O cronologie a vietii literare (I)

Vor aparea in curând primele trei volume dintr-o cronologie a vietii literare românesti din perioada 1944-1964. Este un proiect vast, ambitios si, dupa mine, necesar, un proiect la care participa cu precadere cercetatorii tineri din cadrul Institutului „G. Calinescu“ al Academiei Române. Ideea mea, propunându-le aceasta tema, a avut si are in continuare doua ratiuni. O ratiune, intâi, pedagogica: sa-i determin pe tinerii care n-au trait sub comunism (sau au trait doar in anii copilariei si adolescentei) sa cunoasca mai bine viata literara din aceasta perioada. Si cum ar putea s-o cunoasca daca nu citind publicatiile vremii si, in masura in care este posibil, cercetând arhivele publice?… A doua ratiune (ratiunea principala!) a fost aceea de a reconstitui printr-o actiune comuna (citeste: printr-o cercetare atenta, migaloasa, cu maxima obiectivitate!) evenimentele care, in succesiunea lor, adesea confuza si contradictorie, au marcat cea mai sumbra epoca din istoria literaturii române si in genere, din istoria moderna a României. Ne-am propus, deocamdata, ca punct de reper aprilie 1964, dar, in mod sigur, nu vom ramâne aici. Deja un grup de cercetatori, sarind peste perioada 1964-1990, pregateste o mica istorie a vietii literare de dupa caderea comunismului. O epoca, tot asa, tensionata, confuza, contradictorie. Totul este pus in discutie, ca si in primii ani postbelici, si multe mituri cad. Speram sa putem oferi cititorilor nostri, dupa ce proiectul va ajunge la capat, o fotografie fidela a lumii literare românesti din ultima jumatate de secol. Numai asa, cu toate documentele in fata, vom putea scrie adevarata istorie a literaturii române din aceasta perioada in care se prabuseste un intreg sistem cultural si se pregateste sa-i ia locul altul, de export (sovietic). Nu-i prima data când se incearca asemenea studii, dar cercetarea noastra isi propune sa faca mai mult: sa despoaie toate publicatiile cât de cât importante ale vremii si sa inregistreze evenimentele mari si mici care, intr-un chip sau altul, au marcat viata culturala in aceasta faza in care, sa mai spun o data, politica intra brutal in literatura si toate conceptele literaturii sunt rasturnate, iar ideologia (o ideologie unica!) vine la putere. Am reusit? Am incercat, oricum…
Au incercat, vreau sa spun, acesti tineri cercetatori care, prin natura lucrurilor, n-au de protejat decât adevarul istoric si n-au de platit nicio polita morala. Ei fac, in fond, un exercitiu de arheologie literara. Un exercitiu erudit, ca sa folosesc o constructie putin oximoronica. Scopul este de a dovedi ca lucrurile sunt totdeauna complexe, când este vorba de literatura, si ca in domeniul creatiei nu vom gasi niciodata ingeri si demoni in stare pura. In epocile de tranzitie, ei traiesc impreuna si, deseori, in interiorul aceluiasi spirit. Iata, dar, de ce este necesar sa cunoastem, pentru a da o judecata dreapta asupra unui scriitor, opera lui in totalitate, inclusiv manifestarile sale publice care, de multe ori, ne pun in dificultate. Iau exemplul lui G. Calinescu care, in timp ce publica articole politice regretabile in „Natiunea“, in „Sensul clasicismului“ (1946) recomanda romancierului român sa paraseasca „mistica evenimentului“ si sa faca roman de caractere, in traditia balzacianismului. Si tot acum sau mai târziu, intrebat ce este realismul socialist, raspunde printr-o eschiva: „noi stim ce este realismul socialist“ si schimba numaidecât vorba, incepând sa peroreze despre caligrafie si gradinile decorative… Sau cazul Sadoveanu, Ralea, Philippide… Istorie complicata, vreau sa zic, circumstante care influenteaza negresit comportamentul scriitorului român care, cu adevarat, sta sub vremi. Si vremurile nu sunt, in mod cert, bune…
