Petre Pandrea si contemporanii sai

În  „Memoriile mandarinului valah“, Petre Pandrea creioneaza o întreaga galerie de portrete vii ce îl pot face gelos pe orice prozator de mare forta epica si coloristica. Tusele sunt de obicei tari si foarte tari. Sunt evocate numeroase personalitati ale epocii în diverse momente si ipostaze. O lume în continua miscare. Impresia e ca, în viziunea sa, exista mai multi Arghezi, mai multi Sadoveanu, mai multi Petre Tutea, mai multi Lucretiu Patrascanu etc. În fond, însa, toate ipostazele compun, ca într-o succesiune de imagini cinematografice, aceeasi personalitate, desigur complexa, nu o data contradictorie, adeseori inconsecventa, dar întotdeauna unitara în ceea ce as numi stilistica fiecareia. Numai câteva portrete au, asa-zicând, o singura culoare. Primul dintre putinele exemple în acest sens este cel al lui Mihai Ralea („licheaua No 1“, zice fara sa clipeasca diaristul).
Pe lânga plasticitatea verbului si a metaforei, farmecul acestui jurnal prin care autorul sau propune de fapt, asa cum am mai observat, un nou gen literar, este dat de satira inclementa, de sarcasmul necrutator (dezamagit de un pictor oficial al „obsedantului deceniu“, cu care se aflase în relatii de amicitie, el îi trânteste în fata aceasta torpila: „Tu nu poti pasi pragul casei mele nici macar sub forma de client penal. Ma lepad de tine ca de Satana. Nu poti nici sub forma de tablou nesemnat“). Personajul intrat sub pana sa e supus unui tratament nu usor de suportat. Pandrea nu are scrupule si pudibonderii de salon. Tot ce este cât de cât relevant trebuie evocat si invocat, inclusiv defectele fizice. Pentru el nu exista lucruri, detalii care nu trebuiesc vazute sau numite. Un portret moral-psihologic este de neconceput fara luarea în considerare a tuturor însusirilor, calitatilor si defectelor, mai mult sau mai putin definitorii, ale celui pe care-l evoci: origine etnica, stare sociala, starea sanatatii, conditia intelectuala, vicii, aspectul fizic etc. Altminteri, nu e nevoie sa fii mare psihanalist ca sa-ti dai seama ori doar sa intuiesti ca faptele cuiva, bune sau rele, sunt influentate si de ceea ce el vede dimineata când se uita în oglinda… În ce ma priveste, nu cred, împreuna cu Pandrea, ca mârsaviile „sinistrului satrap venetic“ Iosif Chisinevshi nu aveau legatura si cu fizicul dizgratios al acestuia. Grotescul personaj Ioska, poreclit de Pandrea „cocosatul de la Notre-Dame“, îi prilejuieste mandarinului valah si un comentariu mai general: „… în revolutii apar tot soiul de fapturi anihilante, bizare, degenerate si stupide. Revolutia se face cu stârpituri. Pe mine nu ma intereseaza decât oamenii sanatosi si cuminti. Tara mea este invadata. Cum te pot interesa natângii, stupizii si imbecilii?“
Inclementa sa merge pâna acolo încât nu-l iarta nici macar pe profesorul si protectorul sau G.G. Mironescu, cel care l-a trimis si i-a dat bursa de studii la Bucuresti si Berlin (în capitala Germaniei, a stat cinci ani), care l-a numit apoi atasat de presa si a dorit sa-l aduca la Universitate etc. Un destin tragic. Unul dintre cei mai bogati oameni din România si din Europa, fost ministru si prim-ministru (e drept, numai o luna), profesorul Mironescu, aruncat pe drumuri, în anii ’50, de toti cei pe care îi caftanise, de nepoti si stranepoti, acestora fiindu-le teama de persecutii din cauza trecutului bunicului si strabunicului lor si, de aceea, alungându-l, lepadându-se de el (asa merg lucrurile în „puturoasa“ si plina de obedienti si de lasi Moldo-Valahie!), ajunge în situatia disperata de a se sinucide. Îsi taie venele pe o banca din Copoul Iasilor, dar este dus la spital si salvat. Aici reuseste însa sa se sinucida, înghitind o cantitate mare de somnalin pe care îl fura de la ceilalti bolnavi nu înainte de a face ultima dovada a generozitatii sale: îsi lasa trupul, pentru disectii, Institutului de Anatomie din capitala Moldovei, ca ultim semn al dragostei sale pentru tinerii studiosi. Exista totusi o unda de duiosie în portretul pe care i-l schiteaza Pandrea, fara sa-i treaca însa cu vederea binefacatorului sau mediocritatea intelectuala: „Avea ceva patern, sfatos, de razes moldovean (nascut într-un sat din tinutul Vasluiului – n. m., C.C.). Ca savant si intelectual era inexistent. Avea bunavointa si atât. Probabil, din aceasta pricina, ma cam jenam sa am asemenea îndrumator, protector si maestru“.
