Sari la conținut
Autor: RODICA GRIGORE
Apărut în nr. 341

O mie si una de nopti… de povesti

    Andrei Codrescu, Whatever Gets You Through the Night: A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments, Princeton University Press, 2011

     

    Vorbind despre fascinatia exercitata de-a lungul veacurilor de povestirile din „O mie si una de nopti“, Jorge Luis Borges, mare admirator al acestora, spunea ca magia lor deriva chiar din titlu, pentru ca, „daca a vorbi despre o mie de nopti ar implica ideea de infinit si, partial, chiar pe aceea de eternitate, faptul ca ele sunt o mie una înseamna a avea curajul de a adauga o unitate însasi infinitului si a defini în alti termeni chiar eternitatea.“ Cunoscând perfect aceasta opinie si admirându-l pe marele scriitor argentinian, cu care împartaseste aceeasi constanta pasiune pentru cele „O mie si una de nopti“, Andrei Codrescu scrie, în cea mai recenta carte a sa, „Whatever Gets You Through the Night“, un text la care cititorii obisnuiti cu maniera sa de a configura discursul narativ si cu strategiile sale predilecte aproape ca se puteau astepta. Nu neaparat o noua versiune a celebrelor întâmplari prin care trec un rege crud si neîndurator sau o tânara convinsa ca-l poate îmblânzi prin puterea cuvântului (desi textul are, trebuie sa recunoastem, si aceasta dimensiune!), nici o rescriere previzibila a unor momente semnificative ale unor povestiri din „O mie si una de nopti“, ci, în primul rând, o celebrare a unui anumit fel de nesfârsire – iar aceasta este, desigur, aceea a povestirii însasi.
    „E în natura celor «O mie si una de nopti»“, spune Codrescu, „sa invite ascultatorul sau cititorul sa participe, sa se implice în text, sa adauge, sa-si imagineze mai mult.“ Exact de aici porneste autorul, convins ca aceasta libertate a imaginatiei, deopotriva cu dorinta (si capacitatea!) celui aflat în fata unui text literar de a nu ramâne indiferent si de a-si închipui nenumarate alte versiuni ale aceluiasi adevar fictional sunt esentiale pentru existenta umana. Prin urmare, asa cum procedase Borges, înaintea sa, Andrei Codrescu încearca sa demonstreze ca granitele perfect definite si strict trasate sunt, practic, inutile, mai cu seama în domeniul literaturii. Si, la sfârsitul lecturii cartii sale, trebuie sa recunoastem ca reuseste pe deplin în aceasta îndrazneata initiativa. Pentru aceasta, autorul se foloseste de o adevarata alchimie lingvistica si, desigur, de toate abilitatile sale de povestitor, bine exersate în creatii anterioare, de la „Wakefield“ sau „Casanova în Boemia“ si pâna la cele mai recente, cum ar fi „Ghidul dada pentru postumani“ sau „Lectia de poezie“. În acest fel, întrebarile implicite „cine a fost mai întâi, povestitorul sau constiinta estetica a actului de a povesti si ce rol joaca, în aceasta ecuatie sentimentul istoriei, teama de risipirea în timp ori presimtirea mortii?“ devin doar un pretext – înca un pretext – pentru ca demersul din cartea lui Andrei Codrescu sa capete o consistenta superioara. Caci autorul nu încearca nici acum, asa cum nu a încercat niciodata în creatiile sale, sa ofere raspunsuri definitive, ci doar sa-si provoace cititorul sa mediteze asupra tuturor întrebarilor esentiale ale existentei – ba chiar, daca (se) poate, sa determine noi si noi întrebari. Adica, dupa cum el însusi sugereaza la tot pasul în „Whatever Gets You Through the Night“, nimic altceva decât au facut de-a lungul vremii povestirile din „O mie si una de nopti“.
    Cunoscute publicului cititor în multe variante (pentru copii, pentru adolescenti sau pentru specialistii în problemele Orientului etc. etc.), cele „O mie si una de nopti“ reprezinta, cel putin în spatiul anglofon, cele mai citite texte, dupa Biblie si opera lui Shakespeare, cu toate ca, paradoxal poate, în lumea araba receptarea de care povestirile acestea au avut parte nu a fost întotdeauna favorabila, în anumite perioade ele fiind considerate exemple ale unui limbaj licentios sau chiar „modele“ pentru o moralitate îndoielnica. În Occident, însa, faima lor a fost – si este – imensa, important ramânând si amanuntul ca cititorul obisnuit nu retine neaparat sau întotdeauna exemplele de curaj, credinta sau tradare, maiestrie