„Alte noi Rotonde 13“, vol. VI, Prefata si nota asupra editiei de Lucian Chisu, Bucuresti, Editura Muzeul National al Literaturii Romane, 2008-2009, 266 p.
Ma duc, in dese randuri, la dezbateri literare. In majoritatea cazurilor, ma intorc dezamagit, pentru ca invitatii vin nepregatiti. In afara necesitatii conventionale a ritualului (lansari de carte, aniversari, comemorari etc.), aceste intruniri nu-si prea justifica desfasurarea. Se intampla cateodata ca discutiile sa ia o directie ce nu respecta tematica anuntata. Am o prejudecata. Cred ca multi dintre distinsii vorbitori au impresia ca pot sa pacaleasca publicul, ca nimeni din auditoriu nu-si va da seama ca asista la niste improvizatii. Despre pregatirea superficiala a oratorilor, un filolog desavarsit mi-a relatat o anecdota referitoare la Tudor Vianu, in vremea cand acesta din urma conducea sectorul de limba literara din cadrul Institutului de Lingvistica. Faptele au fost cam urmatoarele. Dupa obiceiul sau, monograful lui Ion Barbu organiza mici sesiuni de comunicari, in care colaboratorii sai prezentau rezultatele cercetarilor efectuate. Intr-una din zile, cineva a citit o lucrare incropita, asternuta pe hartie doar ca sa nu para ca respectivul n-a facut nimic. Magistrul l-a ascultat, iar la final se pare ca l-ar fi intrebat pe acel coleg: „Dumneata, cand mergi pe strada, iesi imbracat in pijama?“. Morala: avem nevoie de rigoare la asemenea evenimente.
Oratorie transcrisa
Am fost si sunt curios sa vad – de fapt sa citesc – modul cum aveau loc altadata intalnirile in care erau omagiati scriitorii disparuti. Prin urmare, am hotarat sa consult cea mai recenta colectie din seria „Rotondelor 13“, initiate de Serban Cioculescu. Traditionala manifestare a Muzeului National al Literaturii Romane din Bucuresti, sustinuta de obicei in data de 13 a fiecarei luni, isi datoreaza denumirea spiritului cozeur al autorului „Vietii lui I. L. Caragiale“. Trebuia ca buna dispozitie, gluma, sarja si anecdota sa inlature superstitia privitoare la ghinionul adus de numarul considerat indeobste fatidic. Imprimate pe benzi magnetice, Rotondele au fost transcrise si editate.
Al saselea volum demonstreaza, ca si celelalte, ca suntem pusi in fata unor documente graitoare. Nu doar in sensul ca reprezinta revelatii pentru istoria literara. Totodata, caracterul vorbit al cartii impune unele observatii. Prima, din care decurg celelalte, vine din partea lui Lucian Chisu si tine de problemele puse de orice interventie oratorica. Solutia aleasa de ingrijitori „a mers in sensul cosmetizarii textului pentru includerea lui in normele limbii literare, singura apta sa redea prin scris ideile. Asadar, au fost eliminate unele redundante, formule orale, cuvinte care ascund pauze de gandire“ (p. 11). Apoi, sa nu uitam ca, in functie de persoana, difera calitatea discursului liber. Unele sunt inventive, agreabile, cu expozee atractive, desi pretind a fi nepregatite. O astfel de strategie intrebuinteaza Ov. S. Crohmalniceanu cu ocazia centenarului nasterii lui Ion Pillat (13 martie 1991). Fara a se numara printre cei anuntati sa vorbeasca, fostul mentor al „Junimii“ bucurestene este rugat de Alexandru Condeescu, directorul de atunci al institutiei-gazda, sa rosteasca unele opinii. Iar Crohmalniceanu simuleaza jena de a se prezenta cu o modesta contributie ad hoc si, de fapt, incepe sa tina o prelegere despre poezia, poetica si cultura pillatiana, incat s-ar fi cuvenit ca membrii asistentei sa scoata foaie si pix ca sa ia notite. Criticul „Literaturii romane intre cele doua razboaie mondiale“ stabileste analogii, filiatii si afinitati uluitoare: „Si fiindca mi-ati spus chestiunea asta cu textualismul – ma rog, acesta e un cuvant nefericit, o sa ne omoare multa vreme – dar, faptul ca poetul iese din taina laboratorului lui, iese la iveala, apare in public si isi face micul lui show, este un lucru foarte nou al poeziei asa-numite textualiste. Pillat face asta in «Calendarul viei». Toate locurile acestea cu referinte la el personal, biografismul acesta: «Sa bem pentru Francis Jammes, pentru Alecsandri!» Astea sunt tipice noii poezii…“ (p. 138). Sa consideram ruda lui Ionel Bratianu un precursor al lui Gheorghe Iova? Nicidecum. Mesajul implicat e altul. Anume ca formele literare au numar finit si ca, la un moment dat, uzul le transforma pe unele in tendinte dominante. Sesizand ca autorul „Amintirilor deghizate“ a realizat o exegeza coerenta si minutioasa, Condeescu intra in jocul acestuia, intrebuintand antifraza. Reactia publicului e instantanee: „Va multumesc si va asteptam la fel de nepregatit. (rasete)“.