Cu Mihai Ralea, Pandrea este de-a dreptul crud. „Pentru Ralea – scrie cel ce ar fi vrut sa fie un Saint-Simon român – viata morala si intelectuala a omului se reduce la peticul dintre buric si testicule“. Acuzat de toate viciile si de toate relele, în primul rând de „tradarile succesive“ sub patru regimuri, Ralea este literalmente caricaturizat cu o rautate evidenta. E vorba însa de o caricatura care, în cele din urma, îsi anuleaza sensul, mesajul si-si rasfrânge hidosenia asupra caricaturistului însusi. Sa fii un intelectual de o clasa atât de înalta, o natura eminamente etica si sa nu-i recunosti „sibaritului incurabil“ Ralea macar faptul ca a rostit totusi câteva propozitii fundamentale în cultura româneasca e nu doar de neînteles, ci si foarte trist pentru „Valahia puturoasa“ si mandarinii sai…
Nedrept, intolerabil de nedrept este Pandrea si cu alti ilustri contemporani ai sai. De pilda, cu Zaharia Stancu, un scriitor nu „descult“, ci „schiop“ (aici, nu mai sunt de acord cu invocarea unei invaliditati, mai ales când e vorba de talent, de vocatie si nu de comportament), un scriitor, noteaza Pandrea, care „s-a repezit dupa 45 de ani în arta romanului unde a adus mojicia ziaristului incult si loviturile omului de teatru“. Este deprimant sa constati similitudinea cu ceea ce îngaima un gazetar cu adevarat incult si mojic într-un ziar central pestilential postdecembrist despre autorul romanelor „Ce mult te-am iubit“ si „Satra“, despre barbatul monumental, la propriu si la figurat, cu ochii sai albastri demni de un Tizian, despre „taranul descult cu pantofi sclipitori“, cum suna un vers dintr-o admirabila poezie pe care i-a dedicat-o Adrian Paunescu. Dar se pare ca nici chiar campionii libertatii si ai eticii – ca Petre Pandrea – nu sunt liberi de idiosincrasii si nu sunt scutiti de mari pacate atunci când îi judeca pe altii. Si asta, desi, ne atrage el însusi atentia, mandarinul e sau ar trebui sa fie un moralist în sensul francez al cuvântului…
Lectura jurnalului lui Petre Pandrea poate fi si chiar este inconfortabila, dar si cum nu se poate mai convocanta, pentru orice cititor sensibil si responsabil din aceasta tara. Daca în 1931, Constantin Argetoianu caracteriza România ca fiind o „tara de escroci si curve“, iar ceva mai târziu un alt lider politic din epoca interbelica spunea despre tarisoara noastra ca este una „a tuturor lasitatilor de gândire, a tuturor tradarilor si uitarilor istorice“, Petre Pandrea, intelectual de stânga, dar care nu a facut politica militanta, nu a fost niciodata înregimentat în vreun partid si nici apostol al vreunei ideologii, pronunta, la un moment dat, o propozitie care ne cade în suflet cu greutatea unui adevar cât o piatra de moara: „Licheaua româneasca înfloreste în putregaiul idealurilor sfarâmate“. Fostul discipol a nu mai putin de cinci universitati germane, cu o minte ce i a facut pe unii contemporani care l-au cunoscut bine sa-l compare cu Nicolae Iorga, „presedintele“ Academiei de sub pamânt de la Ocnele Mari, aparatorul, în doar sase ani, a trei mii de acuzati politic de toate culorile facea aceasta constatare amara în plin obsedant deceniu stalinist, dupa ce traise, cum zice el, sub mai multe dictaturi. Propozitia nelinisteste cu atât mai mult cu cât apartine cuiva care a fost si un mare avocat al acestei tari, profesie care i-a înlesnit cunoasterea multor oameni de toate conditiile sociale, intelectuale, morale, de la stratul cel mai de jos al societatii pâna la elitele acesteia. Ea se încarca astazi de un nou continut, ca o replica menita sa potenteze parca avant la lettre un apel catre lichele, partizan si cam prolix, si de aceea fara efectul scontat si fara miza. Si asta tocmai din cauza rampei morale de pe care a fost lansat…