Premisele internationale ale apropierii polono-ruse
Sa notam pentru început ca aceasta apropiere se produce într-un context international în care „Occidentul“ încearca sa faca ochi dulci Kremlinului. În primul rând, e vorba de criza economica mondiala, care a redus capacitatea Washingtonului în materie de investitii militare si a accentuat procesul de delegitimare a acestei ex-puteri unipolare. Apoi, mai e si razboiul din Irak, prelungit în ciuda proclamatiilor de irakianizare a conflictului, si despre care nu se mai spune nimic relevant în presa occidentala, obisnuita sa ignore atacurile cotidiene, conduse de adevarata rezistenta irakiana, din ce în ce mai bine organizata (si care trebuie diferentiata de grupurile din jurul nebuloasei „Al Quaida“) – o rezistenta ce-i are în vizor pe ocupanti via locotenentii lor locali (1). În aceeasi ordine de idei, vorbim si de o întarire a rezistentei din Afganistan, nu numai de cea a talibanilor, dar si a altor grupuri, printre ele partide de stânga, care-i obliga pe ocupanti sa-si transporte trupele si materialele de razboi pe calea din ce în ce mai anevoioasa a Pakistanului, ocupanti care, dintr-odata, au nevoie tot mai mare de spatiul aerian rusesc si de caile de acces din Asia Centrala, unde nimic nu se poate întreprinde fara acordul, macar tacit, al Moscovei.
În acest context evolutiv, aliatii din Europa Centrala ai Washingtonului au înteles ca era necesar sa fie redescoperit, macar în parte, drumul spre Moscova – daca însusi „fratele mai mare“ american a fost nevoit sa-l regaseasca. În plus, cum elitele central-europene au cultivat, cu mult înainte de secolul al XIX-lea, o lunga traditie a întoarcerii armelor în cazul în care aliatul e înfrânt, ar fi fost de-a dreptul bizar sa nu ia în calcul un asemenea gen de contacte noi. Fapt ce explica indubitabil si motivul pentru care, de pilda, sefii de stat estonian si leton – care pâna mai ieri îi haituiau prin tribunale pe fostii rezistenti sovietici ajunsi la batrânete, neezitând, pe de alta parte, sa cautioneze parada fostilor SS-isti, pe fondul demontarii monumentelor dedicate soldatilor sovietici morti în lupta – au regasit subit drumul spre Moscova… pentru a asista din tribuna oficiala la defilarea organizata cu ocazia celei de a 65-a aniversari a victoriei asupra… fascismului. Acesta este asadar contextul general în cadrul caruia trebuie examinata strângerea relatiilor dintre Varsovia si Moscova în prezent.
Sa nu uitam ca aceasta apropiere se produce într-un moment în care Varsovia înregistreaza, de la debutul razboiului din Irak, o serie de deceptii din partea Washingtonului, mai ales din pricina faptului ca la Casa Alba s-a decis, fara prevenirea „aliatilor“, modificarea programului privind scutul anti-racheta lansat cu mare tam-tam de presedintele Bush. Revizuirea din temelii a programul a determinat Varsovia sa puna sub semnul întrebarii stabilitatea politicii americane în zona. Sa ne amintim si ca programul viza în realitate Rusia si ca nu avea nimic defensiv, în afara numelui, fiindca în eventualitatea unui razboi atomic, cel care detine scutul „defensiv“ indestructibil detine si certitudinea ca-si poate ataca adversarul fara a risca traditionalele represalii ce au marcat vreme de câteva decenii „echilibrul terorii“, asigurând… echilibrul în sine. Oricum ar sta lucrurile, Washingtonul îsi urmeaza planul, iar polonezii s-au trezit în fata faptului împlinit, aflând totodata ca sistematicele declaratii de amicitie facute Washingtonului nu i-au scutit de consecintele schimbarii bruste de politica a aliatului „etern“. Acestor elemente transatlantice li se adauga si elemente directe, ce au în vedere strict relatiile polono-ruse.
