Misterioasa disparitie

In revista trimestriala de literatura, arte si atitudini „Conta“ care apare la Piatra Neamt (director, poetul Adrian Alui Gheorghe) este publicata o ampla ancheta privind „Bancul si literatura“. Idee publicistica inspirata si, cel putin pâna la un punct, deloc frivola, cu atât mai mult cu cât bancul, asa cum sustine nu fara oarecare temei unul dintre participantii la dezbatere, ar fi „o literatura postmoderna avant la lettre“.
Sunt formulate patru intrebari, mai bine zis patru seturi de intrebari. Unul dintre ele suna astfel: „Cine e Bula? Ati putea face un portret, din ceea ce stiti despre el (sic!), al celebrului Bula? A capatat românul, dupa indelungata convietuire, ceva din trasaturile lui Bula? Are Bula ceva din trasaturile „românului majoritar“?“.
Raspund mai multi scriitori din România, Germania si Republica Moldova, fiecare dupa puterile lui. Opiniile sunt interesante, chiar daca in majoritatea lor previzibile. Rezulta, oricum, un portret al lui Bula foarte colorat si, fatalmente, suprarealist. Cretin, manelist, Mitica al lui Caragiale, balcanic, duplicitar ca si românul majoritar, „carpato-danubiano-pontic, dar si cosmic“ (Ioan Grosan), un personaj inventat de Securitate, dar si… Till Buhoglinda sau Tartarin din Tarascon. Ioan Florin Stanciu, scriitor din Constanta, merge pâna acolo incât parafrazeaza stângaci si riscant celebra caracterizare pe care G. Calinescu i-o face lui Ion Creanga in inegalabila biografie: „Bula este o expresie monumentala a naturii umane in ipostaza ei istorica ce se numeste poporul român sau, mai simplu, este poporul român insusi, surprins intr-un moment de bestiala agresiune…“ Ceea ce m-a dus cu gândul la un binecunoscut titlu al lui Marin Sorescu – „Usor cu pianul pe scari“… Desi la Constanta sunt mai multe vapoare decât piane… Neamtul Christian W.Schenk, probabil cu radacini in România, crede ca „fiecare tara are câte un Bula si fiecare poarta trasaturile de caracter ale tribului, fara exceptie“. La rândul sau, poetul Gellu Dorian observa cu finete ca, dintr-un anumit punct de vedere, a creiona portretul lui Bula inseamna a-l caricaturiza si „cum sa faci caricatura unei caricaturi?“ Mai ales ca „Bula este in (noi) toti câte putin“, desi „nimeni n-ar recunoaste ca este asa“. Dar nu mi-am propus sa fac o recenzie a revistei nemtene, ci, incitat de ancheta amintita, sa scriu si eu aici câteva rânduri despre Bula.
Odata cu regimul totalitar, acest personaj fabulos pare sa fi disparut din viata noastra sociala si, nu ezit sa spun, culturala. Este mai degraba un erou demn de geniul lui Creanga, decât de cel al lui Caragiale. Intr-o lunga si extrem de diversa si de contradictorie epoca, Bula ne-a insotit oriunde. La cozi, la sedinte, in campaniile agricole etc. Aproape nu era eveniment, nu era lege, nu se dadea un decret, nu era necaz, nu era esec ori succes (totusi pe vremea aceea mai erau si succese nu numai succesuri…) pe care eroul cu pricina sa nu le ia in colimator si sa le „eternizeze“ in memoria colectiva cu umorul sau.
Un amic, scriitor grec, cunoscator avizat al limbii, culturii si istoriei românesti, imi marturisea odata convingerea sa ca poporul român a supravietuit intr-un spatiu situat in calea tuturor poftelor, a tuturor raotatilor, cum se rostea batrânul cronicar, la rascrucea imperiilor vii si moarte, cu formula reputatului balcanolog Mircea Muthu, si gratie umorului, fortei sale de a opune spiritelor malefice Spiritul. De altfel, impartaseam amândoi ideea ca umorul este, la urma urmei, si un mod de a-i acorda pâna si unui ticalos sansa de a fi om, adica de a deveni om macar in ceasul al doisprezecelea, fie si pentru o clipa. Numai prostul nu mai poate avea nici o sansa.
Nu eram de acord intru totul cu opiniile prietenului meu. Dar recunosc ca umorul a fost intr-adevar una dintre armele de lupta si o salvatoare supapa psihoterapeutica, caci am trecut, iar acum trecem mai mult ca niciodata, prin vremuri si vremuiri când nu te mai poti uita decât la cer, insa la un cer rece si nepasator. Ba chiar ostil, caci pe el pot aparea, de pilda, oricând avioane cu bombe… democratice si civilizatoare. E drept ca avem si vocatia capitularii. Daca ar fi sa-l credem pe Adrian Marino, românii au chiar si un nefericit mit al capitularii: „Miorita“. Altii spun ca ori de câte ori ne-am simtit singuri, ne-am intors la cerul din noi. Am putea astfel intelege mai bine ce inseamna „boicotul istoriei“ de care vorbea Lucian Blaga?!