literara sau verva a dialogului, ci în primul rând o serie de personaje si de întâmplari: abilul Ali Baba învingându-i, prin istetime, pe cei patruzeci de hoti, Aladin si lampa sa fermecata, temerarul Sindbad Marinarul si, desigur, în primul rând frumoasa si inteligenta Seherezada, cea care spune o poveste dupa alta pentru a-si salva viata, pentru a îndeparta amenintarile care-i stau mereu în fata, pentru a-si mântui regatul si pentru a-l convinge, în cele din urma, pe însusi regele Sahriar ca o mie si una de nopti de povesti, desi doar vorbe, conteaza mult mai mult decât ar fi fost el dispus sa creada. Borges considera aceasta schema narativa modelul prin excelenta pentru arta povestirii (si a povestitorului), subliniind ca oricine realizeaza, la sfârsitul lecturii, ca doar prin integrarea în lumea textului cartii, cititorul poate, fie si temporar, sa suspende nu numai incredulitatea, ci chiar sa întrerupa continuitatea realitatii exterioare si sa-si depaseasca, cel putin pentru un timp (timpul dedicat lecturii…), soarta si conditia muritoare. Pentru ca „O mie si una de nopti“ întrupeaza cartea privita ca univers, lucru pe care Andrei Codrescu l-a învatat perfect de la Borges si pe care îl practica, la rândul sau, în recentul volum.
    Aici, la fel ca si în celebra culegere araba, autorul determina o povestire sa ia nastere din alta, în primul rând cu scopul – nu o data, declarat – de a tine moartea la (cât mai mare!…) distanta. De aceea, coincidentele se multiplica, paradoxurile apar la tot pasul, iar viata cea mai obisnuita pare a fi guvernata de legi supranaturale, uneori minunate, iar alteori înspaimântatoare, de natura a supune fiinta umana amenintarii permanente a hazardului si deciziilor arbitrare. Andrei Codrescu stie ca, înaintea sa, modelul narativ – sau simbolic – din cele „O mie si una de nopti“ a fost reluat, nuantat, pastisat sau analizat din varii perspective nu numai de Jorge Luis Borges, ci si de scriitori precum Naghib Mahfuz, Italo Calvino, John Barth sau Salman Rushdie, plus Umberto Eco pe care Codrescu îl priveste ironic si-l critica pentru vina de a nu-si fi recunoscut, asemenea celorlalti, sursa de plecare si motivul inspiratiei. Dupa cum se vede, în „Whatever Gets You Through the Night“, scriitorul american de origine româna se afla într-o companie selecta, dar asta nu-l timoreaza deloc, ci dimpotriva, îi da un imbold în plus pentru a-si demonstra nu numai abilitatile de povestitor înnascut – si pasionant! – ci si pentru a-si conduce cititorul prin hatisul unor extinse note de subsol pe care le construieste cu aceeasi grija pe care o acorda naratiunii însasi. Deloc întâmplator, „rescrierea“ celor „O mie si una de nopti“ este dublata, pentru Andrei Codrescu, de cele o suta una note de subsol, din nou deloc întâmplator fiind faptul ca prima este identica cu ultima si vorbeste tocmai despre greseala cea mai frecventa comisa atunci când se vorbeste despre culegerea de povestiri arabe. Caci ele nu sunt, dupa parerea autorului, „texte în rama“, asa cum se spune în mai toate manualele, câta vreme aceste o mie si una de nopti nu au – si nici nu au nevoie – de o rama, aparând una dupa cealalta printr-o generare specifica, de aici si fascinatia exercitata de ele: „Rama dizolva“, scrie Codrescu, „este doar un pre-text, (…), însa „Noptile“ arabe nu sunt puse în nici o rama – ele sunt generative, întruchipând, practic, în acest fel si numai în acest fel, însasi viata.“
    Pornind tot de la un „pre-text“, fie el narativ sau simbolic, Andrei Codrescu se dovedeste a fi preocupat nu doar de reconfigurarea unei scene cât mai potrivite pe care sa poata evolua personaje cunoscute cititorilor din lecturi anterioare, ci mai cu seama de evaluarea pâna la ultimele consecinte a mecanismelor povestirii si a importantei acesteia pentru orice societate, din orice epoca. Iar daca de la Voltaire la Stevenson sau Meredith s-a practicat exercitiul rescrierii (ori repovestirii) ca atare, Codrescu propune aici cititorului altceva: un exercitiu fundamental de imaginatie, dublat, pentru el însusi, ca autor, de exercitiul livresc-postmodern al structurarii unor documentate note de subsol care, fara sa fie vreo clipa pedante sau exagerat academice, ofera