Fundamentele
unei eventuale
apropieri polono-ruse
Trebuie sa recunoastem ca visurile faurite la Varsovia în euforia dezagregarii URSS-ului n-au trait prea mult. În ciuda certitudinilor proclamate dupa 1991, Bielorusia n-a cazut ca un mar copt în „câmpul euro-atlantic“, ba dimpotriva, regimul sau s-a întarit atât politic cât si economic, în decursul ultimilor ani, facând din aceasta tara singurul stat european care a aderat la Miscarea non-aliniatilor si singurul capabil sa asigure grosso modo, în CEI sCentral European Initiative – organism creat dupa 1989 pentru promovarea cooperarii regionale între tarile din Estul si Centrul Europei, n. trad.t, un nivel de trai si legi sociale de tip „european“. Cât despre Ucraina, asa-zisa „Revolutie portocalie“, ce suscitase un mare entuziasm la Varsovia, se afla în cadere libera în urma ultimelor alegeri de la Kiev, care au demonstrat ca ucrainienii au fost dezamagiti de incapacitatea conducatorilor „oranjisti“ si de ofertele prea putin apetisante de provenienta occidentala, în vreme ce tot mai multi întreprinzatori sesizau mai degraba potentialul pietelor emergente rusa si asiatica. Lucru valabil si pentru antreprenorii polonezi – nerabdatori sa valorifice ofertele pietelor baltice, ucrainene si bieloruse, dar si a celor rusesti, din Asia Centrala, Orientala sau Meridionala, piete care însa nu pot fi atinse, în cazul Poloniei, decât trecând prin Rusia. Dar cine a spus ca interesele burgheziei nationale emergente în Europa Centrala, ca si prin alte parti, merg cot la cot cu interesele elitelor financiare mondializate?
Sa luam de asemenea în calcul si întârzierea dezvoltarii axelor de comunicare dintre Europa Occidentala si Asia Orientala, în special reteaua feroviara, al carei punct nodal ar fi trebuit sa fie Polonia. Apoi, gazoductului Yamal, care traverseaza deja Polonia, i-ar fi trebuit adaugat un altul, care însa o va înconjura prin Marea Baltica, e vorba de gazoductul Northstream.
Pentru a deveni placa turnanta a relatiilor euro-asiatice, Polonia are nevoie de acorduri durabile cu Rusia. Aceasta din urma a aratat ca, în ceea ce-o priveste, poate foarte bine sa ocoleasca Polonia, atât în privinta aprovizionarii cu gaze, prin gazoductul Northstream, cât si în privinta traficului feroviar, prin prelungirea principalei rute ferate cu ecartament largit – nu asa cum era prevazut, prin Polonia – ci prin Slovacia. A ocoli Polonia înseamna însa costuri mai ridicate si pentru Rusia, fapt care obliga cele doua tari sa negocieze noi acorduri, odata stabilite raporturile de forta. Un proces de „aducere la nivel“, realizat global în intervalul 1989-2009. Douazeci de ani le-au trebuit asadar polonezilor, vecinilor lor si, sigur, într-o masura mai mica, rusilor pentru a învata din nou sa citeasca o harta geografica.
Lectia celui de-Al Doilea Razboi Mondial i-a învatat pe multi dintre polonezi, nu neaparat comunisti, ca nu trebuie cultivate „aliantele exotice“, fiindcã, asa cum tot spunea fostul lider comunist polonez Wladyslaw Gomulka, „Domnilor, aflati ca Polonia nu se gaseste în Australia!“. Sa nu uitam cu acest prilej nici tentativa de a crea o zona denuclearizata la nivelul întregii Europe Centrale, lansata dupa 1956 de fostul ministrul polonez al Afacerilor Externe, socialistul Adam Rapacki. Sa nu uitam nici ca la Varsovia si nu în alta parte s-au produs în anii 1960 contactele dintre SUA si China Populara. Sa ne amintim si de venirea la Varsovia, în 1967, a generalului De Gaulle; sau de faptul ca, în 1980, în plina criza afgana, Edward Gierek initia o ultima tentativa vizând împiedicarea unei rupturi între Est si Vest, invitându-i la Varsovia pe presedintele francez Giscard d’Estaing si pe secretarul general sovietic Leonid Brejnev.