Mai rasfoiesc o data aceste pagini intesate de date si de nume, pagini deseori insângerate sau innegrite – cum vrem sa-i spunem – de propozitii scandaloase, absurde, pline de o ura irationala, si ce observ? Ca intre 1944-1948 cel dintâi nume care vine in discutie dupa un razboi nimicitor (murisera in el aproximativ un milion de români!) este Rebreanu. Tocmai murise si publicistii români, cu mici exceptii (exceptie se cheama, de pilda, Dimitrie Gusti – presedintele Academiei Române – dar Gusti este un om de stiinta, nu publicist), considera ca Rebreanu a fost un agent al Gestapou-lui si, astfel, a tradat pe taranii sai nasaudeni. Cel putin asa scrie N. Carandino, indemnându-si cititorii sa mearga la mormântul prozatorului, nu pentru a-l plânge, ci „pentru a extrage dintr-o penibila viata de om, un simbol si o invatatura“. Simbolul este, desigur, lamentabil – in viziunea publicistului. Nici poetul Miron Radu Paraschivescu nu are gânduri mai bune. Crede si el ca Rebreanu nu are alt drept decât acela de a putrezi in pamântul „prea mult rascolit si prea mult supt de lacustele naziste“. Mai dur decât toti, mai inclement, tânarul poet Ion Caraion anunta (in „Fapta“ din 13 sept. 1944) ca n-a murit, in fapt, Rebreanu, ci „a murit un strigoiu, un spectru, a murit un vânzator“ si ca un popa tânar „ii va blestema mormântul si amintirea: omagiul de pe urma al fostului agent la Gestapo, Liviu Rebreanu“…
Este stilul in care se discuta, in genere, atitudinea morala a scriitorilor zisi colaborationisti. Un stil al violentei motivat, doar, de faptul ca românii trecusera printr-o istorie grea si, acum, isi reglau conturile. Ce-i curios este faptul ca unii dintre acesti publicisti agresivi (Carandino, Caraion) vor fi tratati mai târziu in acelasi fel: vor infunda puscariile (Ion Caraion pentru 14 ani!) si opera lor va fi scoasa din bibliotecile publice timp de câteva decenii.
Dupa Rebreanu, vin la rând Arghezi apoi Blaga, G. Calinescu si, dupa el, toata critica estetica… Nu mai vorbim de „criminalii de razboi“ sau cei socotiti ca atare, de la Nichifor Crainic si Ion Petrovici, la Eliade si Caraion. Semnalul il da, in cazul lui Arghezi, cum se stie, Miron Radu Paraschivescu care denunta in 1945 pe acest „nerusinat impostor“ (termenii exista) si operatia de eliminarea lui din literatura se incheie in 1948 odata cu aparitia in „Scânteia“ a celebrului articol „Poezia putrefactiei si putrefactia poeziei“ de Sorin Toma, fiul poetului A. Toma. Acesta luase locul lui Arghezi la Academia Româna. Eliminarea lui Arghezi inseamna, in fapt, eliminarea din istorie a poeziei moderne românesti. Din fericire, nu s-a intâmplat aceasta nenorocire pentru ca, dupa aproape un deceniu, Arghezi a revenit in spatiul public si, odata cu el, incet, incet, au revenit si alti poeti ai modernitatii… Atât cât s-a putut si asa cum s-a putut…
Dar acesta este un proces lung si anevoios. Deocamdata critica literara, dominata de noii ideologi, are alte prioritati: ea discuta, de pilda, despre criza culturii sau despre realismul socialist, cele doua culturi, denunta critica estetica (pseudostiintifica, se intelege), suprarealismul (combatut de un fost suprarealist, Ion Vitner) sau decadentismul culturii occidentale etc… E limpede, supusa acestui tratament de soc (soc ideologic), cultura româna incepe sa se destrame. Isi pierde, rând pe rând, valorile traditionale si când un scriitor mare, ca Eminescu, este acceptat, el este acceptat doar cu partea lui „buna“, „progresista“ (minora, de altfel) si nu cu totalitatea operei sale…
