Ionel Ciupureanu, Miscari de insecta, Casa de Editura Max Blecher, Bistrita, 2010, 72 p.
O carte demna de mare atentie este cea semnata de Ionel Ciupureanu, „Miscari de insecta“, aparuta prin stradania neostenitului Claudiu Komartin. Citind caracterizarile facute pe coperta a patra de Rita Chirian, Octavian Soviany si Gabriel Dalis, ne convingem ca discretia îi asigura poetului linistea de a redacta o opera majora. Îmi plac scriitorii detasati, preocupati numai de vocatia literara, care nu se urca la tribuna sa-si vanda carisma sau sa-si trambiteze primatul, ci asaza pe furis, în vitrinele librariilor, cate o placheta de amploare, dojenind juriile cu versuri antologice si texte avand sensibilitate maladiva. Atuurile volumului de fata constau în lirismul tenebrelor si în capacitatea de a regiza coordonatele mortii prin intermediul catorva formule distincte. Polifonia suplimenteaza valoarea volumului. Din cavouri, din spatii blestemate, din case afectate de decese, din paturi ale agonizarii se aud voci masculine si feminine, plangand sau meditand, ocarand sau implorand. Unele discursuri rasuna ca bataia clopotului sepulcral. Altele par bolboroselile sau remuscarile celor sortiti sa nu iasa din abis. Ionel Ciupureanu capteaza glasurile dezaxatilor. Spiritelor chinuite li se acorda ultima ocazie sa-si rascumpere pacatele. Poeziile delimiteaza un spectacol al deznadejdii din ajunul Judecatii de Apoi. Verdictul ramane totusi neschimbat: disparitia în neant.
Bacovianul extremist
Ionel Ciupureanu se numara printre bacovienii extremisti. Exasperarea precursorului provenea din cadenta monotona a extinctiei. Angoasele si trepidatiile autorului doljean se consuma în combustii intense, ca si cum paduri întregi ar parjoli dintr-odata. De altfel, dupa cum indica titlul, domina în „Miscari de insecta“ imaginarul carnii în descompunere si a lesului devorat de vietatile adapostite de sol. Totodata, regasim filonul romanelor gotice. Muribunzii provoaca dezgust si devin poveri pentru cei cunoscuti. Suferinzii se înraiesc din pricina spasmelor. Înceteaza sa-si controleze reactiile si, în acelasi timp, îi forteaza pe cei din jur sa-si piarda cumpatul, aducandu-i pana la punctul de a comite crime sau de a-si curma zilele: „Apoi am vrut sa ratacesc sub ce nu mai rezista/ sa santajez si boala ta si/ vinovatia resturilor tale// rusinata îmi vorbesti usor violent/ recunoscand confuzia ta generala/ si painea mea atinsa de ratiune// în cateva nopti/ pericolul de a înnebuni a trecut si el încetisor/ simuland poate ceva din razvratirea mea// de-a nu face nimic/ si-apoi cladirile astea ce nu mai delireaza/ si un cutit mereu în pericol sa nu ne raneasca“ (p. 7). Poeme cu asemenea impact am mai vazut, în 2010, doar la regretatul Ion Zubascu, Liviu Ioan Stoiciu si Radu Vancu (din „Amintiri pentru tatal meu“). Scena se coaguleaza prin însumarea reactiilor starnite de prezenta aproape cadaverica a iubitei. Versurile reprezinta o tentativa de introspectie. Acest procedeu îsi afla contrapunctul în transformarea partenerei în animal de sacrificiu. Caracterul vizual ajunge extrem aici si, prin urmare, trairile sunt mediate simbolic. Orice farama de umanitate se pierde cand un tesut cangrenos s-a instalat în corp. Asasinul se îndura, suportand cu rabdare propriile cazne si facandu-i-se mila de patimile partenerei. El înfaptuieste ceea ce socoteste ca e bine pentru a o salva pe bolnava de suplicii: „Auzisem ca arde femeia mea si chiar femeia mea ardea/ m-am si gandit sa ard cu femeia mea/ dar mi-am incendiat numai femeia// de unde esti femeie si de ce spui ca esti moarta/ vantul cand ma agita iata nu bate/ ca mai exist as crede si eu// femeia mea si carnea ei sunt prea urate/ seamana cu berbecii care nu mai au carne/ tu esti un haos ce ma satura de atata mancare// îmi si fac carnati din tine si verze grase din tine/ si cabluri care misca vantul/ printre carnatii astia“ („Vantul nu bate“, p. 8). Pe langa latura abominabila, gestul canibalic are si valente euharistice. Barbatul va folosi jertfa pentru un ultim ospat înainte de a se spanzura. Desi cateodata poeziile au trasaturi tranzitive si declamative, Ionel Ciupureanu asaza întotdeauna un dram de echivoc, o aluzie, o semnificatie ritualica. Elocvent pentru tehnica respectiva se dovedeste scurtul poem „Lumina unde ma aflu“ (p. 16), un fel de epitaf al unui paricid. O mana necunoscuta consemneaza procesul intentat vinovatului pe lumea cealalta. Sinucigas sau raposat de moarte buna, acesta pastreaza pentru vesnicie amintirea faptei îngrozitoare. Inculpatul oscileaza între a-si dori sau nu sa-si readuca victima la viata. Cruzimea nu rezulta neaparat din transarea tatalui, ci, mai degraba, din marturia copilareasca a macelarului, care se simte stanjenit ca si cum ar fi mancat caramelele de pe dulap, desi a fost rugat sa nu se atinga de ele: „Taticule sa nu mai grohai taticule/ inventeaza-ma din agitatia ta/ si din halcile tale de care nu pot sa mai scap// mi-e si rusine fi-mi-ar tarana usoara/ nu mai vreau sa-mi revin/ ca nici nu mai pot sa te nasc taticule/ lumina se si cimentase-n creierul meu// fi-mi-ar tarana usoara“.