Toata aceasta traditie a fost stearsa dintr-un condei în 1989, în favoarea unei întoarceri strategice de care au profitat, fara îndoiala, un numar de polonezi, dar care s-a dovedit mai putin promitatoare pentru altii. Venerabila traditie a elitelor central-europene care te învata sa nu pui toate ouale în acelasi cos, ori macar sa dotezi cosul cu mai multe evacuari în caz ca puii dau cu ciocul, pare sa se înfiripe din nou.
Era asadar normal ca o echipa liberala, deci mai apropiata de mediile de afaceri si mai pragmatica, asa cum este cea care guverneaza la ora actuala Polonia, sub conducerea primului ministru Donald Tusk, sa faca primii pasi spre topirea ghetii dintre relatiile polono-ruse. Asta dupa o perioada de dominatie a unor medii mai ideologizate, în acelasi timp marcate de un anticomunism paseist si de o rusofobie care neglija largul potential oferit de societatea rusa; o ideologie care, desigur, mergea împotriva intereselor poloneze pe termen lung si era în contradictie cu traditiile politice poloneze (2), atât de stânga (Rosa Luxemburg), cât si de dreapta (Roman Dmowski), dar care convenea politicii Statelor Unite din perioada ofensivei unipolare, interesate de ruperea în bucati a oricarei alte puteri ce s-ar fi ivit în spatiul euro-asiatic (3). O ideologie care nu mai corespunde însa astazi metodelor si mijloacelor concentrate de la o vreme în mâinile echipei conducatoare de la Washington. Se poate spune, în acest context, ca tragedia Tupolevului polonez de la Smolensk a grabit acest proces: pentru unii a fost o dovada a interventiei divine! În orice caz, natura pare sa fi dat o mâna de ajutor unui proces aflat deja în desfasurare.
Însa, având deja experienta unui discurs pur ideologic, la Varsovia si în tarile vecine dupa caderea blocului sovietic, liderii rusi si polonezi au avut inteligenta de a pricepe ca apropierea dintre cele doua tari nu putea începe decât (de) la Katyn (4). În acel loc, cu trei zile înainte de producerea accidentului, prim-ministrii polonez si rus au îngropat securea razboiului, deschizând perspective noi asupra raporturilor dintre cele doua tari. Tusk a dorit sa-l întâlneasca pe Putin, însa presedintele Kaczynski venea, trei zile mai târziu, fara aceastã dorintã. Unele voci au afirmat atunci repede ca accidentul s-a întâmplat pentru ca nu trebuia cu niciun pret ca, în ciuda conditiilor meteorologice nefavorabile, avionul sa fie deturnat spre Moscova sau spre Bielorusia, unde presedintele polonez ar fi fost nevoit, din ratiuni de protocol, sa dea mâna fie cu presedintele rus, fie cu cel bielorus, ambii partizani declarati, în maniere diferite, ai marii integrari euro-asiatice.
Trebuie precizat ca tragedia a fost pentru liderii rusi o ocazie de a dirija în mod admirabil partitura, prin flatarea sentimentelor poloneze pâna acolo încât – în timpul ceremoniilor de înhumare a fiecareia dintre zecile de victime ale accidentului, retransmise de televiziune în saptamâna de doliu national – nici chiar înaltii ierarhi ai Bisericii poloneze nu s-au putut opri de la a adresa multumiri – nu numai poporului rus, dar si înaltelor autoritati ale statului, functionarilor din aviatie, medicilor legisti, psihologilor din preajma familiilor venite sa identifice corpurile, anchetatorilor etc.
