M-a preocupat cu multi ani in urma specificul francez si, ipso facto, notiunea de psihologie a poporului francez, asa cum este reflectata in cultura. Am citit studiile fundamentale despre acest subiect si am consultat, bineinteles, pe scriitorii si filosofii care au reflectat la mentalitatile lumii galice. Si ce-am constatat? Ce-am constatat am notat in jurnalul meu parizian („Timpul trairii, timpul marturisirii“, 1977 si in editiile urmatoare), incercand sa sintetizez idei ce se bat cap in cap. Cele mai multe opinii sunt sceptice pentru ca vocatia esentiala a francezilor, zice cineva, este sa se analizeze cu fervoare si sa se conteste la infinit. Voltaire crede, de pilda, ca francezul nu-i facut pentru libertate pentru ca, atunci cand o are, abuzeaza de ea. Chateaubriand e de parere ca francezul este vanitos, sociabil si usuratic, iar Stendhal ca omul galic judeca arta cu finete si spirit, dar n-o simte, opinie ce nu convinge pe Hugo: sufletul francez este, dupa el, mai mare, mai puternic decat spiritul francez. Lista defectelor si a calitatilor este lunga si din ea se poate deduce ca francezul are vocatia universalitatii, dar sufera de anomie, este prevazator, dar nu-i vizionar, are spirit de finete, dar n-are spirit filosofic, sufera de mania claritatii („nimic din ceea ce nu este clar nu-i francez“, scrie Rivarol) si o problema de gramatica poate sa preocupe spiritul francez cateva decenii. Cel mai important eveniment al anului 1911 ar fi fost faptul ca „Faguet a admis le malgré que“, zice – numai pe jumatate ironic – un filosof de regula nihilist. Tot el se intreaba aproape disperat: „Cum poti fi nebun sau poet in aceasta limba?“. Il recunoastem, evident, pe Cioran, metecul care, invatand limba moralistilor din secolul al XVII-lea, s-a impus ca un mare stilist (cel mai important, spun unii, dupa Voltaire) in secolul al XX-lea francez.
Cat de adevarate sunt aceste propozitii, cat de specific franceze sunt aceste maladii si aceste performante? In ce masura determina asemenea insusiri identitatea franceza care, se va vedea deindata, trece printr-o acuta criza de identitate? Un prilej infinit de speculatie. Antropologii si, in genere, cei interesati azi de aceasta tema au abandonat in mare masura, stilul impresionistic si abordeaza acum tema identitatii in alt limbaj si cu alte concepte. Am prilejul sa verific aceasta schimbare de stil – ceea ce inseamna o schimbare a gandirii si a tipului de demers intelectual – in dezbaterea initiata cu cativa ani in urma de cotidianul „Le Figaro“ cu subiectul: „Qu’ est-ce qu’ être français aujourd’hui?“ Ea a tinut cativa ani (a inceput prin 2004 si, in 2009, continua inca) si, dintre participanti, retin numele lui Max Gallo, Rene Girard, Hélène Carrère d’Encausse, Jean D’Ormesson si numerosi altii, personalitati din domenii diferite si cu statute diferite in lumea intelectuala franceza. N-am citit toate interventiile, dar, din ce am reusit sa citesc, pot sa-mi fac o idee despre modul in care judeca francezii problema identitatii lor in epoca post-moderna, post-religioasa, post-istorica, post-umanista, post-literara etc…
