„Pacea și stabilitatea egalitară se sprijină pe sabotarea autorității. E cel mai contraintuitiv lucru din politică”
Varanasi
Mă întorceam de la Manikarnika, unde se ard morții, cu o familie de Dom — tatăl și doi copii de zece și doisprezece ani, care lucrau cot la cot cu el la rugurile funerare. Îi urmăream de vreo zece ani. Asta fac ei, din tată în fiu. Domii sunt așezați de brahmani în afara sistemului de caste, „de neatins”. Se prea poate să fie înrudiți cu romii din Europa.
Am rămas blocați șapte ore. Fără apă, flămânzi, în mijlocul a sute de mii de oameni, aproape toți din castele de jos, care îl venerau pe Modi ca pe un zeu. Ca pe Shiva. Care alegorice, milioane de petale de trandafir. Am crezut o clipă că trece Augustus.
Nimănui nu-i trecea prin cap că omul acela e un populist și că ar fi normal să te poți deplasa prin propriul oraș. Polițiștii te băteau cu bastoanele de bambus dacă încercai să ieși din circ. Câțiva au murit striviți de mulțime.
Iar prietenii mei erau în extaz.
Modi era premier de ani buni. Pentru ei nu se schimbase nimic. Trăiau șase — încă două fete mici și nevasta — într-o cameră de trei metri pătrați, la marginea orașului. Îi priveam și nu-mi venea să cred. Uitaseră de sete, de foame, de mizerie, de înghesuială. De tot. Erau transfigurați și și-ar fi dat o mână, dacă nu chiar viața aia nenorocită, ca să atingă „Modimobilul” — carul alegoric al papei hindus, decorat de ingineri sociali cu scene din Ramayana, în care troneaza el.
Și nu e o poveste indiană. Am văzut aceleași fețe la noi, doar că fără petale de trandafir.
Nostalgicii
Întâlnesc des oameni nostalgici după Ceaușescu. Mulți sunt țărani cărora regimul le-a dat un apartament cu baie și un loc de muncă pe viață. Au muncit patruzeci de ani în aceeași fabrică și au perforat același card la aceeași poartă.
Nicio urmă de libertate, evident. Ce libertate e să mergi o viață întreagă la aceeași fabrică, trăind la limita sărăciei într-un bloc — „o închisoare între patru pereți”, cum zicea mama când venea în oraș la copii. Nu puteai scoate o vorbă, n-aveai drept de circulație, nimic.
Dar partea contraintuitivă nu sunt ei.
Sunt oamenii educați și inteligenți, unii chiar traumatizați de regim — cu casele ocupate, cu averea părinților confiscată, dați afară din facultăți —, care presupun, la fel ca primii, că o țară trebuie condusă cu mână de fier. Sau măcar de bărbați hotărâți. Ei, inclusiv multe femei, îl dau exemplu pe Orban.
Iar mulți români îl dau exemplu pe Putin, cu diferența că el măcar nu e în Uniunea Europeană.
Aplaudă orice exces al lui Orban, mai ales când e vorba de minorități sau de migranți. Aplaudă vizitele lui la Moscova și faptul că e cel mai eficient destabilizator al lui Putin în Europa. Îl văd ca pe un lider care „are grijă de propriul popor”, nu ca politicienii români „care ne-au vândut țara”.
„Suntem sclavi”, zic muncitorii-țărani urbanizați, cu viața risipită între blocul din Militari și uzina 23 August. „Și ce dacă merg afară pe trei mii de euro? Tot sclavi. Lucrează pentru străini. Nu ca noi, care aveam o țară cu de toate.”
Nu e prostie, e o dispoziție veche
Așa că întrebarea nu e de ce sunt oamenii proști. Nu sunt.
Întrebarea e de ce apetitul ăsta pentru lideri puternici apare peste tot, în societăți complet diferite, la oameni cu școală și fără, la victimele regimului și la beneficiarii lui deopotrivă.