Sa notam, de asemenea, ca în pofida a ceea ce s-a spus în Vest despre Polonia, aceasta tara are o dubla traditie geopolitica. Aceea radical pro-occidentala, desigur cu conditia ca Germania sa fie „anturata“ de aliati puternici: cazul epocii napoleoniene, dar si epoca lui 1918 si perioada de dupa 1989 (mai putin în ultimii ani, odata cu renasterea pretentiilor de putere europeana de prim rang a Berlinului). În toate aceste cazuri, Polonia a avut nevoie de o putere în stare sa domine Germania si sa respinga înaintarea Rusiei. Mai exista însa si o alta traditie, care vede în Rusia un partener inconturnabil, apt sa initieze în Polonia reforme indispensabile, sa deschida perspective economice si sa mentina relatii echilibrate cu puterile occidentale, în special cu Germania. Aceasta a fost directia, cu ceva timp înainte de împartirea Poloniei, indusa de partidul reformator polonez pro-Ecaterina a II-a, la fel s-a întâmplat în 1815, odata cu crearea Regatului Poloniei, sub egida lui Alexandru I, aceasta a fost alegerea geostrategica a dreptei nationaliste poloneze dintre sfârsitul secolului al XIX-lea si 1939 (si asta în pofida bascularii Rusiei tariste în stalinism). De asemenea, aceasta a fost alegerea comunistilor polonezi si a aliatilor lor de stânga, dar si de dreapta (5), începând cu 1944. Astazi însa, în conditiile slabirii influentei americane si a întaririi Rusiei, unde alegem sa ne situam?
Enclava
Mai ramâne de discutat si o alta chestiune. În mod traditional, Polonia si Rusia nu comunicau decât prin intermediul filtrului bieloruso-ucrainian. Dupa 1945, pentru prima data în istorie, Polonia si Rusia au devenit vecini directi, gratie regiunii Kaliningrad, situata în spatiul fostei Prusii, disparuta în întregime astazi. Pe de o parte, asadar, Moscova a putut sa instaleze baze militare si balistice în proximiatea Varsoviei, pe lânga bazele deja detinute în Bielorusia. Pe de alta parte însa, la câtiva kilometri de aici, la Morag (fostul Mohrungen, orasul natal al gânditorului romantic german pasionat de spiritul popular, Johann Gottfried Herder, anti-kantianul), Statele Unite au instalat si ele o baza anti-racheta.
Kaliningrad, sa nu uitam, e o enclava cu acces dificil pentru rusi, care se confrunta cu probleme de tranzit în traversarea Lituaniei, iar polonezii si Uniunea Europeana n-au avut de gând cu adevarat sa rezolve cumva acest aspect. A existat, aduc aminte, un precedent cu functionare eficienta: daca zona Kaliningrad reprezinta o enclava rusa în sânul UE si al NATO, sa ne aducem aminte ca Berlinul de Vest era si el o enclava occidentala în sânul blocului sovietic. Si, dupa ce au masurat mutual raporturile de forta din vremea „blocus-ului din Berlin“, Estul si Vestul au produs pâna la urma un sistem complex dar eficient de cai de acces rapide, rutiere, feroviare, fluviale si aeriene, pe teritoriul fostei RDG, solutie care a functionat timp de decenii bune, fara impedimente majore. Daca zona Kaliningrad constituie asadar astazi o problema de „tranzit“, faptul trebuie imputat celor doua… sa nu le mai zicem „blocuri“, fiindca se prespupune ca am iesit din logica Razboiului Rece si a „blocurilor“, asadar celor doua… cum sa le zicem?… care nu vor sa se puna de acord. Cine e de vina, în acest caz?
O reorganizare a vietii internationale – dar în ce fel?
În aceste conditii, trebuie sa ne întrebam: cine doreste o integrare economica pe axa euro-asiatica si deci o apropiere politica si economica? Pe cine intereseaza asa ceva? Si, invers, cine prefera sa priveasca spre Atlantic, întorcând spatele unui întreg continent? E clar ca Washingtonul se confrunta cu o dilema insolubila între, pe de o parte, interesul sau de a întârzia apropierea dintre cei doi poli economici care sunt Europa Occidentala si Asia Orientala – fapt ce nu poate însemna decât o concurenta cu polul nord-american aflat în criza – si, pe de alta parte, interesul de a obtine sprijinul Moscovei pentru prelungirea prezentei americane în Afganistan si în Asia Centrala, cu scopul de a nu scapa din mâna controlul esichierului planetar si de a ramâne o putere dominanta. În acest context, jocul polono-rus reprezinta un element deloc neglijabil, a carui importanta strategica pare sesizata doar de unii dintre liderii de la Varsovia – din pricina obisnuintei de a se considera o „tara mica“, la periferia marilor decizii.