O analizeaza si o judeca, cred, cu luciditate si cu oarecare ingrijorare. Au renuntat, oricum, la vechile clisee (francezul este frivol, francezul este prin natura lui universalist, francezul stie sa manance si stie sa-si organizeze timpul liber etc.) si incearca sa-si defineasca identitatea in raport cu mondialismul actual. Ei evita sistematic termenul de globalism, suspect de a se confunda cu tendinta de a sterge diferentele dintre culturi. Ce inseamna sa fii francez azi? Selectez cateva pareri. Daniel Hervouet, profesor la Universitatea Paris-II, Panthéon, Assas, este de parere ca obsesia decadentei face parte din istoria Frantei si ca, in fapt, francezii isi organizeaza societatea cu aceasta fantasma in spirit sau in suflet, cum vrem sa-i spunem. De aceea ei nu accepta indoiala, sunt narcisisti si melancolici, se indigneaza repede, sufera de morozitate, sunt inteligenti, intr-adevar, sunt preocupati de le savoir, dar aceste insusiri nu duc prea departe cata vreme inteligenta franceza nu va sti sa renunte la aroganta ei si sa coboare sau sa se ridice la un „pragmatism luminat“… Asa dar: „halte au narcissisme mélancolique“, mai mult realism, un efort de sincronizare cu spiritul timpului si „un défi de la méthode“, zice profesorul citat. Prin metoda, el intelege in acest caz renuntarea la aroganta universalista (ideea ca Franta este centrul lumii) si la „religia drepturilor capatate“…
Ce-i nou in aceasta interpretare fata de ceea ce stim, de la Curtius pana la Valéry, despre spiritul francez? Mai nimic. Cam aceleasi fantasme, aceleasi generalitati discutabile, aceeasi indignare (putin mai potolita, este adevarat) si, ca nota inedita, optiunea pentru pragmatismul luminat… André Grjebine, cercetator in domeniul stiintelor politice, este la origini rus. Rus asimilat de cultura franceza. Cu aceste date, el are ca noi toti „une certaine idée de la France“. Adora, inainte de orice, limba franceza si crede ca pentru a comunica o reflectie despre literatura lui Fielding sau Dostoievski, scriitori pe care ii citeste, inteleg, sistematic, nu gaseste un instrument mai potrivit decat limba franceza. André Grjebine continua, dar, sa perceapa franceza ca o limba universala si cosmopolita, fara sa fie intimidat de faptul ca ea se vorbeste azi din ce in ce mai putin si ca engleza si spaniola i-au luat locul. Conceptul de multiculturalism (o notiune-cheie in limbajul „corectitudinii politice“) nu i se pare suficient de motivat acestui cercetator inteligent si tolerant. Pentru el identitatea franceza inseamna, in afara de limba franceza, si „une certaine idée de l’homme“. Argumente valabile, optiune existentiala si culturala. Alt profesor de politologie, Charles Zorgbibe, pleaca de la ideea lui Tocqueville ca in Franta „la politique ce sont des idées“ si ajunge la concluzia ca occidentul a devenit azi „un carrefour des cultures et des civilisations“, „une grande Afrique du Sud multiethnique“, in fine, ca in Franta de azi, natiune organica, nu trebuie impus modelul multicultural american, ci modelul bazat pe conceptul „cosmopolitic“ (definit de Kant), bazat pe ideea ca singurul cadru de exprimare (inflorire) a democratiei este comunitatea nationala. Ceea ce nu inseamna, adauga politologul, un refuz al dialogului dintre culturi. Pe scurt: numele Frantei este „la diversité“ intr-o comunitate nationala. O idee pe care Franta o apara, cum se stie, in comunitatea europeana. O idee pe care o vehiculeaza si intelectualii romani care, vom vedea deindata, nu vor sa fie nici localisti marginiti, altermondisti refractari, nici internationalisti, globalisti dezradacinati si uniformizatori .