Trec peste evidenta de necontestat ca prestatia deficitara, plicticoasa in ultima instanta, a unora dintre oaspetii Muzeului poarta vina pentru esecul catorva reuniuni. Le ramane acestora sansa de a dovedi ca punctul lor forte il constituie cartile scrise. Ma voi opri, in schimb, la o alta observatie fundamentala. Contextul ii influenteaza pe vorbitori. Avand in vedere ca sapte dintre cele treisprezece Rotonde s-au petrecut in ultimii ani ai comunismului, ar fi interesant de analizat discursul personalitatilor: daca se autocenzureaza din pricina publicului si a magnetofonului care inregistreaza; daca utilizeaza clisee nationalist-ceausiste sau formule de adresare specifice.
Ma intreb daca vreunul dintre cei prezenti atunci in cladirea din Bulevardul Dacia s-a gandit ca va sosi timpul cand benzile audio vor deveni pagini de carte. Probabil ca, pentru supravietuitori, editia apare ca o surpriza. Impresionanti se dovedesc intelectualii dezinvolti, umorali. E cazul lui Alexandru Piru. Aflat la dezbaterea prilejuita de implinirea a cincizeci si cinci de ani de la nasterea lui Alexandru Ivasiuc, discipolul lui G. Calinescu isi exprima antipatia fata de unul dintre tartorii realismului socialist, care, in 1948, l-a inlocuit pe orator la Catedra de istoria literaturii romane moderne a Facultatii de Litere din Bucuresti: „Am citit «Infruntarea contrariilor» de Ion Vitner. Nu mi-a placut cartea asta. Pentru ca nu-mi place nici cine a scris-o. Ivasiuc merita un alt critic, mai mare, sa scrie despre el. Si, de fapt, au si scris acesti critici“ (p. 248).
„Rotonda“ amintirilor
Regula Rotondelor e simpla: amintirea primeaza. Unele modifica perceptia asupra scriitorilor. De pilda, rememorand dupa mai mult de jumatate de secol prima sa intalnire cu Mircea Eliade, Edgar Papu relateaza, cu admiratie, ca autorul „Solilocviilor“ nu se comporta ca un infatuat, ci avea modestia de a intreba cand intampina o problema de ordin bibliografic: „Natural, nu stiam cu ce sa ma prezint lui, nu-mi iesise inca nicio carte pe atunci, avusesem numai niste articole in cateva reviste, printre altele intr-o revista destul de efemera cum era «Axa», un articol despre estetica lui Adriano Tilgher s…t. Dupa aceste prezentari, spre marea mea uimire, Mircea Eliade vine direct la mine. Dar cum vine? Vine ca un student incepator catre un mare maestru. Am fost putin derutat. A venit cu acea sfiala si cu acel respect cu care vii la maestri, rugandu-ma sa-i dau cateva indicatii despre Adriano Tilgher, fiindca l-a interesat foarte mult articolul meu din «Axa»“ (p. 163).
Stim ca cele doua volume ale „Morometilor“ i-au determinat pe locuitorii din Silistea-Gumesti sa se regaseasca in personajele lui Marin Preda. Prezenta in carte a ajuns motiv de mandrie. Rationamentul satenilor a fost simplu. Daca localitatea figureaza cu numele real si cu pozitionarea geografica exacta, inseamna ca romancierul n-a inventat nimic. La fel s-a statornicit si convingerea ca scriitorul vorbeste despre oamenii din asezare. O situatie similara s-a intamplat in Prislop, satul natal al lui Liviu Rebreanu. Asa ne incredinteaza Vasile Netea. Numai ca, acolo, se pare ca femeia care se recunostea drept prototipul Anei nega niste „completari“ facute de creatorul lui „Ion“: „La Prislop sunt astazi doua versiuni romanesti care circula: Unul este romanul scris de Liviu Rebreanu si pe care Ana din roman il pastreaza dupa o icoana, sa fie acolo… A doua versiune este a protagonistei Ana. Printre cei care le evoca, povesteau atunci ca era o nepoata a Anei, pe care o chema Pop, si care era eleva in clasa a VII-a. Cum unii dintre cei care veneau sa afle de la Ana amanunte din viata romanului au intrebat-o si despre scena de pe cuptor in care era vorba de Ion si de Ana. Personal, Ana a negat… si a spus: «Nu e asa, domnule! Ca n-a fost asa!» Dar nepoata a sarit si a strigat: «Nu-i drept, matusa! Nu-i drept, matusa! Ca scrie in carte». Cartea era langa ea, pe canapea“ (p. 106). Si nepoata, si Ana aparau „adevarul“. Una avea atitudinea taranilor din Teleorman. Cealalta infirma informatiile mincinoase aduse de prozator. Una vorbea din roman. Cealalta, din experienta. Ii era rusine ca lumea sa creada intr-o bazaconie. De cine se temea mai tare? De cititori sau de gura satului?
„Alte noi Rotonde 13“ continua traditia necesara a oamenilor care se imbraca in haine intelectuale elegante. Colectia se adauga memoriei literaturii romane postbelice.