Este clar totusi, pentru cine priveste harta, ca în cazul Poloniei, a vecinilor sai si într-o mai mica masura în cazul imensei Rusii, se poate formula o întrebare de perspectiva: sa ramâi la periferie sau sa te plasezi în centru? Cu o asemenea dilema s-au confruntat liderii puterilor vest-europene, înca aflate la momentul actual în declin si fara mari ambitii personale. În perioada rivalitatii Est-Vest, unii conducatori – generalul De Gaulle în Vest, Tito sau Kreisky în „Centru“ si cei mai multi dintre liderii polonezi de dupa 1956 – au înteles ca, daca tarile lor voiau sa joace un rol – altul decât unul pur decorativ – în zona afacerilor internationale, daca voiau sa devina ori sa redevina un subiect a ceea ce se numea „diviziunea internationala a muncii“, atunci trebuia relaxata menghina logicii blocurilor si descurajate tête-à-tête-urile economice cu Statele Unite.
În acelasi timp, în Asia Orientala, necesitatile razboaielor desfasurate în aceeasi epoca obligasera Washingtonul sa tolereze amplificarea polilor de dezvoltare bazati pe interventionismul sistematic din partea statului, contrar regulilor unei piete libere (e vorba de Japonia, apoi Coreea de Sud si Taiwanul, apoi Asia de Sud-Est, înainte ca, victoriosi în China si în Indochina, comunistii sa preia ei însisi, pe cont propriu, acest model). Model de dezvoltare interventionist pe care marile puteri occidentale si neo-coloniale nu-l tolerasera niciodata în tarile din lumea a treia unde dominatia lor nu fusese pusa în pericol.
Caderea blocului sovietic si dezvoltarea tehnologica au facut însa ca rutele de comunicare terestre dintre Europa Occidentala si Asia Orientala sa fie mult mai rapide si mai ieftine decât clasicul transport ocolit pe cale maritima. Logica transcontinentala euro-asiatica s-a impus si, odata cu ea, cooperarea pe axa Europa Occidentala-Europa Centrala-Eurasia-Asia Orientala-Asia Meridionala. Rusia si tarile Europei Centrale care, pentru a depasi statutul de enclave, în toata istoria lor, au visat sa aiba acces la mare si, în cazul ideal, la marile calde, s-au trezit astfel chiar în centrul acestei noi potentiale axe.
Este evident ca nasterea unei axe de dezvoltare euro-asiatice nu putea corespunde însa intereselor polului economic nord-american, aflat în criza. La fel de evident însa pare faptul ca elitele Europei Centrale, dar si cele din Rusia sau din Asia Centrala disting cu greu aceste noi perspective care li se ofera. Cât despre liderii tarilor din Europa Occidentala, obisnuiti de mai bine de jumatate de secol sa-si administreze puterile declinante în umbra jandarmului nord-american, se vede cu ochiul liber ca nici ei nu fac (înca?) dovada unor calitati intelectuale care sa le reveleze faptul ca tarile lor constituie de acum încolo capul de pod al unui pol economic generat dinspre Asia; ca au asadar si ei posibilitatea de a se integra într-un joc multipolar, multilateral, ce deschide numeroase perspective inimaginabile pâna acum, cu o singura conditie: sa fie pregatiti sa scoata capul de sub umbrela unde adasta din comoditate.