Iar răspunsul, cred, e că avem intuiții modelate evolutiv care favorizează ierarhia verticală. O regăsim la verii noștri cei mai apropiați, cimpanzeii, unde masculul alfa domină prin coaliții și intimidare. O regăsim în orice societate umană care a dezvoltat surplus, specializare și instituții de constrângere.
Aici merită o precizare, ca să nu pară că natura a decis în locul nostru. La bonobo, ierarhia e dominată de femele, iar coalițiile feminine limitează masculii sistematic. Deci nici măcar printre rudele noastre apropiate dominația masculină nu e o lege. E o posibilitate, una dintre mai multe.
Dar posibilitatea aia ne vine ușor. E vizibilă și în felul în care ne entuziasmăm la filme când psihopatul bun îl pune cu botul pe labe pe psihopatul rău, iar apoi trăim cu toții fericiți sub psihopatul bun până la adânci bătrâneți.
Ce a inventat specia noastră
Partea interesantă e alta. Oamenii au inventat contrariul.
Christopher Boehm a numit-o ierarhie inversată. În societățile de vânători-culegători și în comunitățile horticole egalitare, subalternii se coalizează ca să suprime dominația. Nu prin absența ierarhiei, ci prin sabotarea ei activă, permanentă, costisitoare.
Metodele sunt documentate și seamănă izbitor peste continente: ridiculizarea celui care se dă mare, refuzul de a-i lăuda vânatul, bârfa, retragerea cooperării, ostracizarea. Iar când nimic nu funcționează, execuția colectivă — de obicei încredințată unei rude a celui vizat, ca să nu declanșeze vendetta.
La Taawʼt Bato, un trib segmentar unde am stat vreo trei luni, misionarii creștini veniți să convertească au murit „straniu” cu câteva luni înainte să ajung eu. Ca alții, în ultima sută de ani. Iar singurul indigen convertit, Lumihai, a fost părăsit inclusiv de fratele lui, Tumihai. Când l-am întâlnit, suferea de psihoză.
Asta nu e sălbăticie. E întreținerea egalitarismului. Cineva încercase să introducă o autoritate exterioară, iar comunitatea morală a răspuns.
Pacea și stabilitatea egalitară se sprijină pe sabotarea autorității. E cel mai contraintuitiv lucru din politică.
Fiindcă de ce ne-am dori oameni flexibili, care merg cum bate vântul, când știm visceral că numai bărbații puternici ne pot salva?
Nu e întâmplător nici că zeii mari și morali ai religiilor mondiale sunt masculi care pot deveni feroce. Ce a făcut Iisus când a ajuns în templu? A răsturnat mesele, i-a dat pe unii afară și a zis că e casa Lui, nu peșteră de tâlhari.
De ce acum
Aici e întrebarea pe care de obicei o ratăm.
Dispoziția pentru lideri puternici e veche. Dar dacă ar fi doar veche, ar fi constantă — iar ea nu e. Erupe. Are momente. 1933 e un moment. 2016 a fost altul.
Ce declanșează inversarea?
Whitson și Galinsky au arătat, într-un experiment publicat în „Science”, că oamenii cărora li se induce sentimentul pierderii controlului încep să vadă tipare în zgomot aleatoriu, să detecteze conspirații și să dezvolte superstiții. Nu devin proști. Devin neputincioși — iar mintea compensează producând structură.
Liderul puternic e o formă de structură. Poate cea mai economică dintre toate. Un singur agent, cu voință clară, care explică ce se întâmplă și promite să repare.
De-aia apetitul pentru mână forte crește exact acolo unde crește incertitudinea: crize economice, schimbări demografice rapide, prăbușiri instituționale, pierderea statutului relativ al unui grup. Nu sărăcia absolută produce fenomenul — prietenii mei Dom sunt printre cei mai săraci oameni pe care i-am cunoscut și n-au fost mereu în extaz. Ce produce fenomenul e senzația că nu mai controlezi nimic și că nimeni nu are grijă de tine.