Or, arma infailibila a umorului, care nu distruge, ci doar disloca, dar si zideste, care ne-a ajutat, si ea, sa ne tinem locului, a mânuit-o cu maiestrie câteva decenii si acel indragit erou popular – sinteza ingenioasa de Nastratin Hogea, Danila Prepeleac si Pacala, pe numele sau binecuvântat Bula. As risca sa spun ca el are si ceva din faimosul Grobei al lui Nicolae Breban. Fantezia sa se dovedeste a fi debordanta, „tematica“ prioritar politica, dar si cea sociala si morala a anecdotelor si bancurilor ce il aveau ca personaj si inepuizabil narator era sans rivages, curajul si talentul de a sanctiona prompt fiind incomparabil mai insidioase si mai nelinistitoare pentru potentatii timpului decât cele ale oricarui dizident si ale tuturor dizidentilor, atâtia câti au fost, la un loc.
Din pacate, odata cu disparitia industriei românesti, a sistemelor de irigatii, a marilor exploatari agricole, a petrolului si a altor bogatii si resurse, a marilor edituri etc., Bula pare a se fi retras si el, rusinat, din scena. Totusi nu e clar. De ce s-o fi retras, de ce tace de mai bine de douazeci de ani? Nu-i place capitalismul, nu-i plac supermarketurile aparute pe locul industriilor demolate, nu-i plac manelele si nici chiar cablogramele?! Il stiam neobosit, il credeam si il mai cred nemuritor. E drept, era un spirit eminamente oral, un risipitor incurabil, a carui creatie, dupa stiinta mea, nu s-a straduit nimeni sa-i dea forma literei scrise, tiparite intr-o editie… critica de opere nu neaparat complete. Poate s-or fi aflând pe undeva niscai manuscrise, jurnale, memorii, dar ma tem ca aceasta sansa este minima, asa cum minima s-a dovedit a fi posibilitatea aflarii prin sertarele unor scriitori de-ai nostri – nu-i asa, ostracizati!? – a vreunei capodopere care sa nu fi putut aparea inainte de 1990 dintr-o cauza sau alta.
Sa fi devenit Bula anacronic? Nu cred. El e un clasic si inca unul mereu actual. Postmodernismul, de pilda, ii vine ca o manusa. Ar putea sa si-l revendice. Subiecte sunt acum mai multe ca oricând. Si astazi suntem tot atât de singuri ca intotdeauna, si astazi suntem tristi si amenintati de cine si de ce te astepti, dar si de ce si de cine nu te astepti. Si astazi, poate mai mult ca altadata, avem nevoie de arma umorului si a ironiei casante, care sa sanctioneze si sa ne mai destepte, cum ne indeamna zadarnic prafuitul nostru imn national.
Se stie ca multi, intre care unii total lipsiti de umor, ne-au judecat uneori oarecum superficial, confundând râsul, adesea biciuitor, cu bascalia. Care si aceasta exista din belsug. Aici, la Portile Orientului, luam, s-a spus, totul in usor si incremenim in proiect – ricaneaza indeosebi cei cu morga livresca. Inclusiv, nu ma ascund, cel ce semneaza aceasta rubrica. Si trebuie sa recunoastem ca este destul adevar in asemenea alegatii. In decembrie 1989 au aparut diverse formule, intre care acea metafora, pregatita ani de-a rândul in laboratoarele propagandistice ale asa-numitelor revolutii care de care mai originale, mai frumos mirositoare si colorate (de iasomie, portocalii, de catifea etc.), care se voia si revelatoare, dar care nu era in fond decât triviala si, desigur, injositoare: mamaliga care nu face explozie! Din pacate, ea pare sa fie astazi mai actuala ca oricând.
Unde este spiritul de o inventivitate inepuizabila a lui Bula? Poetul si eseistul Gellu Dorian constata, in ancheta pe care am evocat-o, ca fara Bula – „viata românului ar fi trista sau si mai trista de cum este in general si mai ales in ultima vreme“ si ca Bula nu imbatrâneste. Dimpotriva, el s-ar afla peste tot, cu toate ca „acum nu prea mai produce haz, de parca i s-ar fi terminat inspiratia“.
Oricum, daca a fost „reformat“ sau scos – abuziv – la pensie ca un slujbas oarecare, de vreun iresponsabil Boc, trebuie sa-l rechemam de urgenta in Cetate. Altfel, riscam ca in locul sau sa se instaleze pe aici – de fapt s-a si instalat! – pentru multa vreme de acum incolo, nimeni altul decât… Gâga! Si, sa nu uitam, proteicul Gâga poate fi si chiar este om politic, presedinte, europarlamentar, ministru, diplomat, scriitor, critic de arta, dar mai ales filosof si jurnalist…