De la tarmurile Pacificului pâna la cele ale Atlanticului, iesirea din logica binara initiata dupa 1945 e vizibila la ordinea zilei, însa provincialismul mãruntului tejghetar, care si-a pus amprenta de când logica „Dumnezeului-piata“ si a „micului contabil“ s-a impus aproape complet, explica de ce Europa se afla în impas si într-o criza profunda; doarme, se pare, lungul somn dogmatic, agatata de prova unei nave care înainteaza, dar fara a avea curajul de a privi în larg.
Caci tocmai logica fricii, instaurata în fruntea „puterilor“ europene, la nivelul „claselor politice“, în presa si în straturile societatii, le îndeamna pe acestea sa se aplece mai degraba spre jandarmul planetei decât sa-si asume riscuri noi, în lumina unor posibilitati promitatoare. Asa se explica, fara îndoiala, înmultirea campaniilor mediatice ale fricii (delincventa, terorism, islamism, imigratie, delocalizare, pauperizare, poluare, amenintare atomica, OMG-uri, epidemii etc. etc.) – la care institutiile publice nu raspund în niciun fel, preferând sa planeze în continuare, pe suprafata unui liberalism destul de ciufulit, în loc sa analizeze posibilitatile oferite de „puterile emergente“ si de modelele economice mai mult sau mai putin alternative, bazate de exemplu pe „valorile asiatice“ ori pe „finanta islamica“ sau pe „socialismul secolului al XXI-lea“. În orice caz, e vorba de a pune în centrul reflectiei nu individul atomizat, ci coeziunea sociala si/ sau nationala.
Superputerea delicvescenta a lumii înca le mai ofera confort celor care nu vor decât sa se agate de un colac de salvare, chiar daca evidenta crizei mondiale, economice si mai ales sociale demonstreaza ca superputerea în cauza nu mai detine, nici pentru sine si deci a fortiori nici pentru „aliatii“ sai, posibilitati reale de inventie si de creativitate. A ramas o mare putere doar pe credit; pluteste la ape mici, escortata de ambarcatiuni sovaielnice; sigur, ea înca e în stare sa duca razboaie pe joystick, la mii de kilometri de teatrul dezastrelor, angajând la fata locului mercenari – însa posibilitatile îi sunt din ce în ce mai limitate. Nu mai este, în schimb, în stare sa asigure dezvoltarea „liberei întreprinderi“, productive, adica sa induca forta asumarii de riscuri pentru restabilirea unei economii cu adevarat productive pe termen lung.
Capitalismul financiar al rentierilor si al speculatorilor a devenit, în fapt, un capitalism sustinut de niste pompieri-piromani, specialist în manipularea fricilor si în concurenta directa cu polii economiilor emergente, în special din Asia, dar nu numai. Lumea e în plina dezorganizare si deci în plina reorganizare. Reorganizare a raporturilor de forta si a polilor de creativitate/ productivitate. Statele, dar si o buna parte a societatilor europene par înca prea marcate de deziluziile post-coloniale si post-fasciste, pe de o parte, si post-comuniste pe de alta, pentru a accepta sa riste ruptura de sistemul capitalist pompier-piromaniac, ajuns în vârf gratie scurtului episod al raporturilor de forta unipolare, ramânând blocate într-o versiune mai palida a rolului de protector al vechilor burghezii ofilite adoptate de „batrâna USA“, cea de dinaintea epocii Reagan si care, desi imperialista, stia sa emane dinamism, creativitate – si realism – în toate domeniile.