Un francez expatriat, Pierre-Yves Duguo, jurnalist la Washingthon, scrie ca identitatea se bazeaza pe limba si, de aceea, vrea ca urmasii lui, nascuti in Statele Unite, sa nu piarda limba stramosilor. Calatoreste anual in Franta cu toata familia si ce observa nu-i place totdeauna. Observa, de pilda, ca amabilitatea comerciantilor a scazut, ca revendicarile agresive au crescut ca si concediile, in fine, ca ideea de munca s-a devalorizat si este adesea denigrata. Spirit obiectiv, jurnalistul americano-francez recunoaste, in acelasi timp, ca vulgaritatea si obscenitatea ocupa in televiziunea franceza locul pe care il are, in televiziunea americana, violenta. Mai este ceva ce nu-i place in Franta de azi autorului, si anume faptul ca bisericile mari si frumoase sunt goale, in timp ce in America, bisericile, mai mici si mai putin fastuoase, sunt mereu pline. Asta inseamna ca spiritul religios a scazut vertiginos in Franta crestina si, nelinistit, intristat, jurnalistul trage o concluzie sceptica:“l’absence de réferance à la religion dans la vie quotidienne surprend l’American que je suis devenu“… Il surprind si alte mentalitati pe americanul acesta care vrea sa ramana loial, totusi, tarii sale de origine: faptul de pilda, ca patriotismul si civismul sunt considerate in Franta postmoderna valori retrograde sau rasiste… Nu intelege de ce pentru ca, zice el, in America multiculturala acestea sunt socotite, indiferent de optiunea politica, valori necesare pentru a construi viitorul tarii… „Pentru ce francezii – il intreaba fiica lui de opt ani – atat de mandri de identitatea lor, nu arboreaza drapelul in fata casei, asa cum fac americanii“? Intrebare legitima. O putem pune si noi, romanii, mult si mai dramatic chiar decat altii. O chestiune ce merita a fi discutata separat.
Sa ramanem in domeniul identitatii franceze cu sentimentul ca dezbaterea din „Le Figaro“ ne poate privi si pe noi, latinii din estul Europei, intrati in procesul de globalizare. Pe noi, natiunile estice, mai mult, poate, decat marile natiuni occidentale pentru ca limbile noastre si civilizatiile noastre sunt mai vulnerabile in procesul globalizarii. Jean D’Ormesson, scriitor cunoscut, membru al Academiei Franceze, abordeaza tema identitatii din unghi moral. Este un reputat filosof al culturii care, citind trecutul Frantei, incearca sa prevada viitorul ei. Identitatea franceza nu poate fi gandita decat in acesti termeni si cu aceste perspective in fata, scrie el. Francezul este mandru de istoria sa si, cand Napoleon spune in plina revolutie ca „sunt solidar cu tot, de la Clovis la Comitetul Salvarii publice“, el nu face decat sa exprime un sentiment comun si permanent in societatea franceza. Un sentiment vechi, remarca D’Ormesson, pe care revolutia franceza nu l-a reprimat. Dimpotriva, si l-a asumat si l-a cultivat cu ardoare, substituindu-l obedientei religioase si onoarei feudale. A fi francez, zice acest scriitor care gandeste Franta republicana de azi luand ca puncte de referinta miturile si gloria ei din trecut, este inainte de orice a cultiva si a lua ca modele de existenta aceste valori fundamentale. Nu exagereaza, pentru ca o natiune, o cultura, in fine, o identitate se bazeaza, in primul rand, pe valorile trecutului si pe pregatirea viitorului. A fi francez inseamna, dupa D’Ormesson, sa-ti asumi, intr-adevar, totul, miturile exponentiale si infrangerile, orgoliile, dar si tragediile istoriei. A fi francez inseamna, totodata, sa accepti diversitatea si, in acelasi timp, unitatea, cele doua fete ale simbolului national. Traditia franceza inseamna revolutie, iar revolutia se traduce prin libertate si drepturile omului. In fine, in ecuatia franceza intra, invariabil, „vocatia universalului“, incheie acest scriitor cu spiritul increzator in gloria Frantei, chiar si azi cand gloriile trecutului nu mai au pret si toate miturile europene sunt puse in discutie…
Altii sunt sceptici si vad Franta intrata in deriva mondializarii. „Le sans-frontièrisme uniforme et déculturé“, „la diversité“, „la non-discrimination“, „le multiculturalisme“, „la novlangue“, „les phénomènes de substitutions de populations, d’identités alternatives“, „le métissage“ si alte clisee ale corectitudinii politice fractureaza identitatea franceza, scrie cineva, alarmat, intolerant si cam rasist, fie vorba intre noi. „Le Figaro“ ii lasa pe toti sa se exprime, chiar daca sunt publicisti sau oameni politici care cred ca o discutie despre identitatea franceza este, azi, primejdioasa. Opinia nu-i, repet, unanima. Un editorialist, Paul Henri du Limbert, zice ca nu trebuie lasate natiunea, drapelul si La Marseillaise (simbolurile Frantei) pe seama adeptilor lui Le Pen. Un punct de vedere corect. Ocultarea valorilor nationale este o eroare impardonabila, conchide publicistul citat, dupa ce tot el avertizase ca nu-i de acord cu suspiciunea, formulata de mondialisti, cum ca cine vorbeste azi de patrie este fie extremist, fie imbecil. Suspiciune, intr-adevar, aberanta, daca nu, la randul ei, imbecila… Despre aceste valori si, in genere, despre identitatea Frantei vorbeste, intr-un volum masiv, si Academia de Stiinte Morale si Politice care, paralel cu dezbaterea din presa franceza, a organizat propria analiza a conceptului de identitate nationala. Din interventiile erudite ale istoricilor si politologilor, ca si din articolele citate mai inainte, deduc ca in Franta de azi numarul euroscepticilor a scazut si ca cei mai multi francezi au devenit acum europragmatici, la echidistanta de eurofilii si eurofobii de ieri. Decizie rezonabila, atitudine inteligenta in consens cu spiritul timpului.
