Tema zilei, la început de toamna 2012, e reprezentata de Oltchim si de problemele de acolo. „Politicienii se întrec în a se arata cu degetul unii pe altii“, însa „responsabilitatea nu apartine unui partid politic sau altuia…, ci întregii clase politice“ (Iulia Popovici si Victoria Stoiciu, „Cum sa distrugi o industrie nefacand nimic: Oltchim si politica strutului“, pe „Criticatac.ro“). Nu despre investitorul poporului vreau sa vorbesc, las acest privilegiu cohortelor de invitati din televiziuni, nici despre nepasarea politicienilor si politicianismul ieftin al acestora, ci despre atitudinea oamenilor direct interesati în chestiune si a miscarii sindicale, în particular.
Zapaceala sindicala generala
Este o realitate de necontestat aceea ca în Romania anilor din urma miscarea sindicala se rezuma la ceva decorativ, cu mentiunea clara ca tagma liderilor de sindicat se dovedeste a fi o pepiniera generoasa pentru întreg spectrul politic. Cu exceptia privilegiilor pe care si le apara cu îndarjire, nu se poate spune despre sindicate ca ar fi niste organizatii al caror scop este apararea intereselor profesionale si economice ale membrilor. Dimpotriva. Dupa severele taieri salariale din mai 2010, sindicatele s-au extaziat în fata masurilor de austeritate luate de guvernul de atunci si au ramas în admiratiei pana astazi. Ca liderii lor au fost santajati, din lichelism, din lipsa unei viziuni politice si economice, mai conteaza? Cei care ar trebui sa apere interesele oamenilor care îi cesioneaza pur si simplu nu o fac sau, daca totusi actioneaza cumva, o fac într-un registru minor, care nu afecteaza starea lucrurilor.
Iulia Popovici si Victoria Stoiciu, în articolul amintit, scriu despre mizele revendicarilor sindicale si muncitoresti de la Oltchim în sensul în care „nu pare sa existe nici o diferenta semnificativa între revendicarile sindicatului si cele ale muncitorilor razvratiti: si unii, si altii au ca obiectiv primirea platilor compensatorii în cazul eventualelor concedieri de dupa privatizare“. În principiu, nu soarta combinatului este importanta si nici implicatiile economice ce rezida de aici nu prea conteaza; mai semnificativa este miza beneficiilor proprii (un egoism primar si funest, o întelegere simpla a unui proces complex). În acest context, radiografia societatii romanesti ne arata, în esenta, aceeasi tara pe care o stim, o tara a unei societati necoezive, unde primeaza micile noastre interese si aranjamente. Daca, în cazul muncitorilor, putem sa acordam circumstante atenuante (spectrul somajului, în contextul lipsei de munca, genereaza nevoia de compensatii), în situatia sindicatelor anomia acestora decredibilizeaza totalmente fantomele sindicale care bantuie spatiul public.
Punerea la colt a miscarii
În intervalul 9-12 septembrie, la Brighton, a avut loc congresul miscarii sindicale din Marea Britanie (TUC – Trade Union Congress), o organizatie ce reprezinta interesele a 53 de grupuri sindicale, inclusiv trei dintre cele mai mari sindicate din UK: Unite, Unison si GMB. Unite (cea mai mare organizatie sindicala din Marea Britanie) a facut un apel la implicarea muncitorilor în disputa politica: „nepasarea nu este o optiune“, a clamat Steve Turner – un oficial Unite. A fost propusa o motiune privind posibilitatea declansarii grevei generale, motiune care a avut succes, în pofida opozitiei din partea anumitor sindicate. La intrare s-au vandut tricouri ce aveau inscriptionat un mesaj catalogat, inclusiv de secretarul general TUC, Brendan Barber, ca fiind unul „de prost gust si total nepotrivit“. Pe tricou aparea imaginea unor cruci, pe una dintre acestea fiind inscriptionat numele lui Thatcher, iar mai jos sloganul: „A generation of trade unionists will dance on Thatcher’s grave“. S-au scurs zeci de ani, dar se pare ca sindicatele din Marea Britanie nu uita „…ca Thatcher a fost insensibila la problemele comunitatii, a industriei noastre“. Democratia înseamna moderatie si dialog, dar apelul la moderatie are halta în gara presiunii sociale. La noi sindicatele s-au aratat zapacite inclusiv în anul maximei austeritati, si nu se întelege precis care le este scopul în spectrul social romanesc.
Dupa 2009, s-a încercat cu îndarjire punerea la colt a miscarii sindicale. S-au facut si se fac eforturi speciale pentru demonizarea sindicatelor. Spre exemplu, în învatamant, directorii unsi politic reprezentau si reprezinta dusmanii din oficiu ai oricarei coagulari greviste. În lipsa unei viziuni globale a sindicatelor „libere“ din învatamant, opinia individuala a simplilor membri nici ca mai conteaza. Confruntate cu deciziile generate dinspre sfera politicului, marile grupuri sindicale s-au speriat de lupii de hartie si au facut ce stiu ele cel mai bine: sa-si conserve privilegiile si sa-si afiseze neputinta. Au reusit cu brio, ideea generala ce bantuie ca duhul deasupra apelor fiind, acum, aceea ca miscarea sindicala este o asociatie al carei comportament se înscrie în linia generala a societatii romanesti: nepasare si urmarirea intereselor proprii pentru liderii impozanti. În acest context, nici nu mira esecul miscarilor de strada din iarna anului 2012.
Fericita natiunea care n-a uitat
sa se revolte
Nu este nici o problema, Romania va evolua în continuare pe linia marilor discrepante economice ce se casca în societate între clasele de jos si paturile superioare. Oamenii vor privi la fel de impasibili la marile combinatii politico-economico-sociale care se fac peste capul lor. În continuare se va predica despre caracterul meritocratic al celor cu stare si despre lenevia celor sarmani si saraci. Pe mai departe se vor aduce argumente împotriva barbariei presiunii sociale (gloata inepta) si se vor blama revendicarile sindicale.
Toate se vor întampla, numai ca este bine de stiut ca greva sindicala este una dintre nenumaratele modalitati prin care oamenii si-au purtat, în timp, disputele politice. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, doar în perioada 1881-1905 au avut loc peste 37.000 de greve sindicale, multe dintre ele luand forma unor lupte sangeroase si înversunate (pentru mai multe amanunte, a se vedea Beverly Gage – „The Day Wall Street Exploded. A Story of America in Its First Age of Terror“). Spun asta în deplina empatie cu Noam Chomsky (istoria ne învata ca drepturile nu îi sunt oferite, gratuit, de la sine, omului, drepturile sunt cucerite) si într-un total acord cu R.H. Tawney („Agrarian Problems“): miscarile sociale, revoltele „sunt o dovada de forta si de spirit curajos si ales… Fericita natiunea al carei popor nu a uitat cum sa se revolte“. La noi, miscarea sindicala si muncitorii au preocupari mai omenesti, prea omenesti: asteapta compensatiile financiare în contextul falimentului general national.
Autor: AURELIAN GIUGALApărut în nr. 3922012-10-04