Dan Lungu, „In iad toate becurile sunt arse“, Polirom, Iasi, 2011, 240 p.
„Dupa ce am scris o prima forma a cartii si am lasat-o «la uitat» o perioada suficient de mare, am luat-o la citit pe sarite, de curiozitate, inainte de a incepe rescrierea. Ei bine, acum apare surpriza. Uitasem atât de bine textul, incât unele pasaje ma faceau sa rosesc usor din pricina limbajului nu tocmai ortodox. Ori, cum bine stim, atunci când esti in gasca, intr-o atmosfera speciala, multe cuvinte care din afara par vulgare, inauntrul grupului au o istorie a lor si sunt considerate foarte normale. Eu, dupa un timp, citind pe sarite si fiind in afara atmosferei romanului, devenisem un outsider“ (Dan Lungu, 11 martie 2011, pe 121.ro).
Cu alte cuvinte, Dan Lungu rescrie un roman. Bolnav de-o nostalgita fara leac dupa ceva mai tinerii „Baieti de gasca“ din liceul botoshiman, autorul incepe si duce la bun sfârsit un subiect incropit pe sarite, contrapunctic la toate nivelurile. Fara sa-i detectez un simptom al epuizarii narative, Dan Lungu bate pasul pe loc intr-o continua gratie. Cert e ca prozatorul epuizeaza trama din volumul de scurta publicat in 2005, de parca proza cu amanuntul ar putea functiona ca simplu pretext pentru a scrie mai bine. Despre cum baietii de gasca s-au facut peste noapte barbati de treaba, la casa, cu nevestele si regretele lor.
Dupa nu multe pagini, s-ar parea ca volumul poate fi repede plasat la capatul pantei romanesc-descendente coborând lin dinspre „Raiul gainilor“ inspre „Iadul becurilor arse“, ca si cum ar fi punctul unui semn de intrebare pus dupa „Cum sa uiti o baba comunista“. Contrar asteptarilor ajunse la orizont, romanul e bun, se citeste chiar cu placere de la un punct, fie cu zâmbetul sau cu jalea pe buze, printre care se infiltreaza si merge pe gât ca un pahar de vin demisec rosu.
O naratiune la patrat
Avem un fost baiat al unei gasti, ajuns extaximetrist alcoolic si fara copii, rolul acestora fiind jucat de amintirile propriei copilarii si adolescente, carora, din pacate, le-a supravietuit. Si Dan Lungu propune o tehnica (meta)narativa ce presupune capitole autonome, dar legate mnezic, involuntar, adica necronologic, intr-un du-te-vino marcat inclusiv la modul grafic-italic. Doi naratori, unul nedivulgator pâna la capat, altul mucalit; unul cica impersonal, cazut in butoiul cu nostalgii comuniste puse la macerat, povestind in stil indirect liber viata lui Victor, alias Franzela; celui din urma i se imprumuta tot la al doilea capitol vocea, cu libertatea de a se desfasura ca un altul in cel mai direct stil cu putinta – dupa hachitele unui flux al (in)constiintei ce vrea sa rememoreze totul: fapte, vorbe si vise. Cu alte cuvinte, memoria cu durata scurta si cea cu bataie lunga se intrepatrund in atentia lectorului poate mai putin divizat, caruia, nota bene, personajul i se mai adreseaza si direct („fii antena“, „ma intelegi“, „nu stiu daca v-ati gândit vreodata la chestia asta“). Un adevarat zig-zag, una calda-fierbinte, una rece, de gheata, liantul extremelor amintite fiind „rascolutia“, sau, mai nimerit, „aglomeratia din decembrie“.
Mai mult, asa cum patea prozatorul in persoana la recitirea pe sarite a romanului in lucru, personajul sau „povestea aprins, cu voluptate, surâzând sau explodând in mici hohote, imitându-i pe unul si pe altul, amintindu-si expresii deocheate, pe care nu le mai folosise de ani buni“. Cu riscul asumat, as indrazni sa cred ca intercalajul narativ pune in contrast o voce sastisita cu alta ceva mai tânara, cumva de nativ in zodia racului, pentru care contrapunctul veseliei debordante nu poate fi decât nostalgia, cu doi stropi dublu rafinati de revolta; climaxul e bireliefat, in chiar mijlocul cartii: razbunarea pe pisica sotiei si vorbele grele scuipate patronului, soldate cu pierderea slujbei. Toate, pentru ca in final sa ne pice si noua fisa, de parca toate flashback-urile de gasca le-ar fi fost insirate unor copii cu sindrom Down; o poveste in povestire, o punere a degetului pe rana si a trecutului in rama, cu voie buna, ceremonial si tot tacâmul: „apoi trase câteva gâturi de vin, fiindca asa ii sade bine povestitorului, sa-si clateasca vocea inainte de a scoate din traista tot felul de trasnai.“ Sfârsindu-se basmic, intr-o similideconstructie ce neaga realitatea faptelor narate, romanul ar putea continua la nesfârsit, ca un vis in bucla, visat repetat sau in propriul interior. Un vis in vis. Trecutul in trecut, sau trecutul ca vis?