Trepte în sus, trepte în jos
Paradoxal pentru o poezie a catacombelor, a condamnarii la forfotirea în infern, poate parea laitmotivul ascensiunii. Fantomele cauta soarele, fara sa-si dea seama ca, descoperindu-l, se vor preschimba în cenusa. Existenta omeneasca impura le-a interzis înaltarea. Cu toate acestea, locatarii cazanelor cu smoala încinsa tanjesc dupa lumina. Urcusul lor este, de fapt, taraisul lighioanelor si lupta lor pentru supravietuire: „În vis atingi poteca/ spre scorburi// si podurile-s cu ochiul enorm/ (doar putredul doarme)// am urcat scarile/ ceilalti curgeau în pamant// eram în ziua mortilor si/ fiecare sufoca gura celuilalt“ („Spre scorburi poteca“, p. 34). În poemul „Ceva tulbure“ întalnim acelasi mecanism al drumului pe verticala, cu mentiunea ca încifreaza mersul la Cel de Sus pentru sentinta provizorie. Lipsit de calauze, sufletul bantuie în cautarea usii potrivite. Constiinta individului se propteste de limita. La fel ca Liviu Ioan Stoiciu în „Pe prag (Vale-Deal)“, efortul lui Ionel Ciupureanu merge în directia acumularii detaliilor preliminare stingerii. Simturile înregistreaza stimuli incerti. Imediat intervine si diferenta. Încercand sa ajunga la destinatie, sa iasa din labirint, calatorul urmeaza un algoritm, aparent construit cu rigurozitate. În realitate, este aspirat ca Bacovia („Chemari de disparitie ma sorb“, din „Amurg de iarna“) în tunelul spre lumea de dincolo: „am luat-o logic/ de-a lungul canalului/ ar fi trebuit sa urc în aceeasi directie/ trecusem de scarita care cobora// ceva tulbure ca saliva/ din patul meu ardea lent// presupunand ca mai raman doar eforturile mele/ a fost suficient sa fredonez altceva/ vocile deasupra chipului meu/ în fine nasteau zile-n cascada// cutremurate de plictiseala/ inventau alte chipuri/ un timp eram constient/ contururile canalului n-aveau nicio importanta// viziunile astea accelerau un oarecare vertij/ alteori o deschidere spre aceste cuvinte// într-un perimentru cu gheare/ evident macinate// trebuia totusi sa mor pe masura ce ma apropiam/ as fi patruns în ce risipeam// dar si visul mancat navalea/ prin absorbtie// si cand am murit/ m-a durut putin capul“ (p. 18-19).
O parte consistenta a poeziei din „Miscari de insecta“, compusa pentru a mai ascunde bestialitatea altor imagini si imprecatiile (vezi poemul profanator „Sa merg sa ma amuz sa fiu treaza“, p. 62), se apleaca asupra cinstirii mortilor. Am convingerea ca Ionel Ciupureanu stapaneste toate conotatiile si toate practicile funerare. Altminteri nu cred ca se explica neobosita sa inventivitate de a resemantiza obiceiurile referitoare la rememorarea defunc?ilor. Am exagera considerand ca autorul utilizeaza structuri mitice. Înclin spre concretizarea unei tendinte de identificare a întamplarilor cu potential de a deveni exemplare. Ceremonialurile nu se confunda cu jelaniile. Îsi au importanta în asigurarea linistii personale. De pilda, aducerea florilor la mormant constituie prilejul unui dialog, în care cel disparut îsi încredinteaza iubita, nu fara (auto)ironie, ca se plimba prin „loc cu lumina si verdeata“, adica în rai. Dragostea se conserva dincolo de bariere, gratie unei viziuni panteiste. Ajuns în gradina edenica, barbatul salasuieste în fiecare colt al naturii: „N-am sa mai sufar îmi spuneai fara vlaga/ lipeste-ti usor carnea de copacii în floare// sunt si ghivece pe pajistea asta/ cumpara-mi flori sa nu mai putrezesc// si nu mai plange/ pe pajiste mai e si carnea ta-n floare// poate rad îmi ziceam neatent“ („Ghivece în floare“, p. 42).
„Miscari de insecta“ este o carte care merita macar o nominalizare la un premiu important. Dar acest volum nu poate fi rasplatit cum se cuvine nici macar cu obtinerea unei distinctii.