Se intâmpla, in aceasta faza de revizuiri radicale, si lucruri curioase: G. Calinescu (revin la el pentru ca este, cu adevarat, un personaj important in epoca), G. Calinescu, zic, scrie, cum s-a vazut, articole „pe linie“, este deputat in Marea Adunare Nationala, si in acelasi timp, este dat afara din Universitate, iar ideologia operei sale critice este denuntata ca fiind antirationalista si antiscientista. Ion Vitner, care este ideologul principal, ideologul de serviciu cel mai de temut in aceasta perioada, publica un studiu amplu despre critica subiectiva in care dovedeste ca autorul „Istoriei literaturii române de la origini pâna in prezent“ „nu a facut decât sa se lase furat de farmecul funerar al unei ideologii in descompunere“ si ca „Istoria…“ in cauza nu-i o veritabila istorie a literaturii pentru ca, intre altele, „nu pune in lumina elementul de continuu progres al literaturii noastre, ceea ce creste si se dezvolta, in opozitie cu ceea ce este invechit si pe cale de disparitie, nu pune in lumina lupta continua dintre aceste elemente, astfel ca lucrarea d-sale are un aspect liniar, de suprafata, este lipsita de profunzime“…
Concluzia este ca, având atâtea cusururi, „Istoria“ lui G. Calinescu „nu deschide nicio perspectiva asupra viitorului“. Ca si când rostul unei istorii a literaturii este acela de a face preziceri, ca o vrajitoare. Când acelasi G. Calinescu scrie, undeva, ca „un mare scriitor, chiar vinovat sub raport civic, ramâne mereu mare scriitor, Rebreanu este Rebreanu oricum si oricând“, Ion Vitner il sanctioneaza pe loc: „generalizarea aceasta este tipic idealista si este primejdioasa“. Acestea si altele duc pe severul ideolog sa decreteze ca ideile lui G. Calinescu reprezinta, in genere, „manifestarea uneia din cele mai inapoiate gândiri, ca sunt manifestarea decaderii totale a gândirii burgheze, a descompunerii acestei gândiri, manifestata in ceea ce reprezinta mai acut ideologia imperialismului“…
Nu-i nimic de comentat in marginea acestor propozitii decât, poate, faptul ca sunt totalmente false – chiar din punctul de vedere marxist – si ca prin violenta si absurdul lor indica un stil cu totul primitiv de a discuta problemele esteticii si ale criticii literare. Este, dealtminteri, stilul epocii. In acelasi mod, judeca, de exemplu, un alt ideolog (Nestor Ignat) pe Blaga, numindu-l „diletant“ si, „mistificator“, iar filosofia lui n-ar fi decât „un adevarat târg al desertaciunilor“, „un bâlci al tuturor mistificarilor“ („Viata Româneasca“, ian. 1946). Pentru a-l discredita total pe filosof, autorul articolului ii pune in seama un intreg „arsenal fascist“ in lumea conceptelor sale…
Criticii din vechea generatie (Ralea, Calinescu, Vianu, Streinu, Cioculescu) vorbesc, in acest scurt rastimp, de un nou umanism sau de un nou clasicism in literatura româna, fara sa-si dea seama ca realismul socialist care se pregatea sa fie impus ca unica metoda de creatie are alt program. G. Calinescu visa, in consens cu oamenii din generatia lui, la o faza a monumentalului in cultura româna, in timp ce un student de-al sau il denunta, in „Flacara“, ca invechit si rau profesor, sugerând prin aceasta ca ar fi primejdios sa fie lasat sa vorbeasca in amfiteatru. Va fi, in curând, eliberat si asa va ramâne pâna la moartea sa… iar teoriile lui despre monumentalitate si despre roman vor fi ignorate, daca nu direct combatute de noii ideologi ai literaturii. Acestia recomanda romanul politic care sa vorbeasca, direct, despre lupta de clasa, despre transformarile din industrie si agricultura si despre „omul nou“ si nu (cum gândea G. Calinescu) despre romanul care sa construiasca o tipologie memorabila si sa faca analiza caracterelor, eliminând jurnalismul si, inca odata, „mistica evenimentelor“ din naratiune.