Sar peste alte opinii si ajung la Max Gallo, istoric celebru, membru al Academiei Franceze, care defineste identitatea franceza in zece puncte cardinale („Le Figaro“, 30.oct. 2009). El porneste de la „problematica natiunii“, asa cum o prezinta Braudel intr-o carte fundamentala („L’Identité de la France“) si de la Jacque Bainville care scrie ca „le peuple français est un composé, c’ est mieux qu’une race, c’est un nation“… Pentru Max Gallo, a fi francez in 2009 ( a fi „pleinement français“) este a recunoaste existenta acestei probleme si a avea constiinta ca resorturile ei determina identitatea individului ca personalitate. Sintetizand, el crede ca problematica natiunii se sprijina pe zece piloni: spatiul („le droit du sol“), egalitatea, statul, cetatenia, scoala, laicitatea, explozia (fragmentarea: „le sang ne l’unit pas; le sol peut être partagé“), limba franceza (daca pamantul-spatiul francez poate fi fragmentat, limba franceza uneste totdeauna si peste tot pe francezi si impiedica in cele din urma fragmentarea), egalitatea femeilor („in „uniunea“ intre cetateni, femeile au jucat un rol central, inca din Evul Mediu, chiar daca locul lor in spatiul politic nu le-a fost recunoscut decat in secolul al XX-lea“; a fi francez, adauga Max Gallo, este a sti sa practici „cet amour courtois, reconnaitre l’égalité ou la supériorité des femmes“), in fine, al zecelea pilon de rezistenta este acela de care vorbesc toti antropologii si filosofii culturii franceze: universalismul… Dintr-o notita din ziar deduc ca articolul pe care l-am rezumat, mai sus, reprezinta o sinteza a interventiei istoricului Max Gallo in cadrul unei dezbateri organizate de Institutul Montaigne in care urma sa ia cuvantul, in sedinta de inchidere, si presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy… „Problematica natiunii“ intereseaza, dar, nu numai pe istorici, politologi si scriitori, intereseaza si pe guvernanti din motive, evident, diferite. Pe oamenii politici pentru ca sunt interesati de fenomenul imigrarii (in Franta sunt opt milioane – spun unii – de musulmani), pe istoricii, politologii, filologii, scriitorii, filosofii culturii pentru ca au sentimentul ca Franta si-a pierdut vocatia universalista… Oricum, guvernantii si intelectualii, nu privesc cu indiferenta problema identitatii franceze si nu accepta, neconditionat, efectele globalismului. Ideea lui De Gaulle ca Europa comunitara trebuie sa fie o Europa a natiunilor agita inca spiritul galic. Agita, cred, si alte natiuni care nu vor sa-si piarda limba si traditiile. Tzvetan Todorov a scos nu demult o carte in care dovedeste ca „diferenta“ este motorul dezvoltarii culturii si ca ceea ce numim cultura europeana este o suma a diferentelor nationale, nu o uniformizare a lor…
*
Am facut acest lung ocol ca sa ajung la tema identitatii romanesti pe care oamenii de cultura romani o trateaza, in genere, in doua feluri: fie a) o identifica automat cu nationalismul doctrinar, agresiv, localist, reactionar si o combate prin pamflete lungi si plictisitoare, considerand ca tema, in sine, nu are azi nicio miza si cine o resusciteaza nu face decat sa vorbeasca in pustiu, fie b) o dramatizeaza in stilul eroilor lui I. L. Caragiale, respingand ideea de sincronism, in numele unui localism ingust si al unei mentalitati, in fond, tribale… Primii ataca „spiritul national“ si iau in ras miturile nationale spunand ca in epoca postmodernitatii acestea sunt elemente retrograde, acut provinciale, semnele inapetentei noastre pentru europenism, iar in cultura ele ar adaposti mentalitatile retrograde si inestetice, cei din urma, aparand traditia, limba, miturile specifice, cad intr-o retorica asurzitoare si ineficienta. Doua discursuri, in fond, politice, umorale, intelectualiceste nule pentru ca problematica nationala, asa cum o gandea Eminescu in secolul al XIX lea (secolul natiunilor emergente) si cum o defineste, in termeni moderni, Braudel, nu este cuprinsa in esenta ei si nu se lasa, in consecinta, exprimata in niciunul din aceste discursuri, dupa mine, parazitare, encomiastice sau negationiste… Doua tipuri de discurs pe care le intalnim mereu in cultura romana, atunci cand discutam despre traditie, despre orient si occident romanesc, despre Eminescu, despre sat si oras, despre national si universal in spiritualitatea si, vorba lui D. Draghicescu, in „mintalitatea“ romaneasca etc….
Mai totdeauna, cand vine vorba de aceste subiecte ce tin de ideea de specific sau de valorile spiritualitatii nationale, primii care ies pe scena si se incaiera sunt, cum am zis si altadata, delatorii si zelatorii. Ei reusesc sa acapareze spatiul oricarei dezbateri si s-o compromita in cele din urma… Sa fie aceasta o specialitate romaneasca, sa porneasca identitatea noastra de la aceasta incapacitate de a privi corect si de a judeca drept un subiect, si nu orice subiect, ci acela care defineste chiar modul nostru de a fi? Multi cred ca asa stau lucrurile si ca felul romanesc de a fi este sa le „sminteasca“ si, astfel, sa le incurce, sa le oboseasca si, la sfarsit, sa le paraseasca epuizate, golite de sens, inerte… Asa sa fie, de la acest punct porneste, oare, „mintalitatea“ romaneasca, la atat se rezuma filosofia si forta noastra de actiune in istorie? Mi-am pus deseori aceste intrebari, citind pe cei vechi (pe „specifistii“ nostri) si pe publicistii de azi, mai toti de parere ca spiritul daco-roman este vegetativ si, cum a spus un filosof socratic din generatia lui Cioran, modul lui de a actiona in viata este de a nu face nimic sau de a se face ca face si, atunci, incurca bine lucrurile… Nu-i singurul care gandeste in acest fel despre identitatea noastra. Exista o intreaga literatura despre aceasta tema si literatura este, cum se stie, preponderent negativa, in sensul ca sunt retinute indeosebi inertiile, viciile noastre. Draghicescu citat mai inainte, care-si trecuse la Paris o teza de doctorat in sociologie cu Durkheim, noteaza in studiul sau („Din psihologia poporului roman“, 1907) impresiile calatorilor straini despre romani si, cum am aratat in alta parte, ele nu sunt deloc entuziaste. Nici intelectualii romani, cu mici exceptii, nu sunt de ceea ce ei considera a fi psihologia romaneasca. Este suficient sa citez pe Ralea, produs spiritual al „Vietii Romanesti“ (care vorbeste de spiritul nostru tranzactional) si, la celalalt capat al ideologiei din anii ’30, pe Cioran, care in „Schimbarea la fata a Romaniei“, este exasperat de inertia vegetativa si de lipsa noastra de apetenta in istorie, pentru a nu face o idee despre aceasta traditie negationista in cultura romana cand este vorba de nestatornicia firii romanesti.
Autor: EUGEN SIMION