Societatile europene s-au obisnuit cu retragerea si renuntarea de mai multe decenii. Sa fie acesta chiar „soclul fondator“ al „identitatii europene“ actuale? Renuntare la ambitii, ascunderea sub o umbrela protectoare, statul cu capul în nisip în fata pericolelor reale, dar si în fata oportunitatilor autentice, sporirea temerile factice? A sti sa spui „nu“, a sti sa iesi din vechile fagasuri nu mai par optiuni la ordinea zilei. La marginile orientale ale acestei „uniuni“ europene – a carei nimerita caracterizare a facut-o mai sus 0în partea I a articolului, n. trad.t premierul ceh Vaclav Klaus – nu poti sa ramâi totalmente orb si sa nu observi ca promisiunile facute în 1989 întârzie sa se adevereasca pentru mase, în vreme ce, la fel, nu poti sa nu observi ca exista viata si dincolo de Bug sau de Urali. Ca noi mijloace de comunicare permit dezenclavizarea unor teritorii preocupate pâna atunci de a avea acces la mare. Imperiile maritime au fost stapânii lumii în epocile „arhaice“; dar cine mai zice astazi, în era cosmosului, a aviatiei, a liniilor ferate de mare viteza, a cablurilor de internet, ca aceasta conceptie vetusta trebuie sa ramâna neschimbata? Eurasia, si chiar ansamblul Eurasia-Africa, nu mai poate înseamna o „masa continentala“ amorfa, luata în serios doar în lucrarile de geografie, ci ar putea sa reprezinte pivotul viitor al comunicatiilor internationale. Statele din Europa Centrala se afla în fata unei optiuni strategice noi, cele ale Europei maritime trebuie si ele sa hotarasca daca batrâna „comunitate euro-atlantica“ mai are vreun viitor sau daca nu cumva ar fi mai bine sa încerce sa devina capul de pod occidental al ansamblului de cooperare Eurasia-Africa, ce pare tot mai solid conturat la orizont.
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
Versiunea originala a textului a aparut in revista „La Pensée libre“, nr. 31
(http://lapenseelibre.fr/N31.aspx). Traducerea a fost realizata cu acordul autorului.
Note:
(1) Pentru a sesiza cât e de îndopat cu informatii tendentioase publicul occidental, spre inocularea ideii ca, în afara nebuniei „islamiste“, „sectare“ si incomprehensibile a irakienilor, înca „si mai sectari“ pentru „rationalii occidentali“, totul e calm si frumos în aceasta tara – servita pe tava de acum încolo rechinilor finantei mondiale – ar fi bine sa consultati si site-urile care transmit informatii despre forta si amploarea rezistentei patriotice irakiene, între altele: http://www.heyetnet.org/eng/index.php; http://www.iraq-war.ru; http://www.brusselstribunal.org, http://www.france-irak-actualite.com/article-resistance-irakienne-l-omerta-mediatique-49639061.html.
(2) Vezi Bruno Drweski, „Polongne – Russie: Mythes, réalités et perspectives“, în „La Pologne“, coord. François Bafoil, Fayard-Ceri, Paris, 2007, pp. 459-476, si „La Russie des Polonais ou l’obligation de sortir des clichés historiques“, în „Outre-terre – Revue française de géopolitique“, n°4, avril 2003, p. 214-226.
(3) Vezi Zbigniew Brzezinski, „Le grand échiquier. L’Amérique et le reste du monde“, Hachette, Paris, 2000, 273 p.
(4) Subliniem ca, în lumina ultimelor alegeri regionale din Rusia si a crizei economice mondiale care a atins si Rusia, s-a observat o întarire a Partidului Comunist. În acest context, se întelege de ce tandemul Putin-Medvedev, care a jucat pâna acum pe coarda nostalgica, a puterii statale staliniste, în momentul restaurarii puterii statului, acum, când e vorba de repunerea pe tapet a unor revendicari sociale, este mai mult interesata de partitura anti-comunista. În aceste conditii, difuzarea în doua parti, la o ora de maxima audienta, la televiziunea nationala, a filmului lui Wajda „Katyn“ a însemnat prinderea a doi iepuri dintr-odata: o racire de moment a ardorilor neocomuniste în Rusia si flatarea opiniei poloneze, mereu sensibile la succesul productiilor sale cinematografice pe scenele internationale, mai ales când trateaza subiecte extrase din martirologia nationala.
(5) Sa nu uitam ca daca comunistii polonezi au stiut sa atraga sprijinul unei parti a militantilor socialisti si agrarieni, s-au priceput si sa creeze o mica miscare catolica traditionalista, „PAX“, provenita explicit din extrema dreapta nationalista interbelica si existenta pâna dupa 1989.