Cam aşa arătau primele comunicate de presă după plecarea lui Tsipras de la Bruxelles. Aşa prezentau lucrurile reprezentanţii banilor europeni şi americani. Că, adică, după pupături, îmbrăţişări, bătai pe spinare, pipăieli afectuoase în public, între unii şi unii, unii şi ceilalţi, ceilalţi şi ceilalţi, după ce se ajunsese la cea mai fericită înţelegere, hopaaaaa!, se ridică grecul şi pleacă aşa, ca nebunul, de capul lui. Reacţionează, adică, de parcă i s-ar fi aşezat o muscă pe nas şi el dă cu mâna să o alunge. „Întrerupere unilaterală“ a negocierilor, deci, spun reprezentanţii capitalului. Negocieri care mergeau atât de bine, care erau atât de promiţătoare pentru poporul grec. Şi care ne costaseră atât de puţin. „Să vină băieţii noştri acasă“, spuneau oamenii pe străzi şi prin parcuri, referindu-se la Tsipras şi la Varoufakis. „Să vină băieţii noştri acasă, fiindcă îi lasă nervii. Au dreptul la viaţă, sunt bărbaţi însuraţi şi părinţi, nu se poate să reziste la presiunea la care sunt ţinuţi la Bruxelles, îşi pierd sănătatea“.
Nu, nu i s-a aşezat lui Tsipras o muscă pe nas şi el n-a făcut un gest de parcă ar fi vrut să scape de ea. Hârtiile care i s-au pus în faţă pentru semnat însemnau distrugerea şi a ultimei redute a economiei greceşti, turismul. De cinci ani, de când suntem în tratative cu Troika, nu mai avem magazine. Mai toate întreprinderile comerciale s-au închis şi noi cumpărăm de la mall-uri produse europene. Nu mai avem fructe sau, dacă le culegem din grădină, până la a le expune în piaţă, consultăm preţurile cu care se vând portocalele în Amsterdam. Industria, câtă era, nu mai produce. Salariile s-au tăiat, fiindcă ni s-a spus că vom trăi mai bine când ne vom plăti datoriile decât dacă murim în prezent. Pensiile s-au tăiat, fiindcă vom fi fericiţi doar în austeritate. Tineretul emigrează în masă pentru că nu are de lucru. Ne mai rămăseseră cerul albastru şi marea. Veneau nordicii şi spuneau surprinşi: ce mâncare bună au grecii, restaurantele sunt ieftine, comanda e adusă la timp. Şi hotelurile sunt curate şi la preţ rezonabil. Exista posibilitatea să se plătească mâna de lucru, se puteau face ceva bani vara din industria de turism. Şi cu banii pe care-i câştiga ţara în cele câteva luni o târâiau grecii tot anul. După sublimele înţelegeri pe care le făcuseră în ultimii ani cu Troika partidele noastre istorice!
Dar la ultimele alegeri dânsele s-au văzut la pământ. Lumea a dovedit că nu-i mai suportă pe reprezentanţii lor. Statistic vorbind, cei care fac acum gură în Parlament ar trebui să se ascundă pe sub bănci de ruşine. Ce scor au avut ei în alegeri? Zeci de ani, în Grecia, Partidul Socialist, Pasok, a fost primul partid al ţării. Unde a dus ţara Pasok-ul? Cum de-şi mai permite reprezentanta lui (o doamnă pe care o cheamă Fofi!) să ne consume nopţile cu discursurile ei împotriva referendumului?
Ultima apariţie publică a lui Tsipras a fost de o tristeţe cum numai depunerea armelor la Varkiza după războiul civil cred că a mai stârnit-o în ţară. Omul a spus clar că nu putea lua o hotârâre de capul lui şi că trebuia să aibă acceptul poporului care l-a ales tocmai pentru că el i-a promis că va înceta măsurile de austeritate. Şi a mai spus Tsipras că, dacă la referendum grecii se vor pronunţa pentru acceptarea acestor măsuri, el se va retrage din postul de prim-ministru, fiindcă, a declarat, „acest lucru este împotriva crezului meu politic“.
Există deci, prin anumite colţuri ale lumii, şi demnitate. Nu am nici cea mai mică îndoială că îşi va respecta cuvântul. Ce ne facem însă cu poporul în numele căruia vorbeşte el? Cum de se repetă, a câta şi a câta oară, manifestarea pe planul istoriei a naivităţii omului demn, care cade sub povara propriei lui demnităţi? În numele cărui popor vorbeşte Tsipras? Care e poporul pe care ţinem cu unghiile şi dinţii să-l respectăm? Sau, mai bine spus, câte popoare se cuibăresc sub acelaşi nume?
Numărul celor care astăzi consideră că asistă la ultima încercare a dreptăţii (idealiste, dacă vreţi) de a ţine capul sus este mare. Numărul celor care nu înţeleg, din situaţia creată, nimic se va vedea în rezultatul referendumului. Dacă vrei să te protejezi, e bine să nu intri în discuţii. Cu cel care devastează magazinele. Ca să-şi cumpere, ce? Macaroane? Produse în Grecia? Îi e frică, deci, că dacă ne vom întoarce la drahmă nu va avea pe masă macaroane greceşti într-o ţară în care bunică-sa şi maică-sa nu ştiau nimic altceva decât să facă tăiţei?
De două zile s-au închis băncile. La automate poţi însă să scoţi şaizeci de euro. Zilnic. Cine moare de foame cu şaizeci de euro pe zi? Cine formează cozile la bănci, cine le filmează, cine trimite fotografiile la toate agenţiile de presă? Pentru câţi bani?
Ieri, la poştă, am vrut să trimit o scrisoare recomandată. Mi-am luat număr de ordine. M-am prezentat la ghişeu când mi-a venit rândul. Dar am fost dată brutal deoparte. Era ora 2 fără un sfert, poşta se închidea la 2. Şi tranzacţiile trebuiau înregistrate în cadrul orelor de program. În faţa mea s-au împins cinci persoane. Cred că aveau înţelegere cu funcţionara, fiindcă discuţiile nu au fost lungi. S-au lămurit dintr-o privire. Cei cinci aveau alură de patroane de bordel şi de peşti. Au scos din genţi nişte pachete în pungi de plastic. Când au deschis pungile, înăuntru erau pacheţele învelite în staniol. N-au avut încotro. A trebuit să desfacă staniolul, deşi prima pornire a fost să le dea funcţionarei peste tejghea. Ea însă nu a avut ce face, a trebuit să le scoată şi să le treacă prin maşina de numărat banii. Am văzut astfel zeci de mii de euro luându-şi drumul spre străinătate. Prin poştă, singura cale prin care se mai putea efectua o asemenea operaţie, acum, când băncile sunt închise. Cred că în relaţia mea de peste treizeci de ani cu poporul grec acesta a fost cel mai josnic moment la care am fost de faţă. Acesta este Poporul pentru care îşi sacrifică unii sănătatea, demnitatea şi viaţa? Asemenea funcţionari publici se încăpăţânează bieţii Tsipras şi Varoufakis pe la Bruxelles să-i ţină în posturi?
Îmi vine să spun ca bătrânii prin parcuri: „Să vină băieţii noştri acasă, că-şi pierd sănătatea degeaba“. Of, şi cu ce durere o spun!
Autor: MONICA SÃVULESCU VOUDOURIApărut în nr. 524