informatii utile cu privire la istoria traducerii celor „O mie si una de nopti“ în engleza sau în franceza, precum si la aceea a receptarii lor în Occident sau în Orient. Aflam, astfel, daca nu stiam, cum Antoine Galland a tradus în franceza culegerea aceasta de povestiri, la începutul secolului al XVIII-lea, cum Edward Lane a publicat, trei decenii mai târziu, versiunea engleza a textelor, dar si cum faima celor „O mie si una de nopti“ a ramas legata pentru totdeauna de numele lui Richard Burton, cel care publica, între 1885 si 1888, o editie completata cu note si comentarii, devenite, în spatiul anglofon, cel putin la fel de celebre ca textul povestirilor ca atare, acesta fiind, desigur, si modelul lui Codrescu, cel putin la nivelul notelor pe care el însusi le elaboreaza pentru aceasta carte.
    Totul e spus cu o verva si cu o placere a relatarii si comunicarii cu cititorul care reuseste sa cucereasca, în doar câteva pagini, pâna si pe cei mai neîncrezatori sau sceptici critici. Astfel încât, într-un mod oarecum asemanator cu strategiile din „Ghidul dada pentru postumani“ sau „Lectia de poezie“, Andrei Codrescu se situeaza mereu la granita dintre fictiune si realitate (livresca, desigur!), miza lui esentiala ramânând, oricum am lua-o, aceea de a spune o poveste. Dar, de asta data, o poveste adesea picanta, nu o data cu accente malitioase sau extrem de acide, atitudini potrivite, toate, genului de text practicat de autor si mai cu seama unuia dintre pretextele de la care se porneste: teama profunda – existenta în Orient si nu numai – fata de puterea de seductie (sexuala sau narativa!) a femeilor. Care, pentru a fi controlate, au fost nu o data supuse unor interdictii de cele mai diverse facturi, Seherezada având, însa, curajul de a se ridica deasupra tuturor acestora si de a afirma puterea vietii, a senzualitatii – si, desigur, a povestii. Nu numai de a întemeia o lume, ci chiar, în unele momente, de a o salva pe cea deja existenta de risipirea în violenta. Sunt, astfel, personaje privilegiate ale cartii de fata regele Sahriar, fratele sau, Sahzaman, sora mai mica a Seherezadei, Dinarzad, tatal lor, Marele Vizir si, sigur, Seherezada însasi, a carei actiune curajoasa de salvare a fecioarelor regatului, amenintate cu o teribila moarte, ne duce cu gândul la faptele relatate în Biblie, în „Cartea Esterei“, numai ca Seherezada lui Codrescu este mult mai abila si mai rafinata în actiunea sa de îmblânzire a unui rege convins nici mai mult, nici mai putin ca „întelepciunea e deprimanta, nimic altceva decât o forma de inactiune…“ Devenit, însa, captivul fascinatiei exercitate de sotia lui si de povestile pe care i le spune (si care sunt întrerupte întotdeauna înainte de ivirea zorilor!), Sahriar nu-si va mai dori altceva decât sa ramâna sclavul ei – dependenta sa de povesti nefiind, practic, decât dorinta umana dintotdeauna de a institui, deasupra lumii obisnuite si mai presus de aceasta, legile unei realitati mai frumoase, mai stralucitoare, chiar daca e doar una temporara si tine de lumea fictiunii ori de legile imaginatiei. Dovada ca, într-adevar, uneori o mie si una de nopti de povesti pot face mai mult decât o mie si una de nopti de dragoste – iar cititorului textului lui Andrei Codrescu nu-i ramâne decât sa recunoasca si el acest lucru, captiv, asa cum îsi doreste sa ramâna la sfârsitul lecturii, în lumea unei carti în care autorul pare a spune la tot pasul „Sesam, deschide-te!“, doar pentru ca, în pagina urmatoare, alte mari minuni – narative si nu numai! – sa se întâmple ca si cum ar fi cele mai obisnuite lucruri cu putinta.

     

    2 comentarii la „O mie si una de nopti… de povesti”

    1. Cititori si comentatori buni am avut, dar Rodica Grigore a scris despre aceasta carte cu o intelegere si o pasiune extraordinara. Cultura are mare noroc cu un contributor de talia dinsei. Carte dupa carte, ea realizeaza un proiect de explorare a literaturii contemporane in o multime de limbi, un proiect care ne-ar face mult bine in State, unde stam cam rau cu traducerile. Rodica Grigore tradusa on engleza o data pe saptamina ar fi o grozava „feather in the hat” al oricarei reviste literare la noi. Andrei Codrescu

    Comentariile sunt închise.