G. Calinescu nu-i singurul care imagineaza in 1945 utopia unei culturi majore in noua istorie care se profileaza. Este suficient sa parcurgem interviurile luate de Ion Biberi in primele luni dupa razboi unor personalitati ale lumii românesti pentru a vedea ca intelectualii vor sa se implice in actiunea politica si, in genere, nutresc visul – cum spune acelasi G. Calinescu – „de-a pieri indaratul faptei“… Altfel zis, viseaza la o creatie grandioasa si impersonala, expresie a lumii din afara. „Gândim, cladim si scriem pitic“ – clameaza el in dialogul din „Lumea de mâine“ (1945) – „ne e frica de „columna uriasa“, de gândirea absoluta si de literatura caracterologica, de tip milenar; ne obsedeaza cronicul, efemerul, lucrul cu „personalitate“, critica prin moment“… Propozitii juste, in esenta, viziune buna de critic care are perspectiva artei milenare, in fine, ambitia unui critic de a ridica arta româneasca la nivelul capodoperelor… Numai ca acest vis se spulbera repede si toata lupta lui G. Calinescu cu evenimentul, efemerul, jurnalismul din interiorul literaturii se incheie, cum am precizat deja, cu indepartarea lui din amfiteatrul Universitatii bucurestene unde, in fapt, de-abia fusese acceptat… Ideea sa despre o lume româneasca bazata pe „un cosmopolitism de tip grec“ si dorinta lui de a se plimba intr-o tara plina de statui si de catedrale devine, repet, o pura utopie. Dar cât de frumoasa si, se va dovedi in anii ce urmeaza, cât de inactuala pentru ca, in timp ce criticul face elogiul libertatii creatorului si propune modelul unei arte care nu are de-a face cu normative si constrângeri de orice fel (modelul Renasterii sau modelul Goethe!), ideologii proletcultului vor cere, dimpotriva, o arta supusa draconic normelor de partid…
Citit din perspectiva timpului, „Sensul clasicismului“ pare azi o ultima incercare pe care o face vechea (si temeinica) critica estetica româneasca de a salva principiile autonomiei esteticului intr-o literatura amenintata de dictatura proletariatului. „Arta, zic eu, sa stea strâns legata de viata absoluta, dar artistul sa se bucure de deplina libertate de a se sublima de evenimente. Arta nu se face cu normative, ci cu libera consimtire. Eminescu a fost un jurnalist eminent, fiindca credea in ce scria. Omul politic sa câstige prin mijloace libere pe artist, convins; din constrângere nu reiese decât maculatura. Sa nu uitam ca Maiorescu, seninul in arta, a fost un om politic foarte legat de secolul lui. Lumea de mâine o vad intemeiata pe interesul acut de umanitati, pe un cosmopolitism de tipul grec, asa cum a existat printre oamenii Renasterii si ai perioadei Voltaire-Goethe, pe un dispret total de particular. Acum toata straduinta noastra tinde de a face dreptate multimii, de a indeplini conditiile materiale juste, fara de care termenii inaintati ai progresului nu sunt posibili. Unui taran infometat si bolnav nu-i arde de catedrale. Insa in cele din urma tinta e tot spiritul. Decât sa manânc sunca intr-o tara fara statui, prefer sa ma hranesc cu masline pe Acropole“. Câteva propozitii sunt suspecte aici pentru ideologii epocii: „artistul sa se bucure de deplina libertate de a se sublima de evenimente“, „din constrângere nu reiese decât maculatura“, o lume de mâine ridicata pe „un cosmopolitism de tip grec“ etc., altele sunt „progresiste“, conformiste.
(Va urma)
13 iunie 2010