Stil de stil
Apoi, stilistic vorbind, „In iad…“ functioneaza, la fel, o dihotomie paralela. De cele mai multe ori, Dan Lungu prefera constructul verbal spusei pe sleau, ceva ce s-ar numi propriu-zis indirectetea stilului. In doua feluri: comparatia si lexicul argotic. Nu verde in fata, ci verde ca mecla de martian. Astfel, in special din jumatatea narata la persoana a III-a s-ar putea pune de-un atlas de comparatii fundamentale, selectia fiind ampla, deoarece tropii cu pricina graviteaza cel putin doi pe decimetru patrat; si, surpriza, la examenul unei priviri comparatiste, prozatorul nu seamana decât cu el insusi. In linii mari, când explic(it)area figurala nu e pierduta de sub control si nu distruge din efectul insolitarii – ca in cazul unor „fulgi mari cât cocoloasele de hârtie“, pline de greseli ingeresti explicate copiilor – autorul ma obliga sa spi(l)cuiesc: initial, personajul sau principal „suferea de parca ar fi inghitit bile de rulment incinse“ pentru a face loc unei hiperbole de genul „Orice stare de neputinta s…t sau de disperare e ca un cal mort care iti sta in gât. Sa te gândesti mereu la trecut e ca si cum ai incerca sa numeri pâna la zece pe o mâna cu cinci degete.“; comparatia cu tenta palimpsestica („ducea paharul la gura in dorul lelii, parca era in reluare.“) se intâlneste cu substratul metaforic („zilele erau compacte, de plumb, cadeau ca o fisa intr-un tonomat de trait“); mai departe, avem „o pisica vargata, imensa, cu mustatile ca o libelula cu aripile zbârnâind“, „orele, s…de curs; n.m.t, erau lungi si plictisitoare ca un tren de marfa“, „soneria a ciripit vesel si polifonic, ca la o crescatorie de pasari exotice“; resortul cinic-sarcastic („statea duioasa ca Madona-cu-kilul-de-ulei-in-brate“) face buna casa cu poezia puerila („fulgii imensi, mânati de vânt, parasute ale unor extraterestri minusculi, hotarâti sa colonizeze pamântul“), iar „capetele barbatilor se roteau ca girofarurile“, pentru ca suferinta sa revina mereu, la modul eteric: „tristetea m-a aburit pe dinauntru, asa cum sufli intr-un pahar“.
Pe de alta parte, in pasajele narate la persoana I ni se pune de-un delir textual, un foc de artificii lexicale in care se perpelesc indoit expresii memorabile, cu sos picant-argotic, de la subnume de gasca, nutritive pentru spiritul adolescentin, la injuraturi afumate. Faze, farse, fite juvenil-infantile, doldora de umor, niste pastile de stimulat glanda râsului. Cu titlu grosolan de exemplu, iata pseudonimele profelor din liceu: Salupa / Sapula, Madam Pizdette, Mâta Vectoriala. Si comicul nu e deloc lungit, numai grobian, grotesc uman – adica omenesc, prea omenesc.
Pentru a pastra dualismul, voi mentiona si cele doua secvente onirice. Daca Victor se viseaza privitor ca la teatru al propriilor funeralii televizate (in plus, avem un absurd à la Urmuz, cu personajul „infiletat in locul unui bec“), sosia Franzela se vede prin zapada pe punctul de-a deveni bogat, am putea spune viu. Dar poate ca nu de vis e vorba. Din toate becurile sale arse, romanul emite o atmosfera cumva de cosmar, de spatiu postmortem, in care Fasola devine diavolul pazitor al inca necoaptei porecle protagoniste. Fireste, iadul acesta nu e decât infernul cotidian, existenta ca iad, aparent fara iesire – alta decât in gura sticlelor de vin, adevarat orificiu de scurgere in paradis. Mortile se repeta, succesive si conform(ist)e, ca niste reincarnari ale aceluiasi in acelasi, pâna la mult intrevazuta moarte finala.
Jumatate minimalism existential, jumatate lectura de vacanta cu tenta comerciala, de consum exportabil, defel expirabil, cea de pe urma isprava românesca marca Dan Lungu stârneste senzatia lenta ca prozatorul se tot pregateste sa dea lovitura, dar, culmea, rateaza nimerind bara. Ce sa-i faci, asa se intâmpla cu preluarile din propriul golaveraj. Urmaresti un meci in reluare, de vazut pe sarite, cu ochii formând iute combinatia derulare. Pentru ca, nu-i asa, in reluare – la fel ca in derulare – se vede mai bine cine si cum a ratat, inscriind in propria poarta, prin ditamai ricoseul. Insa, de regula, prozatorii supravietuiesc unei victorii. Chiar când ei sunt invinsii.