Ierarhia inversată e scumpă. Cere vigilență, timp, coordonare, conflict permanent cu cei care vor să urce. Când oamenii sunt epuizați, speriați și fără orizont, e primul lucru la care renunță.
Colectivul care nu există
Mai e un lucru care ne scapă și care contează.
Ne ascundem după colectiv, sărim în sus când e atacat, uneori murim pentru el. Dar dacă te uiți atent, înăuntru găsești o neîncredere considerabilă între membri. Colectivul e mai mult invocat decât trăit.
Tamangii, printre care fac teren, cred astăzi că sunt o națiune. La prima vedere. În adâncime sunt o adunătură de clanuri cu interese divergente. Va mai dura până să fie un grup etnic, darămite o națiune.
E același lucru și la noi. Iar asta explică de ce liderul e atât de necesar: când coeziunea reală lipsește, o furnizează el, din afară. Colectivul nu ține prin legături laterale, ci prin atașamentul comun față de vârf.
Ceea ce e, de altfel, definiția unei ierarhii verticale.
Instituțiile
Modelul funcționează identic la scară mică, în orice instituție.
O instituție e și ea un sistem cognitiv, în care informația culturală se regularizează, iar grupul de la vârf participă la fabricarea ei. Acolo unde autoritarismul nu e sabotat, apar coaliții verticale, iar coalițiile produc abuzatori. Nu ocazional. Sistematic.
La noi, unde majoritatea instituțiilor sunt infestate politic, de la universitate la penitenciar, grupurile astea se formează fără efort. Iar odată formate, se autoreproduc: rectorul care stă treisprezece ani la vârf nu e o excepție de caracter, e rezultatul unui sistem în care nimeni nu-l poate coborî.
E o regulă fără excepție cunoscută: unde autoritatea nu e sabotată, se nasc parveniți.
Ce înseamnă asta
Democrațiile nu sunt un dar și nici o etapă a progresului. Sunt versiunea modernă, formalizată, a unei invenții vechi de zeci de mii de ani: menținerea deliberată a liderilor sub controlul celor conduși.
Prin supravegherea atentă a conducătorilor, membrii de rând îi împiedică să acumuleze autoritate reală. Aia e, în fond, definiția democrației participative.
Iar sistemul e vulnerabil prin construcție. Ordinea egalitară se confruntă periodic cu parveniți autoritari, și uneori pierde. Putin, Orban, Erdogan, Modi — toți stau la putere de ani sau de zeci de ani. Trump n-a putut, deocamdată, pentru că sistemul american de sabotare a autorității e rodat de două secole. Dar și acela poate fi erodat, de oameni cu răbdare.
Inversarea se poate produce rapid. S-a produs în Germania anilor 1930, se produce acum în mai multe locuri deodată.
Democrațiile nu funcționează decât dacă autoritarismul e sabotat. Continuu, plicticos, fără eroism.
În România încă se mimează.
[august 2024]
Referințe
Boehm, C. (1999). Hierarchy in the Forest: The Evolution of Egalitarian Behavior. Harvard University Press.
Boehm, C. (2012). Moral Origins: The Evolution of Virtue, Altruism, and Shame. Basic Books.
Whitson, J. A., & Galinsky, A. D. (2008). „Lacking control increases illusory pattern perception”. Science, 322(5898), 115–117.
Kruglanski, A. W., Pierro, A., Mannetti, L., & De Grada, E. (2006). „Groups as epistemic providers: Need for closure and the unfolding of group-centrism”. Psychological Review, 113(1), 84–100.
Woodburn, J. (1982). „Egalitarian societies”. Man, 17(3), 431–451.
Furuichi, T. (2011). „Female contributions to the peaceful nature of bonobo society”. Evolutionary Anthropology, 20(4), 131–142.