scriitor de provincie, bineînteles cu opera nepublicata, si în plus fondator al unei reviste literare mediocre, cu pagini tiparite în ordine gresita. Parasit de sotie si de prieteni, depresiv, frustrat sexual, pasind cu pasi mari, dar siguri spre dezastru financiar (i se prabuseste si afacerea bazata pe închirierea de locuinte) si spre abisuri depresive, Andrew Whittaker ramâne un orfevru al mistificarii de sine pe un sublim altar de hârtie, ratacind între maretia la care nu poate ajunge si fericirea pe care nu o poate avea.
    Mizând pe firul foarte subtire ce desparte tragicul de comic, Sam Savage îsi portretizeaza personajul prin punerea acestuia în situatii ce surprind mai ales discrepanta dintre realitatea modesta si marile iluzii carora le ramâne captiv. Patruns de importanta propriei persoane si a revistei în paginile careia – cum altfel!? –, refuza accesul scriitorilor de mâna a doua, eroul nostru îsi canalizeaza eforturile în organizarea unui festival de literatura pe cât de fastuos, pe atât de imposibil. Invitatul de onoare ar fi trebuit sa fie chiar Norman Mailer, pe care îl invita printr-o scrisoare, oferindu-i si premiul: o fotografie înramata a lui Marilyn Monroe într-o baie cu spuma… Ce-i drept, nu una oarecare, ci una de marimea unei tavi pentru micul dejun!
    Subintitulat jucaus „Peste masura de tragica poveste a lui Andrew Whittaker, asa cum reiese ea din scrierile sale adunate în volum, definitive si absolut complete“, „Tipatul lenesului“ este un roman cvasiepistolar, al carui protagonist prinde contur în mintea cititorilor exclusiv prin scrisul sau. „Cât scris, atâta viata“ pare a-i fi deviza. Îi citim scrisorile, cartile postale, listele de cumparaturi, fragmentele de confesiune, fragmentele de roman. Cele mai multe, însa, sunt scrisori divagante, expediate în stânga si-n dreapta: fostei sotii, fostilor prieteni, chiriasilor, colaboratorilor revistei, scriitorilor, fostelor iubite, menajerei, postasului, femeilor dorite, creditorilor, altor aspiranti la faima literara, revistelor literare, propriilor personaje. Altele stau agatate de frigiderul gol, asteptându-si destinatarii potriviti.
    Scrisorile, semnate cu numele sau adevarat sau cu pseudonime menite sa-i „spele“ imaginea publica de „dement“ periculos, ne ofera un trist „spectacol“ al zvârcolirilor interioare, pentru motivarea si netezirea carora barbatul joaca cel mai adesea rolul victimei, mereu în cautare de tapi ispasitori si de puncte de vedere plauzibile pentru unghiurile piezise pe care le capata viata sa. Egocentric, nici macar moartea mamei nu-l poate abate din cinicul dans al iubirii propriului eu: „Desi am facut eforturi s-o ascund (…), nu mi-a pasat cine stie cât de mama. Era o femeie cam proasta, antipatica si egoista. Si, pe deasupra, mai era si îngrozitor de snoaba. Iar acum s-a dus. Ce mister sunt atât viata, cât si moartea. Când o sa întelegem oare ceva din ele? Va rog, nu-mi trimiteti nimic din ce-a ramas în urma ei, în afara de bijuterii. În ceea ce priveste incinerarea si înmormântarea, alegeti dumneavoastra varianta mai putin costisitoare“.
    Cu toate temeiurile vietii prabusite (iubire, cariera, bani), Andrew Whittaker se iluzioneaza ca prin literatura se poate apara de atacurile vietii si ca izolarea nu e decât o tehnica de a-si perfectiona arta. Scrierea marelui roman devine scuza universala. Totusi, coltii singuratatii strapung dureros orgoliul: „Am început sa manânc cu degetele fiindca nu suport zgomotul tacâmurilor. Îmi aminteste prea tare de faptul ca manânc de unul singur“. Obsedat de atentia si admiratia celorlalti, recurge, în public, la gesturi socante, ba chiar grotesti. Chiar si atentia batrânei imobilizate din casa de peste drum îi ofera satisfactii. Cu iluzia ca o face pentru a-i oferi acesteia un spectacol care sa-i clatine rutina, Andrew Whittaker îsi aduce la fereastra o veche masina de scris, jucând rolul scriitorului care ba scrie în transa, ba este disperat de pierderea inspiratiei, urmarind cu interes disimulat reactiile batrânei. Cu gestul sau de maxima teatralitate de a arunca masina de scris în strada este însa pe punctul de a-i provoca acesteia moartea…
    Claustrat într-o casa „oarba“ si înghetata, ajuns în pragul saraciei si preocupat de ideea unui dictionar al durerii, Andrew Whittaker îsi descopera într-o buna zi dublul existential într-o faptura stranie: lenesul de copac. Portretul pe care i-l face animalului îndragit este, în acelasi timp un autoportret ideal: prost înteles de toata lumea, chiar si de comunitatea stiintifica (sic!), nu se lasa citit dintr-o singura privire. Este o victima tragica a uneia dintre cele mai crude glume ale naturii: aparent solitar posac, în realitate incredibil de sociabil, chiar mai gregar decât câinii: „desi ard de dorinta de a da din coada, n-au nici o coada din care sa dea“. Neputând suporta plictiseala, monotonia si  acest refuz al naturii de a le oferi scena unei desfasurari pe masura puterii si priceperii lor, lenesii de copac „adesea chiar înnebunesc, ei fiind singura specie în afara de cea a oamenilor la care nebunia e ceva frecvent“. Ca raspuns la toate aceste privari, lenesul de copac emite cel mai jalnic tipat din tot regatul animal. Fluieratul acesta este extrem de puternic, dar, fatalitate, ei sunt surzi si nu se pot bucura nici de vitalitatea propiului tipat. Lenesul de copac nu poate decât sa renunte si la aceasta manifestare a propriei vointe si intra în „marea tacere“, atârnând toata ziua cu capul în jos, „învaluit într-o tristete amutita“ si „se afunda tot mai mult într-o lume imaginara plina de prieteni dragi si viata sociala ametitoare (…) pâna când, într-o zi, absorbit de visele sale, uita sa se mai tina si se prabuseste“. Odata cu acest portret (autolegitimant) al lenesului de copac, barbatul îsi creioneaza o patrunzatoare si plastica autobiografie spirituala, marcând treptele coborâsului existential si formele pe care le capata maruntele taceri din spatele marelui strigat neauzit din carapacea scriitorilor mai mult sau mai putin închipuiti…
    În „Tipatul lenesului“, Sam Savage a transfigurat fara îndurare, americaneste, dar si cu seducatorul amestec (deja caracteristic) de umor si ironie, portretul unui (oricarui) visator la celebritatea literara, ce traieste din propriu-i vis si se micsoreaza astfel cu fiecare zi, devenind, în schimb, el însusi comentariul cartilor nescrise.